Este-un clopot de cristal ce-atârnă de cer, Răsunând a pustiu sub ploi și sub vânturi… De ce l-ai lăsat, Doamne, acolo, stingher, S-aștepte tăcute ninsori peste gânduri?
De ce nu-i tai firul ce-l leagă de sus, În mii de fărâme să-și frângă ființa? Căci vântu-l tot bate mereu din apus, Reverberând sălbatic într-însul neputința.
Chiar și tăcerile îl tot lovesc, și țipă Din inima-i străveche de cristal topit, Ca pasărea ce poartă tot cerul pe aripă, Când rătăcește zarea din care a venit.
Și-n sufletu-i prin care lumina lin străbate, O clipă unduiește pe cerul de cristal, Ca apa unei lacrimi cuminți și așezate Din rana unei inimi, pe-o piatră de altar.
E clipa-n care toate tăcerile-i se sparg Și-ntre pereți răsună prelung, sfâșietor… E clipa-n care ninge pe-al clopotului prag Și-i cad din ceruri izbăvirile de dor.
Se duc eroii, se tot duc Cum duși au fost în cel război, Și-i mai bocește-un pui de cuc:
Ioane-ntoarce-te-napoi! Și vezi-ți Munții Făgăraș Goliți de brazi și de molizi, Că niște ,,domni,, de la oraș De suflet parcă invalizi,
Au tot tăiat în carnea lor Cu dinți de fier până-n apus, Și din drapelul tricolor, S-a scurs tot sângele, s-a scurs… Plâng Munții Neamțului bătrâni Că le-au furat păgânii haina. Că tot vândurăm la străini Comori ce-și dobândiră faima.
Și-am dat tot raiul din Carpați Cu ultima supremă fiară, Că se îndeamnă frați pe frați, Să pustiasc-această țară. Eroii-s duși puțin să moară, Cum și tu dus ești sub pământ. Găsește un pretext pe seară, Și ieși o oră din mormânt.
Avem nevoie de-un Ion, De-un Gheorghe și de-un Constantin. Poate scăpăm de ghinion Să mai trăim și noi puțin, Cât să vedem această țară Așa cum v-ați dorit-o toți. Să ne unim și-ntâia oară, S-o curățăm de ,,lupi,, și hoți.
E bine, Ioane, c-ai murit C-ai fi sfârșit privind pe geam, Cum de la Est spre asfințit, Se nasc doar trădători de neam. Suntem complici cu toți, Ioane, La jaful ce-l făcură mulți. ,,Tu ai murit ca milioane,, , Lăsându-ți oasele prin munți.
Și vine iarna centenară, Și o primim cu reticență. Tu vezi ce-a mai rămas din țară, În lunga-ți, silnică absență. Te-aș întreba acuma frate:
La ce ne-a folosit mândria? E drept că azi e libertate, Dar unde-i, Ioane…România???
Mi- a bătut aseară-n geam, printre crengile de brad, O steluță și un fulg să îmi de- a zăpezi promise, Iar pe pat de fân uscat, printre amintiri ce ard Să- mi așeze lacrimi calde, să adoarmă- a mele vise.
Căzute, crengile de brad, cântau poeme de- altăda
Iar albe stele depănau povești cu-a fost odată. Din vatra pleoapelor, lumină, se revărsa în noapte, Întreg pământul re-nvia ajunuri neuitate.
În seara de ajun, zăpezile albastre-mi tremurau La geam și-n lacrimi nenăscute, iar clopoțeii-n ram vibrau De dor, de frig și de albastru, de drag și inimă târzie, Turnând pahar după pahar în cupa goală și pustie.
De dor și inimă târzie bătea în geam o stea, Iar raza ei de sărbătoare era precum privirea mea; Pătrundea adânc în suflet prin portițele de gheață Lăsând pleoapele ninsorii să se- așeze pe verdeață.
Între două lacrimi scurse și-o nuanță a fericirii, Băteau stele rând-pe-rând la ferestele iubirii, Peste crengi de amintiri cădeau fulgii printre vise Și- aduceau în palma mea zăpezi albe și promise.
Am să-ţi colind o vreme la fereastră Şi-ai să mă ierţi că nu-ţi aduc ninsori, Am să-ţi colind de-o pasăre măiastră Ce-mi mângâie tristeţea când mă dori
„Am să-ţi colind nepământean”, femeie, Cu „leru-i ler” de prunc neprihănit Şi-o clipă inima în loc să-ţi steie Când vei simţi în pântec gângurit…
Voi bate-n geam… nu mă primi-n odaie Dar toarnă-mi vin într-un pahar de lut, Căci duc pe tălpi păcate şi noroaie… Şi m-ai primit deja… cât ai putut…
Din care univers, tu, oare-ai apărut, Ce stele s-au jertfit spre-a-ți zămisli cuvântul, Din care-ndepărtat tărâm necunoscut Te-ai coborât să-mi luminezi pământul?
Sub pasul tău, în zori, cărările suspină, Scâncește iarba când talpa ți-o sărută, Și-n aerul din jur te-nvăluie-o lumină, Ca într-un semn de recunoaștere tăcută.
Și mă privesc prin ea: atât de ne-nsemnată Încât m-aș pierde prin nisipul din cărare. Nici n-aș mai respira, de teama că deodată Aș dispărea și eu prin propria-mi suflare.
Mă-ntreb cum aș putea, pe țărmul mării tale Să-mi desenez cumva dorințele-ntomnate, Cum aș putea, pe-ascuns să ți le-aștern în cale, Când ceru-n care stai e-atâta de departe?
Îmi spun „La mulți ani” și vă mulțumesc Că-mi sunteți aproape, eu vă prețuiesc! Să aveți prieteni sănătate multă Că este averea noastră cea mai sfântă!
S-a-ntamplat sa fiu mai tristă, acum, Singură să fiu de Sfântul Crăciun, Lângă bradul meu frumos împodobit… Doar atât, cu el am sărbătorit! Am fost nevoită să stau în izolare, Cu soțul internat la reanimare!!!
Sărbători cu lacrimi și multă durere, Care m-au slăbit, mi-au luat din putere… Cât ne-am protejat și ne-am ocrotit, Am luat acest virus nedorit! De trei săptămâni ne tot chinuim Să scăpăm de el…dar greu reușim!
Acum când vă scriu totul e spre bine, În curând și soțul va fi lângă mine! A fost foarte greu dar totul va trece, Numai că tristețea nu prea vrea să plece… Dar ușor, uşor o voi alunga Ca să pot zîmbi azi, de ziua mea! Să lăsăm în urmă acest vis urât, S-o putem lua iar de la-nceput! Îmi spun „La mulți ani”, rugând pe Dumnezeu Să fie cu noi acum și mereu!
Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare
Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner! Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”. Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.” E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns […] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței…” (Un fel de secetă) Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”. Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din afirmații ! Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
Zbor spre înălțimi 