Această lume nouă
de Petre(Poștașu) Vătuiu
Această lume nouă pare
Că-i răul ce s-a rupt din coaste
Și s-a hrănit cu nepăsare
Din adormirea firii noastre.
Îndepărtarea de credință
Cu-o nefirească nepăsare
I-a dat prilej să ia ființă
Și vreme să se facă mare.
Dar ce orânduire este,
Când lumea asta nouă scrie,
Urât, o proprie poveste
Cu ambulanțe și sicrie?
Și cine trebuie să tacă,
Și cine trebuie să moară,
Ne turuie o voce seacă
La știri, în fiecare seară.
Sub lanțul gros care ne strânge,
Împotrivirile-s deșarte:
Suntem ai ei cu tot cu sânge,
Suntem ai ei cu tot cu moarte!
Pe-un drum cu arătări ciudate,
Femei, bărbați sau ce-or să fie…,
Legați cu mâinile la spate,
Unde ne ducem, cine știe?
Când tot ce-i omenesc se curmă,
Ne întrebăm ce se întâmplă
Și cum de am lăsat în urmă
Orânduirea noastră simplă:
Părinții noștri: mama, tata,
Moșia noastră cea cuminte,
Fântâna, drumul, pâinea, vatra,
Duminicile noastre sfinte!
…În curtea cea de ieri uitate,
Dosite, ca să nu se vadă,
Se află încâlcite toate
Și aruncate la grămadă…
Din somnul nostru se desprinse
O lume nouă și vicleană,
Și tot pământul îl cuprinse,
Mai grabnic că o buruiană.
Sau poate că ne-a fost prezisă,
Ca să ne pedepsească zeii,
Că prea ne mânuie precisă
Și noi tăcem ca mielușeii.
Rămâne însă o-ntrebare:
Deasupra judecății oarbe,
Va mai răzbi cândva să zboare
Vreun porumbel cu pene albe?
Redactor: Relu Popescu
Redactor șef: Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 