Cella Serghei- Camil Petrescu
„Niciodată nu va ști omul acesta cît rău mi-a făcut! Am rămas cu un dor. Cum să-ți explic? Neliniștea mea…”
„Sunt vorbele triste ale Cellei Serghi, femeia pentru care cuvintele dor, neliniște și iubire au fost sinonime cu numele lui Camil Petrescu.
Povestea lor de dragoste nu a fost una fericită. Cei doi au trăit o iubire neîmplinită, pentru că scriitorul, dintr-un motiv secret, numai de el știut, nu a vrut să dea curs sentimentelor pe care le avea față de femeia îndrăgostită iremediabil de el.
S-au cunoscut în 1927 la ștrandul Kiseleff, din București. Ea era o tînără frumoasă, blondă, care abia terminase liceul și se pregătea să îmbrățișeze o carieră în drept. El era un scriitor scund și surd. Pentru Cella a fost dragoste la prima vedere, așa cum avea să mărturisească în cartea sa de memorii „Pe firul de păianjen al memoriei
„Nu era înalt și asta îl supăra poate la fel de mult ca și surzenia. Avea un mers sacadat. Umerii înțepenite, ochii apropiați, atenți, parcă voia să audă cu ei și protestând permanent împotriva a tot ce ce se întâmpla în jurul lui, în țară, în lume”, îl descrie Cella pe scriitorul de care s-a îndrăgostit. Camil Petrescu nu i-a acordat tinerei prea multă atenție, după prima întâlnire. S-au revăzut mai târziu, în același loc. Cella devenise studentă la drept și se căsătorise cu inginerul Alfino Seni.
Pe Camil Petrescu îl interesa mai degrabă soțul Cellei, inginerul de la care putea să afle detaliile tehnice de care avea nevoie pentru cartea în lucru. Cella, însă, se îndrăgostește iremediabil de scriitor. „Pe el, totul îl interesa. Pe mine, doar el”, amintește autoarea în memorii.
În anii care au urmat, tînăra îndrăgostită face tot posibilul să ajungă în preajma bărbatului iubit. Devine sfătuitoarea lui Camil Petrescu, intră în cercul lui de prieteni, frecventează aceleași locuri. Totul pentru a fi alături de cel despre care scria: ” Ne întîlneam la curse, la cinematograf și chiar la mine acasă, unde accepta să joace nesfârșite partide de table cu soțul meu, ca să fie aproape de mine. Aș fi vrut ca acest bărbat să închidă deodată cutia de table cu un zgomot care să dărîme zidurile și să-i spună: „Așa nu se mai poate! Vreau să fie nevasta mea!” Dacă nu e în stare de un gest definitiv, hotărât, înseamnă că nu mă iubește! Și totuși, de cîte ori rămîneam singuri o clipă, se apropia de mine și cu o tandrețe intensă, răscolitoare, îmi șoptea: ” Moft!”
Scriitorul o alinta pe cea care-l iubea cu ardoare cu porecla de „Moft năzdrăvan”
După evocările de mai târziu, pentru Cella scriitorul pare să fi rămas un permanent mister nedeslușit. Dacă a iubit-o sau nu, sunt întrebările la care autoarea „Pînzei de păianjen” nu a găsit niciodată răspuns.
„Camil mă privea uneori ca de pe alt tărîm, alteori parcă era gata să mă îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui. Dar el nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur și ușor ironic. Ca un om în fața unei vitrine, admirând o jucărie care-l fascinează. Odată m-a întrebat: „Cînd vii la mine? Am fugit, fără să răspund.
E durere și furie în privirea lui. Dar pentru mine pămîntul s-a micșorat. E cît îl înconjoară pe el! Lumea e toată, el,”rememorează Cella Serghi.
A visat să fie soția lui, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Pentru Camil Petrescu, Cella era prea inteligență, prea frumoasă și nu corespundea portretului de nevastă ideală pentru un om de litere care credea că ” Pentru un scriitor nimic nu,i mai periculos decât să se însoare cu o femeie inteligentă. Cella a divorțat de inginer, chiar dacă știa că nu va deveni soția celui pe care îl iubea. S-a dedicat actului Creației și și,a transformat iubirea neîmplinită în talent literar.
A scris romanul „Pînza de păianjen ” și primul cititor al romanului a fost Camil Petrescu.
„Am citit pînă acum la ora două romanul scris la mașină al Cellei. E de o bogăție faptic, de o sensibilitate, de o autenticitate care depășește cu mult tot ce așteptăm anul acesta de la ea”, scria Camil Petrescu în note zilnice.
Scriitoarea a recunoscut că îi datorează primul roman lui Camil Petrescu. În dedicația cărții dăruite celui care a inspirat-o, scriitoarea a notat: ” Lui Camil Petrescu pentru că m,a învățat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amarnic, disperată, pentru că m-a învățat ce înseamnă conștiinciozitatea în scris, prin exemplul cărților sale. M-a învățat să ocolesc ce,i facil, să caut întotdeauna calea cea mai grea și mai bună. M-a îndemnat, zi de zi să scriu cartea asta, să renunț la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată și răbdătoare. Îi datorez tot. Fiindcă fără ce m,a învățat el, însușirile mele s-ar fi risipit și această carte n-ar fi existat.”
Cariera literară a Cellei, izvorâtă din dragostea pentru Camil Petrescu a mers mai departe.
A scris romanele „Această dulce povară, tinerețea”, Mirona și memoriile „Pe firul de păianjen al memoriei”.
Camil Petrescu a murit în anul 1957.
Cella Serghi i-a supraviețuit încă 35 de ani. S,a stins din viață pe 19 septembrie 1992, la București.”
FRAGMENTARIUM
Cella Serghi
Tu ai murit, pe tine te întîlnesc la tot pasul,
Tu, cel pe care l-am iubit și-l iubesc ca pe un mort…
De ce-mi ieși în cale ca oricare altul,
Din tot ce-a fost, poate numai suferință și dezamăgire,
Cît a trecut, cît a rămas?
Din zborul meu către tine, spre piscul muiat în albastru,
Din căderile în prăpăstii, înghețate și negre,
Unde, de ce m-am oprit?
Unde mă aflu?
M-ai fărîmițat, m-ai murdărit!
Cum de-am scăpat din visul ăsta urît
Mai întreagă, mai bogată, mai vie…
Tu ai murit… eu sunt vie
Și zilnic aproape de tine
Mă gîndesc la ce-a fost, la ce-o să fie…
Ochii-mi ard de lacrimi încremenite,
Sufletul mi-e pîrjolit,
Tu ai rămas în amintire întreg, viu ca o făclie!
Dar tu ești mort, iubitul meu,
Făclia arde la căpătâiul dragostei mele
Și nu-mi pare rău…
Dragostea mea a murit…
Dar în cenușă mai sunt fărîme incandescente, vii!
Dac-ai veni, dac-ai sufla, s-ar aprinde
Flăcările albastre s-ar roși, s-ar înteți,
Dar tocmai asta nu vreau!
Prin ele, odată, am trecut,
Le-am simțit arsura!
M-am zvîrcolit în focul dragostei
Și n-am pierit, am scăpat vie!…
Acum, în prospețimea zăpezii au răsărit ghioceii,
Pe crengi arse de frig simt, presimt mugurii…
Îi văd, îi aud cum se sparg.
Am să-i aștept,
Am să duc întîile frunze,
Toată primăvara am s-o duc
La mormântul dragostei mele…
Acolo… știi unde…
Pe maidanul unde ai zvîrlit-o ca pe un gunoi!
Uite cum strălucește!
Ca un licurici într-o pădure, noaptea.
Dragostea mea a murit,
Dar uite-o întreagă în steaua de-acolo,
Întîia stea de pe tot necuprinsul acestui amurg,
Uite-o întreagă în lacrima care a rămas agățată ,
Între gene…
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 