Fără sā mă cunoşti mā judeci rău străine Si-un foc de fiere verde se-aprinde-n ochii tăi Nu-ţi plac nici eu, nici limba, nici legile divine Un rob m-ai vrea inchis ca bobul in păstai
Dar intr-o teacă strâmtă nu-ncape nici un vis Iar anni trec si viața devine tot mai grea Si mă ridic si cad si dintr-un surd abis Strig blestemând tăcerea privind in urma ta
Cei drepți, cinstiți, mărinimosi, tenaci Muncesc cu capu-n jos si cu privirea goală Căci ce folos de stirpe, suntem aşa săraci Iar viața e o luptă si o căpătuială
Bătrâni-s tot mai slabi ,pruncii devin bărbaţi Cei dezrădăcinați ingenunchiaţi de dor In alte țări străini in ţară renegați Inchid durerea-n suflet si par invingători
Prieteni dragi, Pentru ca să împlineşti un vis, îți trebuie credință, curaj, încredere în tine şi putere să transformi obstacolele, de tot felul, în elanuri. Să nu disperi, să nu te opreşti din drum, nici atunci, când ți-e barat. „Trenul de noapte”, cartea de poezii a lui Ion Iancu Lefter, recent tipărită, la Editura „TIMPUL” -Iaşi, a trecut prin chinurile ieşirii din tunelul timpului, mai bine de 38 de ani. Încredințată, cu contract ferm, Editurii „Albatros” – Bucureşti in 1982, cu obligația tipăririi până, cel mai târziu, la sfârşitul anului 1984, cu acte adiționale „Trenul de noapte” a fost garat, an de an, pe altă linie şi, tras pe linie moartă, odată cu trecerea poetului în eternitate, la 1 martie -1990. După ce am scos la lumină, alte 8 cărți, din cele rămase în manuscris şi am tipărit, tot la Editura „Timpul” -Iaşi, în 2009, cartea mea de memorii „Singurătate în umbra crucii”, simultan cu redactarea ediției a doua a cărții mele monografice, „Viața în oglindă”, am adunat alte „trenuri” de prin depourile manuscriselor şi am alcătuit o garnitură trainică, menită a vedea, în sfârşit, lumina de la capătul tunelului. Programată să fie tipărită în semn de pios omagiu adus poetului la a 80 -a aniversare, odată cu sfințirea bustului lui, cartea a avut, din nou, „Ghinion”. (Alegeri , etc.) Bustul poetului a fost sfințit, în 28 septembrie 2020, cu agheasmă şi cu mir, dar, fără carte. Acum a ajuns în mâinile primilor ei cititori, membri familuei, şi, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Averile
Ne-am îngrijit, din timp, s-avem de toate: câmpii și dealuri, șesuri, văi și ape, Carpați semeți cu frunțile-argintate și-o Mare și o Dunăre aproape,
păduri cu păsări și sălbăticiuni și aer și lumini pe săturate, și vinuri împletite în cununi și-un grai de peste-o mie de carate,
fântâni și ploi și patru anotimpuri și doine, doruri, lacrimi și sudoare să nu cerșim, la nimenea, prin timpuri, un capăt, cât de mic, de lumânare.
Avem și ceruri, fulgere și stele și curcubeie ce se-aprind în zare, este bogat-ograda Țării mele și-s fericiți străbunii-n calendare. 15.08.1985.
Casa cuibar
Din oase de părinți ne-am construit o casă cuib, în mijloc de ogradă, din răsărit și până-n asfințit soarele-n cuprinsul ei să cadă.
Din oase-s stâlpii ei și căpriorii și zidurile, ușa sunt de sânge, cu rouă-au învelit-o, pură, norii, câte-o fereastră, uneori, mai plânge.
Podelele-s din lacrimi și sudoare și tot ce este-n ea, din bucurie, de-aici, Lumina-n noi, mereu, răsare, aici este fântâna noastră vie.
În jurul ei frumos, ne-am rostuit averile, atâtea câte sunt, și tot de-aici în moarte am pornit și ne-am întors cu dragoste-n pământ.
Deschisă orișicui e-această casă, dup-anumite legi de ospeție, căci noi suntem Țărani Români de rasă, de vin și pâine și de vijelie. 16.08.1985.
Se stinge ziua încet în alb noian de fulgi, Se-aude lerui-ler și zurgălai sunând Și dorul și amarul din suflet nu-l mai smulgi Și în copilărie te-ntorci cu pasul blând.
Și rece și tăcută zăpada te-nconjoară Și peste ani își pune cununa-i de argint, Tot mai străină viața și seara tot mai seară, Te pierzi în gânduri trist ca într-un labirint.
Și ninge adânc și ninge peste toate Peste bătrânii care, adorm însingurați, Peste colinde vechi și binecuvântate Plâng cei rămași acasă și plâng cei emigraţi,
Și ninge cu lumina unui opaiţ nestins, Ce-n pâlpâiri febrile aruncă umbre nopții. Tot ninge peste suflet căci peste tâmple-a nins Și firava lumină i-o dăruiesc azi sorţii.
Am scris și eu scrisoare către Moș Crăciun Când mirosea a cetină și mere coapte, Cuvintele abia puteam să le adun Din albul de omăt îngemănat c-o noapte.
Doream să mi te caute-n alte galaxii Și încercam, timidă, dorința mea să-i spun. O ramură de brad, din clipele târzii, Îmi oferea un verde în suflet să mi-l pun.
Și când credeam că, poate, Moșu-a rătăcit Scrisoarea, ce-am trimis-o cu doru-nrourat, Pe-a șaptea cetină verde eu am găsit Darul pe care atât de mult l-am așteptat.
Tu ai venit să mă colinzi din depărtări Și să-mi rămâi în gânduri pentru totdeauna, Căci iarna a acoperit cu flori cărări Și lacrimă neplânsă n-a rămas niciuna.
Și mi-ai adus în prag, venind, doar sărbători, Pe cetina verde de brad răsar speranțe, În sufletele noastre se aprind fiori, Magia nopții sfinte micșorând distanțe.
Mi-aș dori prin gânduri mereu să-ți rătăcesc Și-atunci când strigă-n mine depărtarea, Cu lacrimile stelelor care lucesc Prin visele mele, să-ți caut cărarea.
Alerg spre tine prin noaptea troienită Când viscolul lovește-atât de tare, Buzele caută o șoaptă nerostită, Să vii, să mă aduni de prin ninsoare.
Peste clepsidră cad fulgii de zăpadă, Lacrima-ngheață, când în ea se-adună, Va curge-n noi clipa, nimeni să n-o vadă, Trei zile și trei nopți, într-o săptămână.
Și iarăși vor ninge flori albe de iubiri Să potolească deșertul însetat, Se-ngemănează adâncuri din priviri Împletind șoaptele ce s-au căutat .
Vom scrie povestea care-o să rămână Ca perla, dintr-o scoică, sidefată, Doar timpul putea-va cândva să ne-o spună Cu-același început: ,,A fost odată”…
…Iar dacă, la final, vom fi poveşti, Foi albe nu lăsaţi în cartea vieţii… Scrieţi, din picuratul dimineţii Până-n amurgul zbaterii lumeşti.
Scrieţi amar şi îndulciţi cu miere, Scrieţi păcat şi cădeţi în genunchi, Faceţi din zile strânse-ntr-un mănunchi Buchet de suferinţă şi plăcere!…
Nu staţi să vă-ntrebaţi viaţa ce este, Scrieţi trăind, nu-i vreme de-ntrebări!… Viaţa-i o carte-nchisă-n călimări, Sufletu-i pana, omul – o poveste… 23 decembrie 2020
Mai e un pic de primăvară-n neaua ce taie-n noi smaralde mediane. Şi zahăr ars, vanilie şi karma din cetine migrânde în liane. Departe e deja foarte departe. O nouă iarnă ne cuprinde iar în fluxu -i argintiu de nestemate, Şi miezuri de castane coapte-n jar. Din urmele rămase pe zăpadă, Aleg cu-nfrigurare una mare. Dar ochii mei refuză să mai vadă cum iarna, se prelinge-n ianuare. Cad înserări şi fulgere albastre. Mi-e interzis să mă gândesc la tine. În suflet mi se nasc încă dezastre, Când simt că totuşi, nu eşti lângă mine. Incendii vin timid să mă devore. Probabil c-o să mor inopinat, De raze violete, carnivore, Şi-un Moş Crăciun pe drum…dezintegrat!
Zbor spre înălțimi 