Cătălin Iancu

Totuși iarnă

E tot mai cruntă iarna fără tine,
E noaptea tot mai lungă și mai grea,
Pe cerul cu sclipiri diamantine
Se stinge, sub nămeți, ultima stea.

Se sparge luna-n cioburi de lumină,
Se pierde în pustiul înghețat,
Se umple asfințitul de rugină
Și ninge furibund , neîncetat.

Îmi scârțâie omătul sub picioare
Şi gerul îmi pătrunde pân’ la os,
Dispar în zare stele căzătoare
Iar eu mă mint că-i bine și frumos.

Cuvintele îngheață nerostite,
Sub gene lacrimile-au înghețat,
S-au prefăcut în albe stalactite
Tot încercând să spele un păcat.

Mă doare iarna asta fără margini,
Mă doare și mai rău absența ta,
În minte mi se plăsmuiesc imagini,
Mă poartă pașii la ferestra ta.

Mă doare iarna asta fără rost,
Mi-e sufletul o-ntindere de gheață,
Vreau să îmi fac în tine adăpost
Și să rămân acolo-ntreaga viață.

Autor : Cătălin Iancu Coordonator :Mirela Soimaru Grup : Zbor spre înălțimi 01.12. 2020

Daniela Damian

Alissia si dragonul fermecat

E timpul povestilor magice si asa cum v-am obisnuit am sa va spun povestea Alissiei si a dragonului fermecat.

Deschizand portile mari de clestar am alergat, prin iarba inalta, fara sa ma gandesc la nimic. Purtam in maini cartea cu povestea fermecata a dragonului padurilor de argint din tarmurile Valmuriei. Am scris povestea cu multi ani inainte de a veni tu in lumea mea. Eram fascinata de oul acela argintiu care emana luciri de stele. Cautam prin cartile magice ceva despre tine. Nimeni nu-si mai aducea aminte de Eragon…Mama imi povestise cat de frumos era. Culoarea lui alba ce-i strabatea spinarea, solzi ca de fier, frumos aliniati de-a lungul ei, verdele crud ce ii colora, si-i transforma in veritabili colti…Asa era Eragon, puternic, scotand cele mai puternice flacari care ar fi topit si muntii…Cateodata se ridica in inaltul cerurilor si de acolo prindea cu aripile lui pamantul protejandu-l de atacul arhonilor. Se transforma in scutul pamantului negru si dadator de viata al Valmuriei…Luptase in multe batalii alaturi de elfi. Pe spinarea lui, in sei frumos impodobite, urcasera regii elfilor, Asthar, Miraky si frumoasa Elsadora…
Pentru Elsadora ar fi facut orice. O iubea inca de cand era copil. Isi aducea aminte cum se furisa in salile de sub palat. O vedea cum se chinuie sa-i aduca o oaie de mancare. O taraia pe treptele lungi facand dare pe marmura neagra. Uneori ii aducea miere sa-l indulceasca, astfel incat s-o plimbe prin regatul Muntelui de Cristal. Aveau locul lor ascuns la lacul fermecat. Se jucau ore in sir, fara ca cineva sa-i vada. O invatase sa lupte, sa se strecoare fara sa fie vazuta, sa-si oblojeasca ranile si sa-si infranga durerea. Cateodata, o lacrima rebela, ii strabatea obrazul rozaliu. Peste zeci de ani, cand ea batrana fiind, muri, isi dorise si el moartea. Nu putu rezista fara ea. Fusese ultima stapana a lui. Purtase in inima, ochii ei frumosi si iubirea ei nepamanteana. O slujise cu daruire si respect.
In ziua mortii lui Eragon, Alissia implinise 5 ani. Era asa de frumoasa cum nu mai vazuse nicicand. Era o faptura coborata din ceruri. Era nepoata Elsadorei, stapana lui. O zarise in gradina de eucalipt. Aduna floricele verzi ca ochii ei. Avea o rochie lunga care-i acopereau picioarele si valuri diafane pluteau in juru-i…
O urmarea cu drag, asteptand ca ea sa-l vada. Nu dorea s-o sperie…nu stia cum o sa reactioneze ea…Alissia isi ridica privirea dupa o libelula ce zburase speriata de pe petalele florilor abia culese si…ochii ei verzi privi uimita la imensitatea aceea din fata ei.
Ramase muta de uimire si fascinata de creatura din fata ochilor ei. Nu mai vazuse dragoni. Doar in cartile de povesti mai vazuse desenati dragonii. Eragon isi cobarase capul la nivelul ei si incepu sa vorbeasca in graiul elfilor:
-Alissia te rog nu te speria sunt Eragon, nu-ti fac rau.. Am vrut sa te vad, sa-ti daruiesc piatra dragonilor si oul acesta. Impinse spre ea o traista viu colorata din care se ivea un oul argintiu. E ultimul ou de dragon. Cand vei fi pregatita, din acel ou va iesi cel mai frumos dragon de smarald, iti v-a proteja viata, v-a fi legat pe viata de destinul tau…
Abia reusi sa-si intinda inca o data aripile, se desprinse incet de pamant ridicandu-se pentru ultima data in inaltul cerurilor. Cuprinse cu ochii in lacrimi toate cate le vazuse in viata lui mare de 1000 de ani, si cu toate aminirile pastrate ca un talisman, se scufunda in mare si dupa cateva minute se ridica in ceruri sub forma de stelute argintii. Se transformase in scanteii divine…se intorcea acasa…
Alissia era tare emotionata. Era fascinata de acel ou. Isi dorea sa se desfaca oul atunci in manutele ei…Un zgomot ciudat si o crapatura in coaja oului o facu sa-si ciuleasca urechile. Nu-i veni a crede…Oul incepe a se misca in mainile ei. Caldura lor patrunse pana inauntrul oului, trezind micul dragon.
Coaja se transforma rapid intr-un nisip fin. Se prelingea printre degete catre iarba inalta. In mainile ei se contura silueta firava a unui pui de dragon. Semana cu ochii ei verzi.
Alissia nu mai putea de bucurie. Il infasura in faldurile rochiei ei si o porni in fuga catre palat. Se furisa prin nisa deschisa in biblioteca veche, si direct sub perna il ascunse. Inima ii batea cu putere. Oare ce mananca un dragon. Tiptil se intoarse in biblioteca…Vazuse undeva o carte de povesti…Asculta cu urechile ciulite orice miscare si dupa un timp reusi sa deschida cartea si sa scoata puiul de dragon de sub perna. Semana cu o soparla, dar putin mai mare, avea si cornite si aripi.
Ochii mari si umezi o priveau ca si cand era mama lui. Ii era foame. Cauta cu gura ceva de mancare…ii prinse degetele cu putere, noroc ca nu avea dintisori…Alissia il privea cu drag. Se gandea ca avea nevoie de cativa pestisori si putin lapte…Gandul ii fugi la bucataria palatului. Acolo sigur gasea ceva pentru el…
Deschise putin usa camerii ei si, uitandu-se in stanga si-ndreapta, o zbughi catre bucatarie. Acolo printre oale si tot felul de verdeturi, zari cativa pestisori. Lua doi dintre ei si fugi inapoi in camera. Dragonul zburase de la fereastra direct in fantana arteziana din fata camerii ei. Se scalda in apa cristalina si calduta. Chicotea ca un soricel. Ramase uitandu-se la el minute in sir. Ii era drag de zbenguiala lui. Il scoase cu greu de acolo si il hrani cu pesti. Infuleca tot ce ii dadu si asezandu-se in bratele ei, adormi.
Era tare fericita, il puse cu grija pe perna si-l inveli cu drag. Deodata vazu ca e fata…Doamne ce bucurie…Cauta in mintea ei nume dupa nume care s-ar fi potrivit dragonitei.
Hmmm poate ca Verdeata? i se potriveste? oh, nu nu, dar poate Nazdravana? Sau poate Esmeralda este cel mai frumos…Cand rosti incet Esmeralda, dragonul se intoarse incet cu fata spre ea. Deschise ochisorii si o privi intens pe Alissia. Un fior strabatu mica faptura, iar Alissia intelese ca Esmeralda este dragonita ei pentru totdeauna…Isi aminti cuvintele lui Eragon.
Ani treceau incet pentru amandoua. Cresteau impreuna. Esmeralda invatase limba elfilor, iar Alissia era fericita. Strabateau zile intregi tinuturile si inalturile cerurilor. Esmeralda crescuse si devenise ceea ce invatasera toti dragonii. Eragon ii trasmise telepatic toate cunostintele sale, o invatase sa lupte, sa vaneze, sa aibe grija de Alissia. Devenise una cu Alissia. Era ca si un inger pazitor. Erau de nedespartit.
Uneori parintii Alissiei erau tristi, ea isi petrecea toata ziua doar cu dragonita ei. Uneori urca pe spatele Esmeraldei si mergeau la Copacul Vietii. Aveau acolo un loc special unde Alissia ii citea Esmeraldei povesti cu dragoni.
Prietenia lor a durat cat lumea, poate ca si acum in acel loc special Alissia inca ii mai citeste Esmeraldei povesti fermecate despre dragoni si lumea elfilor.

In speranta ca povestea mea a adus zambete pe fatucile voastre dragute, eu va multumesc si va doresc o noapte linistita, plina de vise frumoase cu printi si printese. Noapte buna dragilor oriunde v-ati afla.

Pablo Neruba

„Pentru opera lui, care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent.”

Nu te iubesc…
~Pablo Neruba~

Nu te iubesc ca pe-un bulgăre de sare roz, ca pe-un topaz
sau ca pe un arc de garoafe incendiind grădina.
Te iubesc aşa cum trebuie să fie,-n secret, iubite
anumite lucruri întunecate, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca pe o plantă care nu-înfloreşte niciodată,
dar poartă-n ea lumina tuturor florilor ascunse privirii noastre;
datorită iubirii tale, o mireasmă-anume, prea de tot solidă,
se-înalţă din pământ şi, noptatic, trăieşte-n trupul meu.

Te iubesc fără să ştiu cum o fac, de unde sau de când.
Te iubesc de-a dreptul, fără complexe şi fără mândrie;
te iubesc pentru că nu pot trăi altminteri, ci doar astfel:

undeva unde eu nu exist, nici tu, dar atât de-apropiaţi
încât mâna ta pe pieptul meu devine mâna mea,
atât de-apropiaţi încât ochii tăi se-închid când eu adorm.

Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu – marele clasic al literaturii române

Motto: „Sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta cea mică dinăuntru și lumea dinafară” – Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraţilor”

Ieri, 27 noiembrie, s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu, prozator, dramaturg şi traducător român, membru titular al Academiei Române, fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societății Scriitorilor Români şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii între anii 1933-1936. El este considerat întemeietorul romanului românesc modern, reuşind să abordeze în scrierile sale o diversitate de teme, izbutind să surprindă aspectele existenţei umane în complexitatea ei socială și psihologică.

Liviu Rebreanu este autorul primului roman obiectiv din literatura română, ”Ion”, și al primului roman de analiză psihologică din proza românească, ”Pădurea spânzuraților”.
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, din fostul comitat Solnoc Dăbâca (azi județul Bistrița-Năsăud), fiind al cincilea născut din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu).
În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare.
Despre acest loc, numit „Cuibul visurilor”, într-una din povestirile publicate de scriitor, Rebreanu avea să amintească, peste ani: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”
În anul 1891, a început cursurile școlii primare din Maieru, despre care avea să amintească peste ani: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.”
În anul 1895, a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, apoi, în 1897, s-a mutat la școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), cunoscută și ca Gimnaziul Evanghelic din Bistrița, Colegiul Național „Liviu Rebreanu” de astăzi.
Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste, după ce s-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă, în clasa a III-a a Gimnaziului din Bistriţa.
”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, peste ani, în cadrul unui interviu.
În anul 1900, a urmat Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, în nord-vestul Ungariei, iar la sfârșitul primului an obține calificativul „eminent”.
Aici îşi va continua pasiunea pentru studiul limbilor străine.
În anul 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a primit doar distincția simplă, iar în cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”.
Rebreanu şi-ar fi dorit să fie un medic de succes, să facă înconjurul lumii şi să cânte din armonică. Nu s-a făcut medic din cauza lipsurilor financiare din tinereţe care l-au împiedicat să urmeze Facultatea de Medicină. De muzică, o altă pasiune a sa neîmplinită, nu s-a ocupat din lipsă de timp.
Între anii 1903 – 1906, a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta, unde, în primul an, a primit distincția de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, unde, pe lângă îndatoririle militare a avut preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice.
În anul 1907, a conspectat numeroase opere din literatura universală, din clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, maghiari şi a realizat câteva proiecte de literatură dramatică.
A scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul „Szamárlétra”/”Scara măgarilor”, nepublicate.
La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, moment pe care Rebreanu îl va rememora ulterior: „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea…”.
Pe 1 noiembrie 1908, a debutat în presa românească la Sibiu, în revista „Luceafărul”, unde îi apare nuvela „Codrea”. Tot aici va publica nuvelele „Ofilire” (1908), „Răfuială” (1909) și „Nevasta” (1911).
În anul 1909, a lucrat, pentru scurtă vreme, ca funcționar la primăria din Vărarea, actualul Nepos, perioadă în care va participa la serbările Astrei de la Sibiu.
Se va muta, apoi, la Bucureşti, unde a participat pentru prima oară la o ședință a cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul.
În ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului ardelean, din cauza activităţii sale publicistice favorabile românilor de peste munţi, iar o lună mai târziu, Rebreanu a fost arestat și plasat în închisoarea Văcărești.
Aici, Rebreanu va definitiva nuvela „Culcușul”, publicată, mai apoi, în revista „Convorbiri critice”, remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia decepției și mai ales prin originalitatea limbii.
Din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul Austro-Ungar.
Aici va scrie „Golanii” și va începe să traducă volumul de povestiri „Lelki kalandok”/”Aventuri spirituale”, care va fi publicat la Budapesta, în anul 1908, însă sub semnătura scriitorului maghiar Gyula Szini, unul din apropiaţii săi.
La 16 august 1910, Rebreanu este eliberat din închisoare, după șase luni de temniță.
A primit, apoi, un post de ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi un post similar în Nimigea.
În toamna anului 1910 va reveni la Bucureşti, dar întâmpină o serie de greutăți financiare. Este angajat la publicația „Ordinea”, iar la 25 octombrie 1910 a debutat în revista „Convorbiri critice”.
În aceeaşi perioadă, va edita, alături de Mihail Sorbul, revista „Scena”, dedicată teatrului și muzicii.
În anul următor, traduce piesele „Hoții” de Schiller și „Ofițerul” de Franz Molnar şi lansează revista bilunară „Teatrul”.
În iunie 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. Aici o va cunoaşte pe actriţa Ștefana (Fanny) Rădulescu, care va debuta, la 9 octombrie, în spectacolul cu piesa „Rapsozii” de Victor Eftimiu. Rebreanu se îndrăgosteşte nebuneşte de tânăra actriţă.
Între timp devine membru al Societății Scriitorilor Români, iar la 15 ianuarie 1912, începe să publice în revista craioveană „Ramuri”, condusă de Constantin Șaban-Făgețel.
La 19 ianuarie 1912, Liviu Rebreanu se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, descendentă a unei familii înstărite, o femeie ambițioasă, frumoasă și impulsivă, sufletul pereche care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe aceasta, încât i-a recunoscut copilul nelegitim făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi, pe nume Puia-Florica.
Peste doar câteva luni, soţia sa a fost „dezangajată” de la Teatrul Național din Craiova, iar proaspăta familie va părăsi oraşul, stabilindu-se la București.
După intervenţia lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, soţia sa este angajată la Teatrul Național, iar Liviu Rebreanu va avea colaborări la mai multe publicaţii, starea materială a familiei fiind deosebit de dificilă.
Mai mult, şi familia sa rămasă la Prislop, formată din nouă suflete, îi cerea cu disperare ajutorul material, în condiţiile în care tatăl său, Vasile Rebreanu, mai lucra doar „cancelarist” la avocatul Tudor Moisil.
În anul 1912, în Almanahul Societății Scriitorilor Români apare poemul în proză „Mărturisire” (amintit de Fanny Rebreanu, în volumul „Cu soțul meu, ca discretă cerere în căsătorie”), o prelucrare a unui text maghiar, „Strófak”/”Strofe”, aparținând prietenului său Szini Gyula. În „Mărturisire”, Liviu Rebreanu realiza o romantică şi emoţionantă mărturie a iubirii pentru soţia sa: ”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”…
A urmat intrarea României în de-al doilea război balcanic, iar Rebreanu se va angaja ca reporter la ziarul „Adevărul”, până la finalul războiului.
La 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, iar fostul ofițer Liviu Rebreanu vrea să intre voluntar în armata română, fără succes.
După ce armatele germane ocupă Bucureștiul, Rebreanu rămâne închis în casă şi va lucra la romanul „Ion”. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text. Apărea, astfel, primul roman obiectiv din literatura română. „Ion” va vedea lumina tiparului la 20 noiembrie 1920, la Bucureşti, iar Academia Română îi acordă pentru acest roman prestigiosul Premiul Năsturel-Herescu.
În mai 1917, fratele său, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte, în primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, şi executat prin spânzurare.
Rebreanu va afla de moartea fratelui său, abia în 1919. Scrisorile trimise de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre atmosfera de război. Rebreanu a vizitat locul în care fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. În anul 1922, vedea lumina tiparului „Pădurea spânzuraţilor”, primul roman de analiză psihologică din proza românească, acesta fiind reeditat în anii 1925, 1926, 1928, 1929, 1930, 1940, fiind tradus în nu mai puţin de douăzeci limbi străine. Volumul a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor Români.
La sfârșitul anului 1926, plecând de la proiectul unei nuvele („Nebunul”), plănuiește volumul „Ciuleandra”. În martie 1927, scrie prima versiune a nuvelei sau miniromanului, apoi, la 8 august, definitivează cea de-a doua versiune manuscrisă. „Ciuleandra” va suferi reeditări în anii 1927, 1928, 1934, 1941 şi 1942. Romanul se remarcă prin frumuseţe mitologică, motivul central, dansul, care dă numele romanului, prefigurând un mit al existenţei însăşi.
În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor.
În decembrie 1929, este numit director al Teatrului Național din București, însă la 19 noiembrie 1930, în urma unor dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului şi din fruntea Teatrului Naţional.
Va cumpăra o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde se va simţi inspirat şi va scrie multe din volumele sale, pe mai departe.
Despre acest loc, soţia sa, Fanny Rebreanu, declara: „Via de la Valea Mare, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”. De asemenea, la şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era lipsit de posibilităţi materiale.
După experiențele literare precedente, el a scris „Răscoala”, caracterizat de George Călinescu ca „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile şi va vedea lumina tiparului în anul 1933.
Între anii 1933-1936, Rebreanu devine vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii, în aceeaşi perioadă, fiica sa adoptivă, devenită Puia Vasilescu-Rebreanu (prin căsătoria, la 25 octombrie 1931, cu sublocotenentul Radu Vasilescu la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc), va deveni crainică a Radiodifuziunii Române. De asemenea, Radu Vasilescu, ginerele său, se va afla, din postura de ofițer-cavalerist în Armată, pe lista angajaţilor Radiodifuziunii, pe funcţiile de reporter şi al doilea crainic sportiv al Radioului, în ordine cronologică, după Gheorghe Țari.
După 1936, Vasilescu a comentat toate marile derby-uri ale fotbalului românesc, precum și meciurile echipei naționale a României, până la începerea războiului.
Radu Vasilescu s-a remarcat prin utilizarea unei metode grafice foarte utilă. El solicita radiofoniștilor să ia o foaie de hârtie și să deseneze un dreptunghi. Apoi, prin trasarea unei linii longitudinale și a încă două transversale, se obțineau șase careuri. Acestea erau numerotate începând din colțul stânga sus al foii, iar cronica sonoră era, în acest fel, mult mai interesantă pentru ascultători, deoarece comentatorul folosea și el suprafețele numerotate pentru descriere.
Revenind la Liviu Rebreanu, în perioada mandatului de vicepreşedinte al Radioului, a lucrat la alcătuirea „Programului vorbit” şi s-a preocupat de dezvoltarea Teatrului Radiofonic ca gen de sine stătător.
De asemenea, Rebreanu va fi unul dintre conferenţiarii prezenţi în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”, iar opera sa a fost prezentată pe larg în cadrul emisiunilor Radiodifuziunii.
În 1934, Rebreanu va cumpăra un apartament în Bucureşti, în care să locuiască fiica sa, Puia.
În 1941, este numit din nou în funcţia de director al Teatrului Național, iar mai apoi devine şi director al cotidianului „Viața”.
În ianuarie 1942, realizează un turneu de conferinţe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena.
La 27 ianuarie 1942, Rebreanu este decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce.
Către sfârșitul vieții, Rebreanu a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona paraliteraturii, cum ar fi „Adam și Eva”, bazat pe tema metempsihozei, „Gorila” și „Jar”, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare interbelice, sau „Crăișorul”, o biografia romanțată a lui Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”. Însă după „Răscoala”, Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind caracterizate de criticul George Călinescu drept „inegale”.
Rebreanu era un om foarte superstiţios: nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. Nu începea lucrul sâmbăta, numărul 7 nu-i era favorabil, 13 în schimb îi era simpatic. Credea în semne, în bătaia ochiului stâng şi a ochiului drept.
În ianuarie 1944, o radiografie pulmonară arată că are o „pată” la plămâni. Se va retrage la casa de la Valea Mare, unde trece la cele veşnice pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adoptat-o şi a adorat-o. Multă vreme a circulat zvonul că ar fi fost împușcat sau că s-ar fi sinucis, ambele variante nefiind, însă, susţinute de dovezi solide.
Este înhumat la cimitirul din localitate, printr-o ceremonie extrem de modestă.
O singură notă, din ziarul „Democratul” din 5 septembrie 1944, consemna superficial tristul eveniment: „Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din judeţul Argeş, înmormântarea scriitorului şi fostului director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societăţii scriitorilor, precum şi unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naţionale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor”…
Însă, după câteva luni, este deshumat, transportat la Bucureşti, și reînhumat la Cimitirul Bellu, în vecinătatea marilor săi confrați, Eminescu, Caragiale și Coșbuc.
După moartea scriitorului, familia lui Liviu Rebreanu le-a acţionat în instanță, fără succes, pe Fanny şi Puia, negând statutul de descendenţă naturală şi moştenitoare, fiindcă fata nu ar fi fost adoptată legal, familia considerând actul de recunoaştere era un fals.
Casa memorială din Maieru a fost înființată în 1959 de către un grup de elevi conduși de Sever Ursa, un profesor român a cărui preocupare pentru opera lui Rebreanu l-a determinat să organizeze o mică expoziție cuprinzând unele dintre obiectele personale ale scriitorului în sala de intrare a școlii. Muzeul s-a extins apoi datorită dedicației inițiatorului acestuia, adăugându-se eforturile elevilor și profesorilor din localitate. În zilele noastre, casa memorială oferă peste trei sute de obiecte, câștigându-și prestigiul atât ca obiectiv turistic, cât și ca un loc în care moștenirea culturală este conservată și venerată.
Casa Memorială Liviu Rebreanu din Valea Mare a fost deschisă la 27 mai 1969, în locuinţa pe care Rebreanu a cumpărat-o în 1930 și pe care a stăpânit-o până la 1 septembrie 1944, când a încetat din viață. Casa memorială evocă personalitatea scriitorului prin intermediul obiectelor lui Liviu Rebreanu, manuscriselor, fotografiilor, scrisorilor, cărților ș.a.
În anul 1995, când Puia Vasilescu – Rebreanu a murit, a lăsat ca donaţie Muzeului Literaturii Române, apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei și care a fost transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu, inclusă în circuitul turistic. Colecția de aici cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă, toate lucrările aparținând prozatorului Liviu Rebreanu.
Scrierile sale au fost sursă de inspiraţie pentru numeroase ecranizări, între acestea aflându-se, mai întâi, „Ciuleandra”/”Verklungene Träume”, în 1930, se pare, primul film sonor în care se vorbeşte româneşte, scenariul şi regia Martin Berger, actori: Jeana Popovici-Voina, Nicolae Bălțățeanu, Elvira Godeanu, Petre Sturdza, Alice Sturdza, Doru Sireteanu, Thynelle Anys, Maria Forescu, imagine: Lazslo Schaeffer, Georg Bruckbauer, muzica: Arthur Guttmann, scenografie: Otto Gullstorff şi Osia Koffler. Au urmat „Pădurea spânzuraților” (1964), în regia lui Liviu Ciulei, care a câștigat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes, în 1965, „Răscoala” (1965), în regia lui Mircea Mureșan, „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), în regia lui Mircea Mureșan sau „Ciuleandra” (1984), în regia lui Sergiu Nicolaescu. (preluare Internet).

Elvira Lili Lefter

Vă invit la lectură, dar, mai ales să descoperiți adevărată iubire către literatură a dnei Elvira Lili Lefter!
Respect si admirație, om frumos!

„În 24 noiembrie, 2020, la Editura „Timpul” – Iaşi, a apărut volumul de poezii ” Trenul de noapte”, de Ion Iancu Lefter.
„Trenul de noapte”, ca şi cum ar fi ocolit de câteva ori Pământul, a văzut, după 38 de ani, luminița de la capătul tunelului.
Încredințată, de către autor, cu contract ferm Editurii „Albatros” – Bucureşti, în 1982, tipărirea cărții a tot fost amânată până după
După Revoluția din decembrie,1989, când nouă conducere a editurii n-a mai onorat contractul, iar” Trenul de noapte” a fost tras pe linie moartă.
Încredințată Editurii”Timpul”- Iaşi, în iulie 2020, cu dorința expresă de a fi editată până la 28 septembrie, ca un omagiu adus poetului la a 80-a aniversare, cartea a fost tipărită la două luni după eveniment.
„Mai bine bine mai târziu, decât niciodată”.”

Daniela Konovală

La drum deschis…
autor: Daniela Konovală

Azi nu mai vreau s-adorm, vreau să dansez
Ca un nebun cu tălpile febrile,
În sarabanda dorului de tine
Să vindec rana mea ca-ntr-un botez!

Să joc pe masa sorții, țigănește!
Să-mi zornăi salba în litanii roz,
Sărutul tău să-l prind basmalei colț
Ori peste sân, să-l tatuez, poveste.

Să-mi iau oglinda părasită-n cui
De praf ștergând lumina ei amară,
Ofrande să-i aduc lumini de ceară,
Cu flori de-argint privirea să-i descui.

Apoi, curat de dor și de orbire,
Să plec la drum deschis…către iubire.

29 Noiembrie 2020

Oanca Aurelia

CAFEAUA NOASTRĂ DULCE

Acum când și noiembrie se duce
Pe drumul său nemăsurat de timp,
Hai să mai bem cafeaua noastră dulce
Și să uităm de noul anotimp.

Să-nchidem geamul, că e cam răcoare,
În mâini să ținem ceașca de cafea,
În ochi să punem magica splendoare,
Care topește toate-n calea sa.

Surâsul tău ce trece printre aburi,
Îmi spune iar despre iubirea ta,
Ce-ascunde pentru noi subtile daruri,
Ce-n inimă ușor vor adăsta.

Aroma caldă și îmbietoare,
Ne mângâie ușor pe amândoi,
Tu-mi desenezi în aer prima floare,
Ce va-nflori și sub zăpezi și ploi.

Hai să mai bem cafeaua noastră dulce
Și să uităm de noul anotimp,
Acum când și noiembrie se duce
Pe drumul său nemăsurat de timp!

Autor: Aurelia Oancă
28.11.2020
imagine internet

Simina Paum

Ce faci?
~Simina Paun~

Ce faci??…. Mă poti suna pe seară?
Să-mi spui doar „noapte bună, am plecat! „
Chiar dacă știi c-o să mă doară,
Te rog să-ți faci cu mine-acest păcat.

Ce faci?… Mă poți suna la noapte?
Nu vreau să-ți spun decât că te iubesc.
Dar daca știi că nu se poate,
Îți voi cânta încet, cu corul îngereresc

Ce faci? Mai înspre dimineață,
Mă poți suna? Să vezi dacă trăiesc.
Căci fără tine, știu că nu se poate,
Cu tine spun final la tot ce e lumesc.

Ce faci? Mă poți suna?
Nu sună telefonul.
Stă mut și-am am amuțit de mult.
Te sun doar eu…
Dar nu mai gasesc tonul
În care taci… iar eu, cuțitele ascut.

Ce faci?
Înfigi cuțitul până la prăsele
Sau te oprești să dai un telefon?
Chiar dacă suni, ești eroina morții mele.
De astăzi telefonul meu, ți-e fără ton!

28 noiembrie, 2020

Maria Poiană

Povestea unui virus mic
( pamflet) A fost odată un virus...mic și aparent inofensiv.

Și cum mergea el, așa, prin univers, sătul de-atâta mers, a poposit și pe pământ…dar fără nici un fel de gând…Din plictiseală, mai mușca din când în când, din câte-un suflet obosit și biruit de alte cele…dar , de altfel, destul de chinuit, ca să mai poată riposta… la altceva.
Dar omul, în maleficul său absolut…l-a și văzut.
Și unde nu a început în a-i atribui bietului intrus, puteri de urs…Grizzly, flămând și fără pic de discernământ.
Degeaba el, virusul, într-una repeta: ,, sunt mic și inofensiv la fel ca frații mei mai mici.Nu mă băgați în seamă.” Omul, deloc pasiv, s-a aruncat pe bietul virus și mi l-a pus în ramă…Dar ce mai ramă nevăzută…! Și ce putere absolută…!
Și, ca să fie vrednic de luat în seamă, i-a pus pe creștet și-o coroană! Cu nestematele cele mai cele, să poți muri, numai uitându-te la ele…Iar sceptrul lui, cu pietre-atât de prețioase, să-ți smulgă vlaga toată și din oase…Iar mantia-i, dintr-un așa brocart, încât întreg pământu-a sufocat!
Și-a stat, pe tronu-i iluzoriu cât a stat, apoi, de-așa putere mare speriat, și-a luat avânt. Și cât ai spune un cuvânt…a dispărut.
Și de atuncea, nimeni nu l-a mai văzut.

…..dar a rămas de repetat în gând canonul, că nu există virus mai ucigător ca omul.

m.a. 22. 05. 2020. Northampton
Maria Poiană

Daniela Damian

În tărâmul ascuns ochilor curioși, departe, în mijlocul apelor, aproape de mările nesfârșite și întunecate, pe-un petec de pământ se odihnea, printre orhidee sălbatice, ascultând liniștea valurilor, o făptură cu chip angelic pe nume Ashuna.
Era din tribul luptătorilor pentru dreptate. Însemnul tatuat frumos pe antebraț, un dragon verde, strălucea în razele soarelui.
Întinsă pe spate, cu mâinile împreunate și așezate deasupra frunții, parcă ascunzându-și ochii frumoși, asculta zgomotul valurilor.
Din valurile-nspumate cinci făpturi se târau pe nisipul cald. Doamne ce frumuseți…și…nu înțelegea ce sunt.
Jumătate femeii, jumătate pești…wow erau sirene.
Unele albe ca spuma mărilor, altele verzi precum algele, iar altele negre ca nopțile de vară…De unde venisera sirenele. Un țipat ascuțit atrase atenția Ashunei. Dintr-o săritură era deja în picioare, cu sabia scoasă și pregătită…
Sirenele după câteva clipe se trasformaseră în femei. Aveau picioare în loc de cozi și pletele le ajungeau până la tălpile lor fine…

%d blogeri au apreciat: