Mihaela Avram

Mugurii

Rădăcinile m-apasă, frunza-mi urcă pân-la cer
Mai cerșesc o zi cu soare să mă nasc, apoi să pier.
Taina timpului apune, clipa-i prinsă de lumină,
Ramul încărcat de viață spre Pamânt iar se înclină.
Mirosind a primăvară, iarba crudă îl așteaptă
Imboldită de o rază, îl mai urcă încă-o treaptă.
Gândurile se arcuiesc printre ramuri, arzătoare
Și-n albastrul cel ceresc se pierd păsări călătoare.

Dar când vântul se-ntețeste, norii grei sub cer se-adună,
Niciun zbor nu se zărește, niciun cânt nu mai răsună.
Mugurii ascunși sub pleoape, se feresc de umbra nopții,
Fug din calea rătăcirii, a durerii și a morții:
N-avem rost fără iubire!- tot încearcă să o spună-
Mărturie ne rămâne, frunza smulsă de furtună!

Redactor șef: Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: