Zbor spre înălțimi

Glosă

Un alt destin nu ai găsit poete?
E harul cel mai osândit în lume
E poezia prinsă în corsete
În limbi și alfabete și cutume

Sau poate așa a fost să-ți fie
Să dormi în loc de pernă pe caiete
Ai vrut poet din frageda pruncie
Un alt destin nu ai găsit poete?

Compozitor de triluri, sau balade
Și împânzeai planeta cu albume
Dar ai ales să stai pe baricade
E harul cel mai osândit în lume

O simfonie, șlagăre, romane
Vor trece graniți, chiar și canțonete
Le vei găsi de cauți, în cotloane
E poezia prinsă în corsete

Tălmaci de sentimente nu există
Nici de trăiri, cine să-și asume
De vrei să treci hotarele, insistă
În limbi și alfabete și cutume

În limbi și alfabete și cutume
E poezia prinsă în corsete
E harul cel mai osândit în lume
Un alt destin nu ai găsit poete?

Trilogie

Nu plânge, plânge cerul!

Ascultă cum vuiește și-n rădăcini pădurea
Aice sunt iubito privesc cum plânge cerul
Cum crivățul străbate ce n-a tăiat securea
O fi putând să doarmă de zgomot „eșicherul”?

Tributu’ înaltei porți nu-i ce a fost cândva
La fiecare colț s-a mai zidit o poartă
Când vin să-și ia tributul îl iau de undeva
Crezi că și-l pot lua așa de pe o hartă?

Nu plânge, plânge cerul, strămoșii laolaltă
Hai vino lângă mine nu-i vreme de protest
Macar nu a mai fost ca rezultantă o Ialtă
Auzi, mi se pare, sau vântul bate dinspre vest

Te bucură iubito!

S-a potolit şi vântul, a încetat şi ploaia
E pace-n univers, un lucru-acum banal
Te bucură iubito! Se-ntoarce ghionoaia,
La anul, anul acesta e an electoral!

E liberă intrarea nu-ți trebuie bilet
Doar ăsta-i timpul nostru și pentru ei contăm
Se bate iar din palme, pe scenă-i un „valet”
Hai să vedem ce spune să știm pe cin’ votăm

Nu au nicio doctrină e doar apologie
E vina mea iubito n-ai pentru ce claca
Te-ai îmbrăcat frumos și ce frumoasă ie
Oricum va veni timpul, s-o porți, nu te-or lăsa

Nu vrei și tu?

Să îngrijim lăstarii vor ține piept furtunii
Nu mai e timp iubito de noi sub clar de lună
Odată cu furtuna dacă se întorc hunii
Vor scoate oseminte din sfânta țării humă

Discordia ni-i mumă, doar popii vor consens
Şi-au dat, în fine, seama, e doar un Dumnezeu
Sunt prea multe religii nu are niciun sens
Să ne-nchinăm aiurea, nici tu, nici el, nici eu

Zâmbește dar iubito e toamna ca o floare
Of!…s-a rupt pingeaua iar, mâine o bat în ținte
Şi promit, n-o să-mi mai pun nicio ‘ntrebare
Nu vrei și tu?…am cumpărat o pungă cu semințe!

Redactor șef Camelia Boț

Tu paști prin altă iarbă deasă

de Petre Poștașu’

Apare luna și dispare
Sub norii rari, uitați de ploaie;
Din umbra lor,șiret, răsare
Un dor și-mi intră in odaie.

Un dor demult, din anii tineri,
De când eram stăpânul lumii
Și mi te cocoțam pe umeri
Și alergam pe urma lunii.

Și ne rostogoleam pe iarbă
Nebuni, aprinşi ca două stele;
În noaptea ce trecea degrabă,
Noi le făceam pe toate cele.

De mi-ai fi spus,nu mai țin minte,
Că ma iubești. Nu era locul
De vorbe și de jurăminte;
Atât de mare era focul!

Dar orice foc se stinge-n apă,
Se zbate-n stropi și-apoi se curmă;
Din ploaia ce avea să-nceapă,
Ne-am risipit fără de urmă.

Prin geamul odăiței mele,
Crăiasa nopții blând privește;
Mai trece-un nor ca o părere
Și dorul tinereții crește.

Și mă întorc din nou în câmpul
Cu iarbă ademenitoare,
Unde-mi înțepenise timpul,
Vrăjit, de ochii dumitale.

Și mă gândesc din nou la tine
Și-ncerc a pune în balanță:
Tu mi-ai fi spus ce vrei cu mine!
Dar n-auzeam de-atâta viață…

În ochi o lacrimă se ține
Cu greu,să nu se prăvălească;
Ar fi târziu să plâng de tine,
Tu paști prin altă iarbă deasă.

Și câinii latră a pustie,
În noaptea ce mi-a fost sortită
Și voi trăi o veșnicie,
O patimă ne-mpărtăşită!

Redactor șef Camelia Boț

FLORI PENTRU MAMA

 Am împletit din soare și din stele
Cunună, și cu lacrime fierbinți
Aș vrea s-o dăruiesc măicuței mele
S-o poarte mândră-n ceruri printre sfinți.

Mi-am rupt din suflet flori de iasomie
Să le așez măicuței mele-n păr,
Să-mi amintesc de zilele când mie
Ea-mi așeza-n cosițe flori de măr.

Și toate florile din lumea mare
Ce nu le-am dăruit când trebuia,
Le-adun acum din stele și din soare
Și ți le dau în vis, măicuța mea!

MULȚUMESC

Dacă-am umblat prin ploi și prin noroaie,
Acum, aici, aș vrea să mulțumesc
Noroiului că m-a spălat cu ploaie
Și m-a făcut așa, să mă trezesc.

Dacă mi-au spus că nu e cu putință
Mai sus să zbor, mai sus să îndrăznesc,
Ce mult mă bucur azi pentru neștiință
Și-acelora, acum le mulțumesc.

Dacă mi-au pus pe umeri vorbe aspre
Sperând să sufăr sub povara lor,
Ce mult le mulțumesc acum, căci astfel
Am devenit ca muntele-ntr-un nor.

Dacă m-au aruncat în bezna sorții
Crezând că astfel orb voi deveni,
Le mulțumesc acum, că-n umbra nopții
Am devenit lumină printre vii.

Redactor șef Camelia Boț

RECENZIE de carte
Florentina Savu

ARITMETICA IUBIRII
De Maria-Magdalena Stan

Maria-Magdalena Stan este o adolescentă aparte, cu har de la Dumnezeu și cu procupări artistice și literare care îi fac cinste.
La numai 17 ani ea scrie cu ușurință atât poezie cât și proză de o foarte bună calitate.
Pasiunile sale însă nu se opresc aici: este atrasă de pictură și, atunci când sufletul său simte chemarea, pictează așternându-și pe pânză picături din bogăția trăirilor sale la fel cum o face și pe coala de hârtie când așterne versuri sau se exprimă liber în proză.
Această tânără iubește călătoriile fiindcă prin ele își îmbogățește universul cultural, iubește reportajul fiindcă are posibilitatea de a se exprima liber în orice situație și iubește voluntariatul, animată de dorința de a răspândi binele și de a alina suferințe.
Prin urmare, tânăra are orizonturi largi și spre toate se îndreaptă cu aceeași neobosită pasiune.
Citindu-i romanul „Aritmetica iubirii” rămâi impresionat nu numai de titlu ci și de conținut, de modul de abordare al iubirii la o vârstă atât de fragedă.
Ea este născută și crescută sub semnul iubirii într-o familie modestă financiar dar foarte bogată spiritual, familie care nu precupețește niciun efort pentru a o sprijini în realizarea tuturor visurilor sale, o familie din care nu lipsesc înțelegerea, veselia, gluma, în care servirea meselor împreună este ca o religie, modul lor de a se așeza împreună la masă nu numai pentru a mânca ci și pentru a se bucura, a discuta, a spune bancuri și a căpăta energia necesară de a trece prin fiecare zi cu bucurie și cu inima deschisă.
Romanul devine atractiv încă de la primele pagini până la ultima sa filă.
Personajele create de această tânără sunt croite după chipul și asemănarea ei.
În personajul principal al volumului, Medeea, o tânără în ultimul an de liceu,
ca și autoarea însăși, găsim ca similitudini: aceleași pasiuni, aceleași înclinații, aceleași visuri, părinți la fel de iubitori și dedicați împlinirii fiicei lor pe drumul vieții…
Intrând în subiectul romanului facem cunoștință cu Medeea care, pe lângă toate pasiunile mai sus amintite, are și multă dragoste pentru carte.
Ea vrea să ajungă cineva în viață, pentru a răsplăti tot efortul și toate sacrificiile părinților, făcute pentru binele și viitorul său.
În paralel cu toate astea fata cunoaște prima iubire cu tot farmecul și frumusețea sa dar și prima dezamăgire.
Trece peste această experiență deși nu-i este deloc comod abia atunci când îl cunoaște pe Codrin, un tânăr de aceeași vârstă cu ea și din același liceu.
Află că el o iubește în taină de câțiva ani buni.
Iubirea lui statornică și tainică o impresionează, uită de dezamăgirea avută și se îndrăgostește cu adevărat de tânărul special, un elev la fel de meritoriu ca și ea la învățătură.
Un val de sentimente frumoase îi inundă sufletul și o fac să mărturisească, referitor la deziluzia primei iubiri: „Am luat totul ca pe o lecție de viață și rănile s-au cicatrizat demult”
Cunoscându-l pe Codrin din zi în zi tot mai profund, ea spune: „Mi-ai tatuat inima ta suprapusă peste inima mea…Ești sufletul pereche al sufletului meu”
Confidenta și prietena sa cea mai bună este desigur mama. Fără ea s-ar simți incompletă.
Toate trăirile sale Medeea și le consumă în atelierul amenajat de părinți pentru picturile sale și nu numai.
Despre acest colț de Rai, numai al său, ea spune că este: „Locul în care sunt doar eu cu mine. Locul în care mă dezlănțuiesc la maxim….Colțul meu de imaginație și creație…Oaza mea de liniște într-o lume agitată și zbuciumată,” iar mama reprezintă pentru Medeea „…punctul de sprijin, o mână întinsă pe care o găsesc ori de câte ori am nevoie, umărul pe care plâng, este coloana mea vertebrală, ei îi datorez tot ceea ce sunt” .
Desigur, sunt și pentru ea zile în care i se pare că liceul „este o pușcărie”, „cu sculat în zori” și „toropeală la ore”.
O amintire bacoviană plutește în aer: „Liceu cimitir al tinereții mele” însă aici, liceul e ceva mai blând, „o pușcărie” doar arareori, fiindcă liceul este și bucurie, și drag de a-l revedea pe Codrin, pe prietena sa bună Bety și pe profesorii îndrăgiți.
În vizita pe care i-o face acasă iubitului său la invitația acestuia și cu acordul părinților, bineînțeles, constată cât de bogați sunt, cât de diferită este lumea în care ea trăiește față de lumea lui Codrin.
Nu se pierde cu firea și simțindu-se marginalizată sau luată peste picior, ea dă replici usturătoare surorii lui Codrin, Oana și Izei, fata cu care tatăl său îl vedea căsătorit peste câțiva ani, și chiar acestuia.
Părăsește mândră locuința lor unde singura persoană drăguță, amabiă și iubitoare față de ea se dovedise a fi doar stăpâna casei.
Pleacă de acolo cu un gust amar prețuind, o dată în plus, viața din casa părinților săi.
Într-o zi soarta le scoate în cale celor doi , care nu încetaseră să se iubească nici măcar o clipă, un cuplu de bătrânei simpatici care ca și ei, deși la o vârstă destul de înaintată, se iubeau la fel ca în tinerețe.
Cei doi se recunosc în acești tineri și are loc între ei o atracție deosebită.
Stabilesc o legătură extraordinară ca și cum ar fi propriii lor copii.
Până și pasiunile și gusturile le sunt aceleași, exact ca într-o aritmetică a iubirii în care întotdeauna 1+1=2 , în care rezultatul înseamnă totul pe când atunci când 2-1=1, acest rezultat nu mai are nicio valoare.
Iubirea întotdeauna se trăiește în doi.
Cu o iubire părintească îi învită în casa lor, așteptându-i nerăbdători în poartă.
Cei doi constată, ajunși în acel spațiu, că au pătruns într-o lume de basm.
Autoarea descrie cu lux de amănunte, cu talent și ca o adevărată cunoscătoare a frumuseților artei, tot ce Medeea vede aici.
Dincolo de bogăția și opulența existente la tot pasul, impresionată, ea va gândi: „Nu am văzut asemenea lăcaș de cultură și artă niciodată, nici măcar în muzeele pe care am avut norocul să le vizitez: „munți de cărți”, și „cele mai multe dintre ele erau îmbrăcate în coperți din piele, gravate cu litere de aur”, de asemenea tablouri de o valoare inestimabilă.
De la doamna Matilda și domnul Edgar, adică de la familia Hauser, au primit un înțelept sfat referitor la iubire:
„Nu trebuie să vă fie teamă să vă arătați dragostea. Iubirea este cel mai frumos sentiment care există pe pământ”.
Și asta o spuneau din propria experiență, din propria iubire pe care o trăiseră încă din copilărie și cu care ajunseseră, la fel de îndrăgostiți, până în ziua de azi, în ciuda greutăților și a piedicilor puse în cale, mai ales de tatăl lui Edgar care nu o suporta pe Matilda fiindcă provenea dintr-o familie săracă.
Până și în această privință, viața celor două cupluri era similară:
„Copilăria ne-a pus la picioare un tărâm de basm adevărat dar habar nu aveți la câte umilințe am fost supuși până când am reușit să fiu alături de bărbatul vieții mele”, li se destăinuie doamna Matilda.
Cei doi bâtrâni, nu s-au putut niciodată bucura de un vlăstar al iubirii lor, din cauza cruzimii tatălui lui Edgar care îi face vânt pe scări doamnei Matilda, însărcinată fiind. Ea pierde copilul și rămâne în imposibilitatea de a mai deveni mamă vreodată.
Cei doi copii constituie pentru ei un balsam, sunt copiii pe care și i-au dorit o viață apăruți acum să le mângâie sufletele la bătrânețe.
La aniversarea tatălui lui Codrin Medeea este și mai umilită decât la prima vizită, mai ales când acesta încearcă să o mituie cu bani pentru a se îndepărta de fiul său: „Noi facem parte din lumi diferite, diametral opuse, nu te încadrezi în peisaj…Stai în calea fericirii fiului meu…ba chiar îi oferă bani ca să iasă din viața lui.
O situație mai umilitoare și mai jenantă decât aceasta fata nu mai trăise niciodată și se întreabă, pe bună dreptate, cum poate un părinte să scoată la mezat fericirea copilului său.
Cei doi tineri părăsesc conacul și se mută și Codrin în casa Medeei.
Aici el face diferența dintre viața simplă dar condimentată cu înțelegere și bunădispoziție, dintre frumusețea unei vieți liniștite și neîngrădite, și în care se simte în elementul lui, și viața opulentă dar searbădă și cu atâtea reguli impuse de acasă.
Medeea e fericită: „…iubesc să te iubesc și să fiu iubită. Ești dirijorul vieții mele, alegi cu cea mai mare grijă solfegiile din simfonia iubirii pentru ca sufletele noastre să vibreze la unison: „Ești ispita universului meu”,
„Suntem iubire în iubire, destin în destin”
Este impresionant cum autoarea, la vârsta adolescenței, emite judecăți de adult, maturitatea ei în gândire este excepțională .
Sentimentele sale sunt dintre cele mai curate și mai frumoase sentimente din lume, ea iubește dincolo de iubire.
Cuplul Hauser este un model pentru Codrin și Medeea.
La un moment dat Codrin este invitat acasă pentru a i se sărbători majoratul și a i se acorda partea cuvenită din moștenirea familiei.
Dar Medeea este ocupată în acea zi implicată fiind într-o acțiune de voluntariat, pentru salvarea unui orfelinat de la închidere.
Întârzie câteva ore de la acest eveniment iar când ajunge îl găsește pe Codrin sub influența băuturii și adresându-i cuvinte umilitoare.
Dezamăgită părăsește casa părintească și se retrage pentru o scurtă perioadă la o mănăstire unde seara, în liniștea chiliei sale, scrie versuri sfâșietoare:
„Degeaba eu mă pierd
În taina ochilor tăi
Căci ei privesc profund
Alți ochi decât ai mei.”

sau: „Bate toaca a suferință
Lovituri grele eu simt
Nu au pic de-ngăduință
Când pe picioare mă sting.”
( Bate toaca a suferință )

„Ți-am pus inima în palme
Și pulsa de dragul tău,
Mi-ai înapoiat-o-n spasme
Ștrangulată de călău.”

La un moment dat regretă că a fugit ca o lașă și nu a rămas să lupte pentru dragostea ei:
„Eu sunt vioara, tu ești cobzarul
Ce face să-mi vibreze inima din piept,
Trezește-te iubite, vioara mea a început să sângereze
Căci nu mai are cine să-i ciupească corzile.”
Își ceartă până și dorul:
„Du-te-n plaiul veștejit,
De la plâns am obosit,
Tare mult m-ai chinuit,
Viața toată mi-ai răpit!”
Sunată de mama se va reîntoarce acasă auzind că bunii săi prieteni, soții Hauser sunt grav bolnavi.
Aici însă o așteaptă surpriza vieții sale:
un alai de nuntă și Codrin mire, așteptând-o cu inelul pregătit și cu hainele de mireasă.
El își cere iertare pentru acea clipă de rătăcire.
Evenimentul a fost pus la cale chiar la inițiativa tatălui său și cu sprijinul tuturor celor dragi.
Medeea îl iartă pe Codrin: „Iubitul meu, la malul tău vreau să îmi strig iubirea în fiecare zi a fiecărui anotimp…”
Îi iartă pe toți cei care au umilit-o și care acum își regretă comportamentul de odinioară.
La nunta lor participă și copiii de la orfelinat pe care Codrin îi îmbrăcase frumos, el fiind și acel binefăcător care le salvase orfelinatul de la închidere.
Nași le sunt cei doi soți, devenindu-le astfel părinți spirituali.
Ei îi sfătuiesc să aibă grijă pe tot parcursul vieții lor fiindcă „În aritmetica iubirii unul plus unul fac totul, pe când doi minus unul este egal cu zero”
În seara de dinaintea aniversării majoratului Medeei, cei doi, Matilda și Edgar sunt găsiți fără suflare în camera lor, îmbrățișați întru eternitate, plecați într-un nimb de lumină dar și de iubire exact cum trăiseră.
Medeea și Codrin află că au devenit peste noapte posesorii unei moșteniri colosale.
Nimeni dintre cei îndrăgiți de bătrâni nu fusese uitat, toți deveniseră bogați.
Așa stând lucrurile, cei doi hotărăsc ca din banii și proprietățile primite, să înființeze centre pentru copii orfani, pentru bătrâni, să ofere burse de merit pentru tinere talente, să deschidă o secție pentru bolnavii de cancer, să organizeze o nuntă la fel ca a lor prietenei lor Bety și iubitului acesteia.
Medeea chiar mărturisește:”Vreau ca bogăția noastră să o împărțim cu semenii noștri și bucuria noastră să fie și a lor.”
„Să împărtășim oamenilor aritmetica iubirii.”

Romanul Mariei-Magdalena Stan este foarte bine structurat, gândit, închegat.
Similitudinile întâlnite în el încântă și cuceresc.
Asemănările dintre autoare și protagonistă sunt evidente.
În această amplă scriere autoarea se folosește de imagini surprinzătoare, de elemente artistice și de figuri de stil de o frumusețe aparte.
Fragmente din opera sa devin adevărate tablouri, nu degeaba este și pictoriță. Ea știe să scoată din adâncul sufletului său sentimente nobile precum iubirea ca sentiment suprem dar și recunoștința, bunătatea, generozitatea, faptele de bine, iertarea, respectul pentru valorile umane și spirituale, dragostea pentru artă, pentru cultură.
Ea construiește descrieri sublime în care te duci cu gândul și cu imaginația ca pe niște cărări din basme.
Medeea, ca și ea, a trăit o viață modestă dar când primește bogăție nu e lacomă, dimpotrivă vrea să vadă câți mai mulți oameni fericiți în jurul său, vrea să dăruiască din preaplinul sufletului și semenilor.
Dacă până acum le-a dăruit numai bogăție spirituală, acum le poate oferi și una materială fiindcă numai dăruind fericirea sa poate fi deplină, numai astfel poate trăi în liniște și în lumină deplină, la braț cu nemărginita-i iubire.
De fapt, acesta este și crezul autoarei, aritmetica e simplă și frumoasă când știi s-o gestionezi, când știi că numai iubirea construiește ecuații perfecte.
Maria-Magdalena Stan a construit în acest roman personaje din al căror comportament și gândire, se simte personalitatea ei puternică, harul cu care a fost înzestrată.
Ea are toate șansele să ajungă în vârful piramidei, să cucerească, să stăpânească, să subjuge, să dăruiască.
Ea a descoperit rețeta succesului chiar de la acești ani fragezi, ba chiar a descoperit și rețeta iubirii cuprinsă într-o aritmetică simplă dar perfectă.
Sunt convinsă că numele său va străluci pe noi și noi trepte de creație, fie proză, poezie ori pictură.

Redactor Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț