Am prins în palme sfera, albă, de lumină Și din incandescenta ei perfecțiune S-au revărsat pe brațe, în cădere lină Raze fierbinți, frânturi gingașe de minune.
Deodată, ochii i-am lăsat, să se desfete, Privind în depărtări, peste întinsa mare, Iar din Înalturi, mi s-au strecurat în plete Dulci adieri, purtând aromă de visare.
Stăteam întinsă pe nisipul de pe maluri, Primind ușor sărutul soarelui, pe față Iar mângâierile aduse-ncet de valuri, Îmi dăruiau răsfățul lor de dimineață.
N-am cutezat să curm această feerie, Iar vraja ei, doream, să nu se mai sfârșească Și ascultam, visând, sublima simfonie, Ce ne-a trimis-o pe Pământ bolta Cerească.
Stam pe nisipul argintiu, privind, cuminte, Când, pe-al meu umăr, tu mi-ai pus o sărutare, Iar lângă mine, aburea, acum, fierbinte Cafeaua neagră, cu aromă de visare.
Ca și când totul ar fi fost vis , ca și când totul ar fi fost o durere, te-aș fi îmbrăcat în florile de cais, te-aș fi vindecat de iubiri efemere,
Privește, cad ploi cu lumină albastră, cad ploi dintr-o taină de sus, în sufletul meu s-a deschis o fereastră prin care timpul tău a pătruns,
Și totuși, prin vitralii trec umbre, trec păsări alunecând în visare, în icoane se luminează aura sfinților și întunericul piere în flacăra de la o singură lumânare…
Ca și când totul ar fi fost vis, ca și când totul ar fi fost o durere, te-aș fi îmbrăcat în florile de cais, te-aș fi vindecat de iubiri efemere.
Premiul special: Ce-i sufletul? ~Cristina Ghindar Greuruș~
Ce-i sufletul? Ceva ascuns, Nu-i afli taina niciodat’. Rămâne veşnic nepătruns. Ce-i sufletul? Ceva ascuns, El te slujeşte ne’ncetat, De-l deranjezi, s-a supărat. Ce-i sufletul? Ceva ascuns, Nu-i afli taina niciodat’.
Ce-i sufletul? E un mister Prea complicat, prea ne’nţeles, E îndoielnic şi stingher. Ce-i sufletul? E un mister, Cu tine-n viaţă-i efemer, E-al tău dar nu ţi l-ai ales. Ce-i sufletul? E un mister Prea complicat, prea ne’nţeles.
Ce-i sufletul? Povară grea Şi-o porţi cu tine ne’ncetat, O duci cu tine-n lumea ta… Ce-i sufletul? Povară grea, N-ai să te uşurezi de ea, De ea n-ai să scapi niciodat’. Ce-i sufletul? Povară grea Şi-o porţi cu tine ne’ncetat.
Ce-i sufletul? Nu ştiu să spun. De-l răneşti să ştii că-l doare. Poate fi rău, poate fi bun… Ce-i sufletul? Nu ştiu să spun. Pe tine el va fi stăpân, Să nu-l uiţi, că altfel moare. Ce-i sufletul? Nu pot să spun, De-l răneşti să ştii că-l doare.
El poate plânge uneori Şi ‘i e bine când ţi-e bine. Cu el alături poţi să zbori El poate plânge uneori Dar şi pe el îl trec fiori, Cum s-a întâmplat cu tine. El poate plânge uneori Şi ‘i e bine când ţi-e bine.
Se poate înălţa spre cer Dar la fel se prăbuşeşte Când eşti durerii prizonier. Se poate înălţa spre cer, Că sufletul e un mister, Nimeni nu-l mai desluşeşte. Se poate înălţa spre cer Dar la fel se prăbuşeşte.
Premiile de la această etape;
1) Hai acasă ~Peteleu Alex ~
Hai revino iar acasă! Te cheamă dorul meu nebun, Hai vino dacă îți pasă! Hai revino iar acasă! De dor ochii-mi lacrimi varsă, Cât te ador aș vrea să-ți spun, Hai revino iar acasă! Te cheamă dorul meu nebun.
Florile de la fereastră Te-așteaptă zâmbitoare-n geam Să te vadă-n casa noastră, Florile de la fereastră Te așteaptă-n a lor glastră, Iar eu visez la când te-aveam, Florile de la fereastră Te-așteaptă zâmbitoare-n geam.
Am să îți scriu o scrisoare, Poate, ai să te răzgândești, Într-o ultimă-ncercare Am să îți scriu o scrisoare Să știi și tu cât mă doare Gândul c-ai să mă părăsești, Am să îți scriu o scrisoare, Poate, ai să te răzgândești.
2) Draga mea de nepoțică ~Felicia Percec ~
Draga mea de nepoțică Se plimbă pe bicicletă, De nimic, nu are frică. Draga mea de nepoțică, Cât e ea de mărunțică, Ştie să fie cochetă. Draga mea de nepoțică Se plimbă pe bicicletă.
Toată ziua, în oglindă, Părul lung şi-l aranjează, În codițe vrea să-l prindă. Toată ziua, în oglindă, Cu părul prins într-o fundă, O prințesă se visează. Toată ziua, în oglindă, Părul lung şi-l aranjează.
3) Poeții ~Monica David ~
În lumina ce ne zbate Zările curg infinitul, De pe aripi depărtate În lumina ce ne zbate. Suntem umbre printre șoapte Ce împodobim cuvântul, În lumina ce ne zbate Zările curg infinitul.
Împărtășim al vieții val, Poemele în suflet ard, Ne-ntoarcem liniștiți la mal, Împărtășim al vieții val. Cuvântul nostru ancestral Îl înălțăm ca un stindard, Împărtășim al vieții val, Poemele în suflet ard.
atunci tu te-ai așezat în dreptul plecării mele definitive iar eu în golul privirii tale ca să nu te pierzi sfâșiată în aerul dimineții
și totuși ne aveam ca niciodată unul pe altul când eu îți sprijineam glezna pe iarbă tu îmi puneai ochiul înapoi în orbita pământului
și chiar dacă nu mai păream demult ca două jumătăți indescifrabil lipite noi încă regretam aceeași pasăre zburândă, indivizibilă iar când ne spălam unul altuia păcatele în albia râului pietrele ne răneau atât de tare de parcă n-ar fi trecut niciodată o apă repede pe acolo.
Îmi PLOUĂ azi în suflet cu dor de voi, de casă, NESCRISĂ stă de zile, scrisoarea mea pe masă, Gândul pe a lui ARIPĂ, mă poartă înspre voi ORBIT de-amare lacrimi, care îmi curg șuvoi.
Ce grea e depărtarea când ești plecat în lume… Mi-e dor de glasul tău, ce mă CHEMA pe nume, De fețișoara dulce care mă striga tată, Ziua când voi VENI, e-atât de AȘTEPTATĂ!
O CLIPĂ mult visată s-o VREI atât de-aproape… Aripi să am, aș trece peste întinse ape, Ca în brațele de tată, de soț să vă cuprind Să văd pe-a voastre fețe, zâmbetul înflorind!
M-așez iarăși la masă ca să vă scriu scrisoare, Găndul la voi mă arde și sufletul mă doare, Mi-s ochii plini de lacrimi și noaptea e târzie… Dorul care mă-neacă, cuprins e-n POEZIE!
Câteodată, mai așa, cam pe după miezul nopții Când nesomnul mă îmbie să veghez asupra sorții, Îi pun sufletului aripi și-i dau drumul să colinde, Pe-unde candela iubirii, dorul, noaptea o aprinde.
Stelele clipesc alene. Luna-și scutură veștmântul. Scânteieri de licurici luminează-ntreg pământul. Și urmând drumul pe care-l luminează licuricii, Ca-ntr-o filă de poveste, deslușesc glasul bunicii.
Firul glasului mă duce la căsuța cu cerdac. Cu străjeri pe lângă poartă, tufe mari de liliac. De jur împrejurul prispei, începând din pragul porții Mi se unduiesc în cale pâlcuri de regina nopții.
Mă aplec ca-ntr-o părere și privesc pe geam sfioasă. La lumina slab-a lămpii o zăresc. E-așa frumoasă! Stă pe laviță si toarce dintr-un caier alb de lână. În puterea nopții chipu-i pare-a fi un chip de zână.
Bat la geam. Ridică ochii și privește a uimire. Fusul care-i scapă-n grabă, n-are timp să se deșire. Îl ridică și mai trage înc-un fir din albul caier Și-nvârtind de fus în noapte, cercuri desenează-n aer.
Dintr-odată, peste casă, o lumină se revarsă. Luminând pe îndelete si grădina cea frumoasă. În lumina nopții pale, din neant se las-o boare Și, pân’ să clipesc o dată, totu-n jurul meu dispare .
A fost vis…? A fost aievea…? Sau a fost doar o nălucă…? A fost vis. Și-l las cu noaptea printre stele să se ducă. Doar așa mai pot să simt, că din drumu-i printre stele Candelă îmi e în noapte, sufletul bunicii mele.
Zbor spre înălțimi 