O lumânare aprinsă adună în tăcerea şi lumina ei toate suferințele unei vieți ~Teodor Dume~
Oamenii, fie ei oricât de mici, dar dacă fapta lor e măreață, vor străluci precum un diamant. ~Camelia Boț ~
Tot ce învățăm în scurta noastră existență, nu înseamnă nimic în fața înțelepciunii unei lumi întregi. ~Ana Văcărașu ~
Celui fără bun simț nu-i roșește obrazul nici iarna ~Teodor Dume~
Impulsivitatea trădează rațiunea, conducând la acțiuni nepotrivite și regretabile, pe care mai târziu rațiunea le condamnă. ~Ana Văcărașu ~
Acceptarea eșecurilor este un act de curaj, conștientizarea slăbiciunilor este un act de sinceritate, în ambele situatii e nevoie de înțelepciune. ~Camelia Boț~
Cu cât piedicile se înmulțesc cu atât îți descoperi propriul curajul de-a le înfrunta. ~Camelia Boț~
Mulțumește-te cu puținii prieteni buni decât cu mulțimea prietenilor falși, cu cruzimea realității și nu cu deșertăciunea iluziei, cu onoarea sufletului deschis decât cu lingușirea zâmbetului fals. ~Relu Popescu~
Singurătatea este instrumentul perfect pentru măsurarea nivelului de educație al unei persoane, dar și al bogăției sale sufletești. ~Ana Văcărașu ~
Recunoștința este ploaia ce udă solul fertil al faptelor bune, în timp ce faptele rele rătăcesc și ofilesc sufletul omului. ~Relu Popescu~
În micimea ta, caută să fii soarele soarele pe care cu toții îl caută. ~Camelia Boț ~
Visurile sunt prelungirile gândurilor, necuvintele sufletului și aripile dorințelor! ~Nely Vieru~
Ne înțelegeam unul pe altul, la urma urmei, amândoi am ars în același foc și am luptat pentru aceeași picătură de apă cu care să-l stingem. ~Ana Văcărașu ~
ABC-darul mi-a fost singurul prieten adevărat care m-a învățat să mulțumesc mamei pentru viață, iar cartea, singura prietenă care mi-a arătat cum să o fac ~Teodor Dume~
Când îmi lipsești, îmi pun mâna la inimă să simt bătăile inimii tale. ~Camelia Boț~
Ne atribuim existența copiilor noștri din dorința de a-i determina să se simtă datori față de noi. ~Ana Văcărașu ~
Aranjează cu grijă totul în sufletul tău încât să încapă toată frumusețea din acest univers. ~ Camelia Boț ~
Replică. – unui contestant nemotivat ~Vio Sterian ~ al patrulea premiu
Când rațiunea bâlbâie în conștiință, Orgoliul își caută scăpare în căință, Sau poate, cuvintele nu-și mai au rost, Când ți-ai înfipt în conștiință un orgoliu, prost.
Și-n boala ta, de un patetic narcisism, Bravura este doar o vorbă plină de cinism, Gândești, visând doar podiumuri înalte ,,Eu sunt mai bun” pentru că ceilalți fac erate”.
Și crezi că orice fel de ,,vorbărie” E un statut, necontestat de poezie, Dar tralala-ul scris cursiv, cu rimă, În substanță, sunt doar vorbe de pomină.
Ignori pe marii Dascăli consacrați, În mintea ta sunt toți, doar ,,descalificați” Pe eșafodul dintr-o simplă regulă, Când punctul a substituit o virgulă.
Cum spunea Eminescu: am ucis Pilonii, Și-acum ne tălmăcesc în versuri epigonii, Când poezia nu mai știe să fie, un dor, ,,A noastre visuri cad pe rând și mor”
Dincolo de infinit ….al patrulea premiu ~Iuliana Cozma~
E lungă calea noastră pe pământ Iar noi nu vom muri cât avem vise Prin veacuri neștiute nici de vânt, Sunt porți de rai în univers, deschise!
Luceferi printre stele vom veghea La strigătul cel nobil și suprem, Pierzând cuvintele, cu lacrimi vom chema Eternitatea să rămână în poem!
Și căutând în larg culori astrale, Lumini de stele ne vor îndruma ușor Când muritori suntem pe-aceeași cale ,,A noastre visuri cad pe rând și mor!”
SUFLET VERDE… al cincilea premiu ~Andreea Pîrlea~
,,A noastre visuri cad pe rând și mor” Când se uită de-al nemuririi zbor, Ascuns prin doruri șoptite de copac Pentru cei care în iubire zac.
Mă strigă surd o umbră de lumină Și văd cum cerul, prin frunze, suspină; Îmi pictez pe brațe culori de veac, Îmbrățișând copacul, îl împac.
De-ar fi iubirea-i doar o poezie, S-ar strânge în scoarță cu nostalgie Și-ar crește, ca o dulce nimfă-n zbor, Spre cel care-i al vieții compozitor.
De-ar fi și visul prins din nou de ram, N-ar mai fi frunza al vântului balsam, Iar el i-ar da al libertății dor, Fiindu-i vieții cu un vals dator.
Mă cheamă blând un foșnet sufletesc Și m-arunc în mine, vis nepământesc. Mă prinde-n brațe, ca un scriitor, Și mă poartă iubirea pe aripi, cu dor.
Ale noastre visuri se-nalță ușor, Izvorând dintr-al cerului amor, Când noi pe Suflet îl avem în gând Și-adormim moartea, dorul învingând.
Visuri frânte…al cincilea premiu ~Felicia Percec ~
„A noastre visuri cad pe rând și mor”, Plutesc pe gânduri și se-neacă-n valuri. N-am cum să le opresc din drumul lor, Nasc neîmpliniri în ale mele planuri.
Se risipesc și se pierd în eter, În urma lor culeg dezamăgire, Sufletul mi-e rănit, dar încă sper Că voi găsi cărarea spre-mplinire.
Și dacă pleacă, nu au fost sortite Să se clădească în al meu destin. Voi prinde altele-n zbor, mai reușite, Cu ele, viața am să mi-o fac festin.
N-o să privesc nicicând în urma lor, Încrezătoare, pașii-mi port prin viață… Mă-ndrept să urc pe scara stelelor, Unde-nfloresc mugurii de speranță!
Când – SONET – * de Anatol Covalli * Îmi amintesc de anii ce s-au dus purtând în ei a noastră fericire, când de-al tău farmec mă lăsam sedus şi eram tot şi-n toate doar iubire. * Anii aceia, chiar dacă-au apus, vibrează-n amintiri roind iubire şi îmi sunt dragi şi le ador nespus miraculoasa lor desăvârșire. * Ei în aceste clipe m-au adus și chiar dacă în mine-i tânguire, care pe orice gând picioru-a pus, * sunt ferm convins c-a vieţii împlinire ne-a binecuvântat-o Cel de Sus, când ne-a dorit exemplu de unire.
Se desprind alene secunde din timp, Ne trec pe la gene luni din anotimp, Mai trece o zi, mai vine o noapte, În urmă rămân neștiutele șoapte.
Timpul se strecoară fără să-l simțim, Nu mai știm să râdem și nici să iubim. Vom încărunți, poate, mai devreme, Așteptând tăcuți neantul să ne cheme.
Inimi fără viață vor mai ticăi Și fără speranță, încă vom păși. Nu vom ști spre unde și nici până când Dar noi împlini-vom ce ne-am pus în gând.
Vom merge-nainte fără ocolișuri, Pe cărări de munte, peste povârnișuri. Vom urma credința ce ne-a întărit, Vom păstra voința care ne-a unit.
Cristina Ghindar Greurus – poet debutant Doamna Florentina Savu – poet consacrat Grup – Zbor spre înãlţimi 11.01.2021
Am onoarea de-a prezenta o noua poetă care cucerește spațiul literar prin versul ei sensibil, prin frumoasele ei tablouri lirice cu care ne răsfață sufletele zi de zi.
Să vorbesc despre poeta Maria Poiană, este o mare onoare pentru mine, dar și o misiune delicată. Născută în cinci august 1972, în satul Călărași, județul Botoșani, fiind al patrulea copil din cei nouă a părinților ei. Nu în zadar se spune că: „poezia s-a născut la sat”! A frecventat liceul Agroindustrial Șendriceni, de profesie contabilă. La vârsta de 47 de ani scrie primele poezii, tot la această vârstă se decide să se alăture familiei în Anglia, purtând în suflet iubirea de condei, având în lucru volumul de poezii ” Îngeri și Sfinți”.
În noiembrie 2020, câștigă „Trofeul ,,Iubirea ca o poezie”, secțiunea poem patriotic. Premiul doi, la Secțiunea Poezie în cadrul Ediției a 2-a a Concursului literar online ,,Armonii Literare” 2020 Târgu Mureș, organizat de HIFA-ROMÂNIA în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș și Liga Scriitorilor Români Filiala Mureș.
Maria, e un suflet sensibil care reușește să empatizeze foarte ușor cu cel suferind, acest lucru reiese și din poemele scrise cu atâta patimă și pe care reușește să le îmbrace atât de frumos cu metafore vaste de fiecare dată. Prin versul ei sensibil, autoarea ne poartă prin lăcașuri sfinte, prin ograda părintească, pe străzile locurilor natale, dar și printre astre. Ne dezvăluie mărinimia sufletului ei, când ne vorbește despre părinți. Îi putem citi, printre rânduri, frământările sufletului în ceea ce privește degradarea societății, dar și a credinței creștinești. Cum spuneam, sensibilitatea autoarei reiese din fiecare vers, iubirea față de tot ce este frumos în jurul ei, este nemărginită și izvorăște ca o apă cristalină din adâncul sufletului ei astâmpărând setea cititorului. Poeta Maria Poiană, este la început de drum literar, dar, ne încântă privirea prin superbele poeme demne de laudă. Este unul dintre poeții activi a grupului Zbor spre înălțimi, fiind cuprinsă în proiectul cu același nume, care are ca și scop lansarea poeților în lumea literară.
Poeta Flori Cristea, îndrumătorul literar a poetei, ne relatează următoarele împresii personale: „Maria Poiana este un condei surprinzător în spațiul literar actual. Scrie de puțină vreme, dar este clar că divinitatea i-a dăruit har.Versul ei curge frumos, este cald, catifelat. Crează imagini și povești surprinzător de frumoase. Iar faptul că alege să scrie în vers clasic, după părerea mea cel mai greu de realizat, o plasează deja în lotul fruntaș al porțiilor contemporani. Veți găsi în poeziile ei metafore deosebite. Crează cu ușurință povești și tablouri deosebite. Poezia ei atinge suflete si rămâne în memorie poeților.” Acum vă oferim spre citire câteva poeme scrise de Maria Poiană
A-nghețat zăpada-n ceruri
A-nghețat zăpada-n ceruri și-i e frică să mai ningă. Că pământu-i prea fierbinte, și-i e teamă să-l atingă. Stă sub scoarța-i să erupă, un vulcan mârșav de rele. Magmă de venin si fiere ce cuprinde toate cele.
Sub un paltin, în grădina raiului, cu ochii-n lacrimi, Maica Domnului se roagă spre a fi cruțați de patimi: ,, Doamne, îndrăznesc să bat la poarta ta de dimineață…” Spune Maica-n timp ce lacrimi grele-i șiroiesc pe față.
,, De un timp, doar cu tristețe pot privi către pământ. Pentru tot ce văd acolo, nu găsesc nici un cuvânt. Te-ai îndepărtat de lume. Și tot cade într-un hău. Vino, Doamne! Am nevoie azi de ajutorul tău”.
Și cuprins de mare milă, pentru Maica cea Prea-Sfântă, Dumnezeu, privind spre lume, cu tristețe îi cuvântă: ,, Pentru care-anume lume plângi cu lacrimi și suspine..?! Nu eu m-am îndepărtat… Ea s-a-ndepărtat de mine.
Și oricât de greu m-apasă pentru-această lume mila Niciodată n-am să intru în vreo casă cu de-a sila. Lumea încă nu-i pierdută. Nu mai plânge. Nu te teme. Pentru tot ce au nevoie, trebuie doar să mă cheme.”
Și-a plecat. Lăsând în urma-i, roi de fluturi îngeresti. Maica Domnului, privind cum, prin puterile-i cerești, Aripi firave de fluturi, poleite cu lumină Nasc monade scânteinde din esența Sa divină.
Cerule cu-alai de stele
Cerule cu-alai de stele și luceferi ce se sting, Unde-s norii de-altă dată să-i mai văd și azi cum ning? Să-i mai văd cum cern prin sita iernilor de mai demult… Glasul mamei când doinește, iar si iar să îl ascult.
Vântule cu frunze-n plete si cu puf de păpădii, Nu-mi lăsa atâtea doruri pe la geamul meu când vii. Că eu îl deschid. Iar ele nepoftite-mi intră-n casă. Stau cât stau, si-apoi când pleacă doar prăpăd în urmă lasă.
Dar nu-i geamul de la casă. Că acela-i cu zăbrele. Neînchis si fără lacăt, e geamul inimii mele Am să merg la târg să cumpăr un foraib, sau poate două Să-nchid geamul dragei mele inimi, când afară plouă.
Sau când bate câte-un vifor care-aduce doruri grele. Nici un dor să nu-i mai lase răni adânci inimii mele. Că e toată numai petec frănjurit de doruri multe. Fiindcă n-a vrut niciodată glasul minții să-l asculte.
Cerule cu lună plină si frumos alai de stele, Scânteiază și-astă noapte la fereastra maicei mele. Și-i mai spune printre multe alte vorbe de alin, Să m-aștepte-n poarta casei negreșit, că am să vin.
Încă-un an mai trece puntea
Încă-un an mai trece puntea peste marea nemișcată, Din a timpului vecie, o clipită ne-nsemnată. O fărâmă cât o boabă de nisip în marea lumii. Scursă în clepsidra vieții peste marginea genunii.
Visuri, gânduri, doruri, șoapte, amăgiri sau împliniri, Se îngrămădesc să umple cufărul cu amintiri. Și tot vin puhoi ca ape limpezi sau învolburate… Oi putea, sărmane cufăr, să le-adăpostești pe toate?
Poate, uneori e bine să m-asculți atunci când spun Să nu lași să-ți treacă pragul orișicine, orișicum. Orice amintire tristă care-și caută-adăpost, Tu-i deschizi îndată ușa. Deși, n-are nici un rost.
Câte n-au venit să-ți spună să le găzduiești un ceas? Cum au dat de cald si bine, pe vecie au rămas. Și-apoi spui că ți-s pereții uzi de lacrimi si suspine… Poți măcar de-acum încolo să m-asculți și tu pe mine?
De-mi dai cheia de la ușă, îți promit că de la anul Nu mai las vreo amintire tristă să-ți umbrească geamul. Și-o s-avem si noi lumină, precum vezi prin alte case. Găzduind de-acum încolo numai amintiri frumoase.
Sărut-mâna, maică bună
Iar mi-ai scris, măicuță carte, într-o miercuri mai spre joi. Cum că te-ai rugat la Domnul, să dea timpul înapoi. Că de-asa singurătate și de-atâta dor nestins, Iar te-a prins nesomnu-n noapte.Deznădejdea iar te-a prins.
Tu încă gândești la vremea când eram copii micuți, Și umpleam de larmă curtea. Și-alergam pe drum desculți. Soarele era-n amiaza vieții tale, – mi-ai mai spus. Iar acuma simți că raza lui te-atinge dinspre-apus.
Dar eu nu te văd măicuță nicidecum spre asfințit. Și în gândul meu, și-n suflet, ești un veșnic răsărit. Lasă-ți gândul tău să zburde liber precum gândul meu, Și în orice neputință, cere-i sfat lui Dumnezeu.
Iar acum, la ceas de noapte și la ceas de dor târziu, Lăsând lacrima să curgă, răspuns cărții tale-i scriu. Ia zăvorul de la ușă… Ține-ți sufletul deschis, Că și-n noaptea asta mamă-ți voi cutreiera prin vis.
(Și ți-oi umple toată casa cu miros de iasomie, Iară tu povești mi-i spune. Multe, cum îmi place mie. Despre toate câte glasu-ți dulce ar dori să-mi spună…. E aproape dimineața… Sărut-mâna, maică bună.
Pana îngerului meu
În căsuța cu o tindă, două camere și-un vis Și-a făcut culcuș un înger, coborât din paradis. A luat un colț albastru dintr-o margine de cer Și-a învăluit căsuța ca s-o apere de ger.
Ocniței pisicii mele care tremura de frig Și pe-un țol de cârpă moale s-a făcut de tot covrig, I-a suflat căldură vie dintr-o margine de stea. Iar acum, torcând alene, doarme-adânc pisica mea.
Tot fugind încolo-ncoace când la geam când la icoană, Dintr-un vârf de aripioară i-a căzut în pat o pană. Din cotruță, zgribulită, eu am coborât pe pat. Am luat pana și i-am dat-o. Însă îngerul mirat
Că un boț de copiliță și plăpândă ca o boare Îi înapoiază pana, aripioara să-și repare, Se apleacă peste mine și-mi șoptește la ureche: ,, Pana asta e a ta . Tu-mi ești îngerul pereche.
… Ori de câte ori vreo pană din văzduhuri va cădea, Tu vei ști că-ți sunt aproape și aceea-i pana mea”. A trecut atât de-atuncea… Jumătate dintr-un veac. Însă pana lui și-acuma îmi e-n toate cele leac.
Colind fără colindători
A-nflorit din nou zăpada amintirilor frumoase, Și-acum ning de printre gene, nestemate fermecate. Și-unde cad, pe loc se naște un sătuc cu case joase, Într-o iarnă de poveste, cu sclipiri de diamante.
Ger și noapte. Cer albastru plin de stele. Lună plină. Peste tot sătucul însă-i, poleială de lumină. Doar din când în când mai ning diamante din vreun pom. Pe poteca troienită nu-i țipenie de om.
Larma s-a mutat în case. La ferestre, de pe-acum, Stau copii scrutând în noapte și-asteptând pe Moș Ajun. E trăistuța pregătită. Cizmulițele-s în tindă. Dimineața doar să vină și-au zbughit-o în colindă.
Că de-atâta bucurie, nu le-ar mai ajunge satul Când, în cete mici pe stradă vor porni cu colindatul. Și la fiece căsuță colindând cu Leru-i Ler Vor deschide o portiță luminată către cer.
Binecuvântează, Doamne, înc-o dată al meu sat Pe-așa vremi nelegiuite, fără nici un Dumnezeu, Și mă fă copil de-o șchioapă care pleacă-n colindat, Lângă alți copii de-o șchioapă reîntorși în satul meu.
…Dă-ne, Doamne, înc-o viață , numai cât o nemurire. Dar croiește-i astfel drumul, s-o trăim doar în iubire.
Azi, 24 ianuarie, este Ziua tuturor românilor!. La mulți ani! La mulți ani, România! Azi, fiți mai aproape unul de altul şi mai buni decât ieri!
„Aș fi vrut să scriu pentru Ziua Unirii cea mai frumoasă poezie de dragoste de ţară de care aș fi fost capabil. Mi-aş fi depășit limitele , aș fi răscolit scrieri și dicționare, aș fi plagiat cu bună ştiinţă pe toţi robii cuvântului, de la Homer încoace, să ticluiesc un poem pe măsura adoraţiei ce ar trebui să existe în inima oricărui om, atunci când vine vorba de palma de pământ căreia-i datorează totul: nașterea, graiul, maidanul copilăriei, dulceața pâinii cu semnul crucii rumenit frumos, cântecul de leagăn al mamei lângă covăţica fratelui mezin, palma aspră a bunicului întinzându-i un leu ca răsplată că l-a ajutat să încarce fânul în căruţă… Aș mai fi vrut să scriu multe… Burebista și Decebal, Menumorut și Gelu Românul, Dragoş, Mircea, Mihai, Vlad, Corvin, Bogdan, Stefan Dimitrie, Tudor, Horea, Alexandru… Apoi, Grigore Ureche, Miron Costin, Bălcescu, Iorga, Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coşbuc, Sadoveanu, Enescu, Porumbescu, Brâncuși, Grigorescu, Henri Coandă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu și câți alţi români despre care, să fi scris doar câte un vers, ar fi ieşit o epopee cât o ţară… Dar nu am putut!… Am simţit că toţi aceşti eroi nu ne mai aparțin, sunt ai unui popor care știa să lupte pentru malul lui de Dunăre, pentru ţărmul lui de mare, pentru brazii lui din munţi, pentru peticul lui de cer cu ciocârlii, pentru versul și slova lui… În genunchi și cu capetele plecate, adeneul nostru nu mai are nimic comun cu vâlvătaia ce ardea în piepturile acelora… Tot ce am putut scrie a fost ceea ce urmează, rânduri sărace căci simt durere și rușine…
Ce să-ţi doresc, pământ străbun, să spun că-mi creşte-n oase dor, că mor de plânsul munţilor și de plecarea frunţilor în acest veac nebun?!..
Mă uit în jur, mă uit ‘napoi, război îmi izbucnește-n piept, nu-i drept să stau, ce mai aștept, să-ngrop și umbra de respect de sine, in gunoi?!..
Te-au jefuit și te-au vândut, tăcut balaur și-a întins cuprinsul ghearei care-a prins și-a-nvins ce nu era de-nvins, căci noi nu ți-am fost scut…
Plecaţi peste străin hotar, habar n-am mai avut de sfinţi, părinții-au așteptat cuminţi să umplem sacul cu arginţi și-acasă să fim iar…
Dar timpul n-a răbdat, s-a dus… de sus nu plouă decât ploi, nevoi, și aur, și noroi ne-au umplut pumnii amândoi dar aurul s-a scurs…
Și nu cred că ne-am deșteptat, păcat de imnul cu îndemn!… semnul că cineva e demn și sfarmă jugul cel de lemn, nu mi s-a arătat…
Îmi pare-un ceas hotărâtor, dator mă știu spre țara mea… o stea de-ar fi, numai o stea pe cer, ea singură-ar putea să-ndrume un călător…
Dar câte stele pe cer nu-s?! e spus că-i om și steaua lui… de nu-i sfârșitul timpului, e vremea începutului, români, priviți în sus !…”
Scârțâie sub tălpi zăpada, gerul țese flori pe geamuri Iarna își arată colții, vântul șuieră prin ramuri. După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată, În Luceafărul de noapte chip de geniu mi se-arată…
Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul El, poetul nepereche, strălucește-n cer cu versul Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare Și mă ninge cu steluțe iarna-n zi de sărbătoare.
Când trec ,,codrii de aramă” freamătă de dor pădurea ,,Buciumul sună cu jale”, taie prin copaci securea… …,,plopii fără soț” și teiul, lacul și floarea albastră Mi-amintesc de Eminescu și de pana lui măiastră.
,,Tot ce mișcă-n țara asta , râul, ramul” …și-Universul, El, poetul nepereche, le-a cântat duios cu versul, El lucește printre stele și ne luminează calea, Astăzi îi aduc omagiu țara, codrul, munții, marea…
Zbor spre înălțimi 