Și trăiesc.
de Petre Poștașu’
Eu nu plâng, cum toată lumea plânge,
Lacrimând sau suspinând a jale.
Mie plânsul mi s-a risipit în sânge
Și spre inimă își face cale.
Și-astfel plâng când inima îmi bate,
Răzvrătită până sus în tâmple,
Pentru ce-am pierdut și pentru toate
Câte nu a fost să mi se-ntâmple.
Însă știu să plâng de bucurie
Pentru un miros de primăvară,
Pentru câte pot să mă mângâie,
Și-astfel plâng cu inima ușoară.
Eu nu țip, căci plânsul nu se țipă,
Nu se azvârlește prin zăbrele.
Eu zidesc în fiecare clipă
Un castel, cu plânsurile mele.
Eu nu plâng ,,de-a plânge” niciodată,
Trebuie să simt un fel anume,
Ca să-mi facă inima să bată
Într-un plâns, pe care să-l consume.
Numai plânsul știe să mi-o-ndemne,
Ea, să bată, de la el învață.
De n-aș plânge, aș muri pesemne,
Negăsind un țel să fiu în viață.
Redactor: Daniela Konovală
Redactor șef: Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 