Îngeri și sfinți autor Maria Apăvăloaie, recenzie: Florentina Savu

ÎNGERI ȘI SFINȚI Maria Apăvăloaie SUFLETE ÎN LUMINĂ (recenzie)

Eu o consider pe Maria Apăvăloaie o poetă răsărită ca o floare de colț, pe culmile poeziei contemporane.

Ea vine dintr-un loc încărcat de sfințenie, de iubire dumnezeiască, crescută fiind într-o casă cu nouă copii, într-o casă în care frații și surorile zumzăiau ca niște albinuțe în jurul părinților-flori. Aceștia erau oameni simpli dar animați de o profundă dragoste față de Dumnezeu, față de darurile Sale precum și față de vlăstarele lor. Casa le era stupina în care mierea era culeasă de albinuțele-copii din florile-părinți, o stupină bine organizată și foarte bine gospodărită. Acolo era Raiul fiindcă părinții reprezentau acei sfinți care îi protejau, care sub umbrela iubirii lor îi adăposteau pe toți cei nouă copii. Credința nestrămutată în Dumnezeu îi înălța, îi așeza în rândul sfinților ”cei nesfințiți”.
În această atmosferă de liniște și pace sufletească își cresc copiii cu o dragoste nețărmurită.
Fetița Maria crește și ea, anii trec, devine domnișoară, se îndrăgostește, visează la iubire, dar la acea iubire pe care o cunoscuse în casa părintească, o iubire care să nu-i dea motive să spună vreodată: ”Mi-am pierdut visurile…/ sau poate că nu le-am avut vreodată”/ (Mi-am pierdut iubirea)
Uneori preferă să rămână singură într-o liniște desăvârșită, să-și asculte gândurile și sufletul în acel colț ”de liniște” dorit.
Când i se spune: ”Esti ultima mea iubire”, și-ar dori ca aceste cuvinte să-i rămână ”cuibărite în gând” pentru totdeauna. Dorul său e dulce și sfredelitor pentru că ea știe să iubească mereu cu pasiune: ”Când îmi ești, mă fac una cu pământul/ pe care-l calci…”, el este îngerul sufletului său, simte că alături de el îi cresc aripi pentru zbor, binecuvântați fiind de Dumnezeu. (Când tu îmi ești)
Ce dorință fierbinte, să fie chemată de cel iubit, de cel căruia îi dăruiește toate gândurile sale, de dorul căruia simte că o să moară: ”Mă-ntreb ce m-a legat atât de rău/ Încât să pot să mor de dorul tău?/ Mă arde rău în suflet…Și mă frige!/ Să știu că ești, dar nu te pot atinge.” (Tu să mă chemi)
Când două inimi bat una pentru cealaltă, cum să nu-ți fie bine? Dar, când gândurile îți sunt prinse în ”Capcane de gheață” nu-ți rămâne decât alternativa consolării, visând și iubind până la infinit o iluzie, ca o Fată Morgana. Acum simte cum i se frâng acele aripi pe care și le făurise și care îi luminaseră sufletul, ducând-o până aproape de cer…
O doare toamna aceea care scutură tot în calea sa, care-și împrăștie și-si izbește de geamuri picurii de ploaie, încercând ”Dorul inimii să-l stingă?/ Dar nu-l stinge, că nu poate…/
Așadar, anotimpurile trec ”și-o veni spre vindecare,/ Înc-o vară…și-nc-o vară…/ (De-ale toamnei)
Dorul de părinți devine mistuitor, ochii îi sunt adesea înrourați iar nostalgia capătă note înalte:
”Cu amândoi prin bătătură/ Nici timpul nu are măsură./ E pur și simplu-ncremenit/ Din răsărit…pân* l-asfințit…/
Ambii părinți sunt oameni cu frică de Dumnezeu, iubitori ai Cărții Sfinte. La grinda lor sau la icoane, se află mereu floarea sfântă de busuioc. Ei și-au educat copiii în dragoste și-n respect pentru cele sfinte, lucru care o determină pe Maria să i se adreseze lui Dumnezeu: ”Azi Doamne-ndrept spre Tine o rugăminte mare:/ Poți da, Te rog, sonorul la Raiul Tău mai tare?”, fiindcă doar auzindu-se cuvântul Domnului, s-ar preschimba…”îndată, fiind spre mântuire,/ Tristețea-n bucurie și ura în iubire/ Când aste două fi-vor în faptă și în gând/ Va-ncepe să-nflorească un rai și pe Pământ.” (Rugăciune)
Cum să nu viseze la părinți și la bunici, cum să nu vrea pentru ei măcar un gram de fericire?
”Știți vreun negustor prin lume/ Care vinde fericire?/ Doar un gram aș vrea să cumpăr…/ De-l vedeți, să-mi dați de știre.”/ (Visuri)
Singură se îmbărbătează în fața oamenilor neoameni, al căror suflet e negru ca smoala, în fața oamenilor răi și i se pare ”prea mult să fie femeie”.
Când se apropie noaptea nu uită să-și înalțe rugăciuni la Dumnezeu: ”Relele ce dau să crească/ Smulge-le din rădăcină!”/
Suflet cald, luminos, Maria speră și visează la binele omenirii, propovăduind iubirea între oameni, ca pământul să poată înflori. Îl simte pe Dumnezeu în ”toate cele” și astfel ajunge să nu se mai teamă de nimic.
Are atâta milă și empatie pentru acei părinți rămași acasă fără sprijin, așteptându-și copiii să revină, măcar să-i mai vadă o dată înainte de a închide ochii pentru totdeauna!
Poezia acestei poete impresionează până la lacrimi. Descoperim, de la un poem la altul, un suflet zbucuimat dar nu descurajat, indiferent de încercările la care a supus-o viața. Cu rugăciuni și cu sprijin divin ea a mers mai departe sperând ca Dumnezeu să nu o părăsească niciodată: ”Ai fost, vei fi și ești aici, cu mine,/ Indiferent dacă mi-e rău sau bine…/Mă ține-n palma Ta și de acum,/ Că nu știu peste ce voi da pe drum”. (Rugă)
Poemul care dă și titlul cărții, ”Îngeri și sfinți”, este închinat îndeosebi mamei sale, acea mamă-eroină care a dat naștere la nouă suflete, ea fiind îngerul tuturor. Când mama este în pericol de moarte, Maria îi vorbește Domnului promițându-i din toată inima că vor fi „…copii cuminți/ Dar să n-o duci pe mama printre sfinți”.
Când ea însăși se află în pericol de moarte, cei doi îngeri ai ei i-au stat de strajă și au întors-o din moarte: ”Eu când am vrut să zbor, chiar am zburat/ Și zborul meu mi-a fost atât de lin…/ Dar pare-se că am doi îngeri buni/ Ce m-au întors, vieții să mă-nchin./
”Nu-i greu deloc să mori când viața-i chin./ Dar să trăiești prin moarte…e sublim”, cum sublime sunt și sentimentele, și trăirile acestei poete cu sufletul sunet de liră și de harpă divină.
Oricâte ”Neputințe” ar împresura-o, nu se va da bătută pentru că Cel de Sus o dezleagă de ”neputință” și o ”vindecă de frig”: ”N-aș ști să merg prin viață fără Tine./ M-aș rătăci la fiecare pas…/ De-aceea, timpului ce mi-a rămas,/ Te rog…dă-i sens…Rămâi, Te rog, cu mine!”/ iar Domnul o ascultă și-i este mereu prin preajmă, când El, când Fiul Său Iisus și nu o lasă să piară:
”Dar…în mila Lui cea mare,/ Chiar din ale morții gheare,/ Mi-a lungit firul de ață…/ Să mă mai bucur de viață.”/ (Printre toate câte sunt)
Ajunge la concluzia că nici virusul pandemic care s-a abătut de doi ani peste omenire, nu poate fi ”mai ucigător ca omul”. Câtă dreptate are când afirmă acest lucru! Chiar nu exagerează deloc.Vedem cu ochii noștri, în zilele acestea, de câte atrocități este în stare omul și este adevărat ce spunea cineva, cândva, că ”omul este lup pentru om”.
Prin urmare, este tentată să se întoarcă la anii copilăriei, la acea vreme de rai, când mama muncea din zori și până-n noapte, nevăitându-se vreodată de oboseală sau de vreo durere. Cu dragoste își amintește de ”casa sa cu trandafiri” ori de vremea când se juca prin glod cu ”o ceată-ntreagă/ De alți copii gălăgioși/. (Mai stai puțin, copilărie!) și tare și-ar dori ca roata timpului să se întoarcă însă, nefiind posibil acest lucru, le urmărește pe toate prin amintirile păstrate cu sfințenie în sipetul sufletului său, acel suflet cald care este îndrăgostit de natură, de verdele ierbii, de cântul păsărelelor, de răsăritul și apusul soarelui, de șuierul doinit al vântului, ba chiar și de norii amenințători de ploaie, de râurile peste care se leagănă sălcii pletoase și pe a căror oglindă plutesc lebede liniștite. Pentru toate aceste minuni îi mulțumește cu toată puterea inimii sale Creatorului.
Mărturisesc că sunt impresionată până la lacrimi de scrierile pline de miez și de metafore sclipitoare ale Mariei, de dragostea ei nețărmurită pentru părinții care i-au dat viață, de dorul său fără hotare față de ei, de respectul deosebit pe care li-l poartă. Prin versuri simple dar atât de emoționante poeta adaugă: ”Lumea asta mare/ Temniță îmi este,/ Dar căsuța noastră-i/ Leagăn de poveste,/ Curtea și grădina/ Raiul meu îmi sunt./ Însă tu (mama) cu tata/ Îngeri pe pământ.”
”Am să mă-ntorc tată,/ Am să mă-ntorc, mamă,/ Să vă strâng la pieptu-mi/ Pe-amândoi, de-o seamă…” ”SĂRUT MÂNA, MAMĂ!/ SĂRUT MÂNA, TATĂ!” (Am să mă-ntorc mamă, am să mă-ntorc tată)
Poeta este convinsă că omenirea e ”sugrumată de nulitate”: ”Tot ce-a fost frumos vreodată-i sugrumat de nulitate./ Iar urâtul detronează tot ce poate fi frumos!/ Nefirescul îi ia locul firescului într-o clipă/ Și întreaga omenire se-ntoarce cu susu-n jos.” (Război pe timp de pace)
Oare, nu are dreptate? Maria se dovedește a fi un fin observator a tot ceea ce se petrece în jur și o doare răsturnarea aceasta de valori, o doare că ele ne copleșesc precum niște ciuperci pe piele, care ne fac răni atât de urâte! În opinia sa niciodată nu trebuie să judeci pe nimeni, fiindcă acest lucru nu ține de puterea și demnitatea unui om iar singurul în măsură să judece nu poate fi decât Dumnezeu.
A fi bogat nu înseamnă nimic dacă sufletul îți este sterp iar fiind sărac n-ar trebui să-ți pui întrebarea de ce ești sărac, dacă în toată viața ta nu ai oferit nimic din ceea ce doar ceri, dacă bucuria nu e împărțită cu toți cei din jur, fiindcă bogățiile nu sunt altceva decât niște simple ”deșertăciuni”: ”Și ce-o-nsemna averea, oameni buni?!/ Palate și-alte-averi nemăsurate?!/ Pe apa sâmbetei s-or duce toate…/ Căci toate sunt deșertăciuni.” (Sărac cu duhul)
Uneori îndeamnă: ”Nu-ți da sufletul pe-o floare,/ Nici măcar pentr-un regat./ Că deșertăciuni sunt toate./ Ține-ți sufletul curat!”/ (Suflet și deșertăciuni)
Dumnezeu nu ne-a făcut proprietari peste acest pământ ci doar chiriași pentru o anume perioadă. Prin urmare, oamenii ar trebui să țină cont de acest aspect iar, fiindcă timpul le este drămuit, de ce să-l risipească în loc să profite la maximum de acest dar care este viața, de ce să nu iubească și să nu se bucure de fiecare clipă dăruită, să nu se încarce cu invidie, cu ură și cu acțiuni nedemne pentru că, la un moment dat, va sosi și vremea scadenței.
Multe din versurile Mariei exprimă o filozofie a stilului său de viață, din care nu lipsesc nicicum credința și dragostea. Tot volumul său de poezii emană lumină, bunătate și un suflet atât de curat, de larg, de asumat în tot ceea ce ea face și spune. Sunt momente în care mi se pare că această ființă este eterică, că ea însăși este un înger aterizat pe pământ pentru a împrăștia înțelepciune, că ea ar fi unul dintre acei îngeri trimiși printre noi, muritorii de rând, chiar de Dumnezeu, să ne lumineze gândurile, simțămintele. Confirmă cu toată puterea că cheia, pentru rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă omul, este Iubirea. Ea, îngerul, a fost printre sfinți și a învățat acest lucru, însușindu-și-l cu atâta credință: ”Sufletul nu-ți aparține,/ Nu poți lacăte să-i pui…/După cum nu e nici cârpa/ Și nici preșul nimănui.”/ (Uite că-i aproape vară)
Porția de Duh pe care Dumnezeu a zidit-o în tine trebuie respectată, prețuită și îngrijită precum o floare pentru a nu-și pierde lumina și parfumul niciodată, pentru a putea să te reîntorci Acasă la El, la fel de curat cum te-ai născut, cum El te-a adus pe lume. ”O tristețe vindecată” este pentru Maria precum un curcubeu când ”se arată” ”după ploaie”, astfel acest curcubeu și florile devin elemente esențiale pentru a-ți petrece viața în lumină și-n curățenie sufletească, fără a-ți lipsi vreodată culoarea .
Omul fiind ”lup pentru om”, există și unele persoane care se leagă de scriitura sa, deși Maria își așterne pe hârtie toate trăirile sale, cu bune, cu mai puțin bune, cu tot ce-o bucură și cu tot ce-o frământă și nu poate pricepe cum acești ”critici” se împiedică de ea când în ”lumea asta mare/ Există spațiu pentru fiecare”,/ după care adaugă cu tristețe: ”Se mai găsesc persoane printre noi,/ Care ocupă loc cât pentru doi./ Și le dau brânci acelor care vor/ Să-și caute, desigur, locul lor.”/
Ea își vede de ale sale pentru că ”îmi știu prea bine locul,/ Nu-mi voi forța cu ei deloc norocul”/ (Criticilor mei) Poate că tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care se întoarce la vremea copilăriei, la mama care să o protejeze de tot felul de răutăți, care s-o scuture de frigul care uneori simte cum pune stăpânire pe sufletul său. Se roagă neostenită la Dumnezeu să-i dea ”înțelepciune” pentru a depăși întunericul care pare să o pândească și să o pună la pământ, îl roagă s-o învețe să se ridice singură de fiecare dată: ”singură să mă zidesc!”
Crede că tot răul care ni se întâmplă în viață pleacă de la somnul care ne-a cuprins pe toți, de la lâncezeala în care ne bălăcim, de la lipsa de atitudine și de mândrie: ”Cu somnul rațiunii-n gene, ne mai mirăm c-atâția monștri se înmulțesc ca-ntr-un blestem”.
Cât de diplomatic condamnă această poetă politicul corupt și chiar complicitatea poporului, care se plânge doar, fără să ia taurul de coarne și să-și exprime opiniile clar și cu demnitate, ci nu pe la colțuri ca niște lași, să lupte pentru niște principii sănătoase, care să ne propulseze în rândul țărilor civilizate și cu potență financiară.
Maria țese din mirajul cerului o foarte frumoasă poveste de dragoste dintre două stele, o ”stea-femeie” și o ”stea-bărbat”, o poveste asemănătoare cu a multor pământeni, cu iubire și cu suferință, cu părăsiri și rătăciri: ”Și rămânând complet orfană/ De o iubire-adevărată,/ În întunericul stelar…/Se stinse-ncet steluța fată”/
Transpusă în plan terestru, această poveste devine una adevărată și tristă…/ (Povestea celor două stele)
Maria Apăvăloaie se exprimă cu atâta delicatețe în toate poemele sale, filozofează cu propriile gânduri, metaforele curg precum lumina răsăritului, personificările sunt blânde, sunt miez de suflet și gândire. S-ar bucura ca timpul să poată fi întors pentru a ieși din ”lagărul tăcerii”, din acea ”poveste nerostită”, s-o ”ducă dincolo de lumea rea” însă totul îi pare zădărnicie, că totul ”E doar ploaie și vânt” și că nu va putea ieși ”prea curând” din această ”închisoare” a tăcerii.
Cu durere face apel la întoarcerea omului la credință: ”De-i răul stăpân?!…E stăpân că-i dai voie,”/ pentru că acesta ”Mascat sub intenții din cele mai bune/ Ne-asmute în lupte să ne devorăm”, motiv pentru care se roagă încontinuu la Dumnezeu: ”Sădește Tu, Doamne,/ un fir de iubire/ În mijlocul urii parșive și reci./ Și-o crește-n căldura luminii divine,/ Că ea ne ferește de ură pe veci.”/
Dorințe fierbinți de izbăvire, dorințe pe care cei de la ”butoane” nu le înțeleg, nu vor să le înțeleagă, tocmai din cauză că au uitat de credință, că au uitat să fie oameni în goana lor după iluzii, iluzii care se vor face țăndări când pașaportul le va fi expirat și vor trebui să părăsească în grabă planeta Pământ, fiindcă Dumnezeu nu ține cont cât ești de bogat sau de sărac, el îi tratează pe toți la fel. (Întoarce-Te, Doamne)
Suspine, suferințe, doruri, visuri, credință, lumină, toate sunt stările Mariei și ea știe cum să treacă demnă prin ele. Se roagă din suflet, nu doar pentru sine, ci mai ales pentru copiii săi, pentru mama și pentru tata, pentru frații și surorile sale, pentru iertarea păcatelor iar pe cel drag: ”Scrie-l, Doamne, în lumină!” (Doamne, scrie-mă-n lumină!)
Poeta pare o perlă prețioasă care a apărut din scoica timpului pentru a ne arăta frumusețea sa interioară, pentru a o admira ca pe ceva neașteptat, ca pe un meteorit care, căzut din cer, emană atâta lumină, atâta strălucire, pentru a ne da unele lecții de viață însă într-o manieră atât de subtilă, de gingașă, de dulce! Pentru ea ”Timpul nu moare”, ”Timpul e viu” însă trebuie să fii prevăzător în viață fiindcă ”oamenii mor” și în același timp cu ei, ”Si trăirile, și simțirile, și cuvintele lor.”/ (Timpul nu moare). Omul nu este veșnic și atunci cum poate el uita acest ”mare” amănunt? Maria subliniază că chiar și acel înger care te păzește, uneori ”are nevoie de ajutor…”
Nici nu s-ar putea altfel pentru cum este ea alcătuită, pentru cum Dumnezeu a zidit-o: o floare în lumină, fragilă și totuși biruitoare, empatică la păsuri și nevoi, plină de dragoste, pe care nu ezită s-o ofere tuturor celor însetați și flămânzi de ea.
Câtă esență cuprind versurile sale, câtă iubire, câtă credință, ce mesaje tulburătoare! De piatră să fii și tot te vor înmuia! Cu cât cobori treptele vieții, spune Maria, te apropii mai mult de Dumnezeu, important este să nu-ți rătăcești Eu-l și să urci acele trepte ca un fulg în zbor, fără frică, fără gânduri negre, fără ură. Acolo sus, undeva, cineva și-a luat zborul. Nu ne precizează cine, ne lasă ca printre rânduri să descifrăm singuri misterul, să străbatem labirintul sufletului său cu răbdare și chiar cu dragoste: ”Degeaba mi-e din ce în ce mai dor,/ Mi-ai frânt aripa, nu am cum să zbor./ Dar încă pot să merg încet, la pas./ Mi-e prea destul la timpul meu rămas.”/
Cu câtă finețe își prezintă trăirile, durerile! Aproape că rămâi siderat. Te întrebi cu uimire: ”Este o ființă pământeană sau un înger?”
Toate cuvintele sale sunt așternute cu rost, nimic nu este pus la întâmplare sau de umplutură, ele se înșiră precum perlele pe firul de borangic al timpului, strălucind cu fiecare treaptă de trecere prin el. Poate acesta este motivul pentru care nu se mai teme de nimeni și de nimic: nici de nori, nici de ploi, nici de furtuni, fiindcă ”sufletu-i senin.” Acest senin o apără, e ca un scut protector iar ea folosește întotdeauna ”Numai cuvinte-flori”, din care noi să culegem parfumuri suave, parfumuri amețitoare, parfumuri cu miros de divinitate.
Din păcate, în calea sa întâlnește și suflete mici, când ”oamenii se vând între ei pe bucăți de hârtie,/ Pe-un hectar de pământ, pe o vie,/ De multe ori pe-un cuvânt…/ Se trădează/ unii pe alții/ În plină amiază”.
Cum să nu o doară când constată că omul și-a lăsat sufletul ”uitat înghețat, îngenuncheat, pe afară…/”, iar când va realiza ce păcate a comis, va fi deja prea târziu. (Cât să mai valoreze sufletul)
Poeta nu trăiește doar în plan personal, ea este interesată și de glia străbună, pentru care manifestă o dragoste acerbă iar inima-i sângerează pentru că ”Azi dușmanul care vinde pic cu pic această glie,/ E o iudă nesătulă, fără strop de omenie./ Cu tentaculele-i hâde suge seva României,/ Călcând totul în picioare doar de dragul lăcomiei”
Acum apelează la eroii de odinioară ai neamului: ”Ștefan-Vodă, Vlad-Mărite…Mai nășteți-vă o dată/ Numai cât să strângeți toată gloata asta desfrânată.”/ (Ștefan Vodă , Vlad Mărite)
Acestea sunt simțiri de roman adevărat căruia nu-i pot rămâne indiferente necazurile poporului său, îngenuncherea sa de către politicieni cocoțați la putere prin minciuni și fraude, nejenându-se să sugă ca lipitorile toată seva țării, gata să-și trădeze neamul pentru un pumn de ”arginți”, așa cum Iuda l-a trădat pe Iisus.
Cuvintele fermecate pe care Maria le folosește nu de puține ori sunt: aripi, zbor, cer, îngeri, sfinți, Dumnezeu, lumină, credință, cuvinte pe care le îmbină armonios, ca într-un solfegiu, cu talent de muzician autentic. Ea redă tablouri de viață cu tehnica unui pictor desăvârșit, aduce sunete înduioșătoare care de multe ori îți smulg o lacrimă-mărgăritar, alunecându-ți pe fața ta, poate tot de înger oropsit dar nu îngenuncheat. În cuvinte extrem de cuminți va spune: ”Eu mă las în voia sorții și-mi repet în gând mereu:/ Luna, cerul și pământul…toate-l au pe Dumnezeu!” și bineînțeles că și ea îl are. El o veghează în permanență și-i arată calea pe care trebuie s-o urmeze, fără niciun pic de teamă.
Chiar dacă ”măicuța” a îmbătrânit va spune cu duioșie: ”Dar eu nu te văd, măicuță, nicidecum, spre asfințit/ Și în gândul meu, și-n suflet, ești un veșnic răsărit.” (Sărut mâna, maică bună)
Cât respect filial pentru mama aceea minunată, care a sădit zori permanenți și o iubire cât universul în sufletele celor nouă copii ai săi! Ce răsplată frumoasă și binemeritată, după eforturile și sacrificiile sale de o viață, pentru ca puii săi să devină oameni de nădejde, cu care să se poată mândri! Datorită mamei, care le-a insuflat valori morale neprețuite, Maria va concluziona:
”Deșertăciuni sunt toate, se vor grăbi să spună/ Toți cei ce-n timpul vieții, deșertăciuni adună/ Dar astea nu mă-ncântă…și nu-mi trezesc fiori,/ Lumina-n lume-i dată de sufletele-flori.” (Suflete-flori) Și tocmai suflete-flori a semănat măicuța sa în copiii săi, ea devenind un exemplu demn de urmat pentru toate mamele din lume.
Amintirea iernilor de altădată o copleșește adesea, acele ierni cu larmă multă, cu tradițiile de Crăciun, cu colinde, cu bucurii de nedescris: ”Dă-mi, Doamne, înc-o viață, numai cât o nemurire,/ Dar croiește-i altfel drumul, s-o trăim doar în iubire!” (Amintiri din altă iarnă)
De ce în iubire? Fiindcă, așa cum a specificat poeta într-una din poeziile sale, doar iubirea este cheia fericirii, este cheia spre rai și spre lumină. Oare este atât de greu să iubim și să ne dezbărăm de invidii și ură? Oare nu realizăm că acestea distrug viața, o ruinează? Cum de nu înțeleg oamenii că doar iubirea este aceea care zidește, care înalță, care vindecă? Oare trebuie ca pământul să piară ca ei să realizeze, în ultimul ceas, cât rău au făcut, câte păcate de neiertat au săvârșit?
Mă întreb și eu, fiindcă în ultimul timp, când războiul s-a abătut aproape de noi cu furie, cu ură, cu bestialitate, totul se dărâmă, totul se ruinează și milioane de oameni deznădăjduiți fug în toate părțile, precum animalele și păsările din pădurile noastre bogate și seculare, acum chelite ori puse la pământ, tot de oameni cu suflete mici, cu ochii injectați de setea și de foamea de bani, nemaiținând cont de binele general, nerespectând nimic sfânt, nerespectând viața nimănui, nici chiar pe a lor…Și de-ar fi acesta singurul rău, singura rană pe trupul țării!
Cuvintele Mariei dor, cuvintele Mariei alină dar cuvintele ei și spintecă…”Sculptor trupului și veșnic doctor sufletului meu: / Cui să-i spun eu toate astea dacă nu lui Dumnezeu? (De vorbă cu Dumnezeu).
Da, pentru că El e singurul care o ascultă, singurul cu mersul drept, cu văzul întreg, cu auzul perfect, cu inima în inima ei, cu mirosul de busuioc pe tâmplele vieții!
Tot prin El poate să ierte și trădarea celui drag, căruia îi spune cu milă: ”…știu că azi îți prisosesc,/ Știu c-am sufocat iubirea cu prea mulți de Te iubesc,/ Ia-i pe toți de vrei și-aruncă-i…ori prefă-i în pernă moale,/ Ca să-ți fie somnul dulce nestatorniciei tale./ (Zi fără lumină)
Nu, nu-i poartă pică, dimpotrivă, îl binecuvântează și-i dorește tot binele din lume.
Până și Maica Domnului plânge în cer pentru durerile pe care le vede instalându-se pe pământ și-și roagă fiul să-i ajute pe cei în suferință. Sigur că, milos, acesta nu o refuză însă spune că niciodată nu va intra cu forța în casa nimănui ci numai dacă este chemat. Așadar, depinde de fiecare muritor ce alege: să meargă mai departe cu trădări și păcate fel de fel sau să se îndrepte, să se căiască și să-i ceară ajutorul, ajutor care niciodată nu va întârzia să apară, fiindcă Domnul este pururi iertător, niciodată ranchiunos față de cei care l-au hulit, l-au urât, l-au înșelat, l-au trădat. Oare oamenii de ce nu se inspiră din viața lu Iisus, trăită pe acest pământ cândva?
”Bani? Averi?…/ Nimic sunt toate. Pleavă și deșertăciuni./ Dacă-n suflet bunătate-n timpul vieții nu aduni.”
Rar mi-a fost dat să adun atâtea lacrimi pe plaiul sufletului meu! Printre rândurile Mariei am citit și am recitit și m-am hrănit cu frumusețea și parfumul de crin imperial al unui om-OM.
Poemul care încheie volumul de versuri ”Îngeri și sfinți” nu întâmplător, este ”Vis”, un poem scris în amintirea bunicii sale, o femeie harnică, truditoare, modestă, binecuvântată de Dumnezeu, apărându-i în vis ca o nălucă, torcând din caier și strângând pe fus firul vieții și al luminii. Trezindu-se, se întreabă cutremurată de emoție: ”A fost un vis? A fost aievea? Sau a fost doar o nălucă?…/A fost vis./ Și-l las cu noaptea printre stele să se ducă./ Doar așa mai pot să simt, că în drumu-i printre stele/ Candelă îmi e în noapte, sufletul bunicii mele.”
Aceasta este Maria Apăvăloaie din volumul de versuri ”Îngeri și sfinți”, o ființă eterică și totuși pământeană, gata de zbor în lumină dar radiind în coborâre aceeași strălucitoare lumină. Aceasta este Maria, cu o iubire cât o eternitate pentru părinții a căror imagine stă la loc de cinste pe cadranul unui talisman, așezat pe coperta cărții, chipuri care emană bunătate, care nu-și arată necazurile ori greutățile prin care au trecut și poate mai trec, fiindcă surâsul lor bonom ascunde totul. Ei, cu chipurile lor de sfinți parcă te invită să te cuibărești la pieptul lor să te mângâie blajin cu acele mâini muncite, să te îmbărbăteze, dacă simți că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine sau poate credința ta a slăbit. Cu lanțul iubirii te leagă de sufletul lor și nu te lasă să cazi, te readuc în lumină.
Desigur că există îngeri și pe pământ. Trebuie doar să deschizi bine ochii și să-i identifici, să-i simți prin toți porii corpului tău, să-i îmbrățișezi cu sufletul și să te apropii doar cu iubire de ei fiindcă întotdeauna vei primi înapoi doar ceea ce oferi. Cine înțelege asta este salvat!
Maria este o oază de cer senin, de insulă verde, de iubire deplină, o iubire în care poți să-ți înmoi degetul pentru a te molipsi de același sentiment. Ea este cântec de izbândă, este acea floare de colț, răsărită pe culmi înalte, așa cum am spus și la început, la care ajungi cu greu dar odată ce ai văzut-o, te îndrăgostești iremediabil de ea, o admiri de la distanță, o protejezi și nu îndrăznești niciodată să-i rupi din acel frumos care luminează cu atâta putere o lume.
Culoare, zbucium, luptă, izbândă…Niciun pic de trufie sau aroganță. Doar Iubire, iubire și iar iubire, doar credință și Dumnezeu, doar vis de izbăvire și de împlinire…
Mulțumesc, Maria!

Florentina Savu, membru LSR&UZPR

Redactor: Mihaela Avram

Redactor șef: Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: