De n-am avea profesori , și nici școală , Ne-ar fi viața searbădă și goală , Orbecăind ca fluturii pe-un bec ; Dar ei , profesori , dascăli și educatori , La sânul anilor ce trec , Ne-aprind făclia de mai multe ori Și ne învață scrisul de pe coală , Spre taina cum trăiești și mori !
Fără profesori , noi toți am fi scălâmbi , Și cocârjați de alții și mai strâmbi , Doar cu pretenții și cu multă vină ; Profesorii-s îndrumători ce ne veghează Și ne tot umplu cu lumină , Să luminăm în rază lângă rază , Mai candizi , mai buni și chiar mai înțelepți ! Iar azi , ca bravii veterani , Ce niciodată nu au fost betegi , Ar trebui ,, să luăm poziția de drepți „, Urând un binemeritat ,, MULȚI ANI ! „, Profesorilor lumii-ntregi ! …
Copilul din tine se joacă în gând… Găsește acolo ce-n viață-i lipsește și nu se trezește vreodată, plângând, că nimeni nu-l ceartă, când timp risipește…
Cu-albastra-i privire, atinge un nor ce-i mângâie fruntea, de-adulți obosită… Apoi, se întrece cu vântul, în zbor, spre zări de Lumină demult părăsită…
Timid, taie-o rază de Soare nestins și-o-ascunde în inimă, cu bucurie, să o dăruiască prințesei din vis, dar, nemaigăsind-o, mi-o dăruie mie.
Copila din mine primește căldura. De viață-nghețate, priviri se topesc… Te prinde de mână, nu știe ce-i ura și simți cât de mult și curat TE IUBESC!…
Tată, ce vremuri ciudate, ce noapte, ori poate e frigul subţire care desparte lumea de moarte, tată, în dreapta cresc pietre, în stânga sunt urme de cruci în faţă frustrări şi tristeţe, în spatele casei ard umbre de nuci
Mamă, ziua nu mai mănânc, pasc întuneric, pe umeri mi-au crescut nişte hamuri de cai iar între zi şi noapte nu mai e nici o diferenţă cum nu e nici între moarte şi existenţă, ori între draci şi sfinţii din rai
Mamă, îmi cresc stele pe pernă, îmi picură cerul în suflet iar între clopot şi toacă e cale doar de un plânset, Doamne, îmi pare prea rece prispa în noaptea asta înaltă, părinţii îmi caută fruntea şi umbra pierdută prin iarbă
ori poate trece prin mine şi geme, o pasăre din lumea cealaltă
Câte pete de culoare Ai scos tot spălând petale? Câte zile-ai strâns în coșuri Și-ai zvântat în vânt reproșuri? Câte zâmbete cu foc Dăruit-ai cu noroc? Câte dansuri pe o sârmă Ai încins lăsând o urmă? Câte zile, nopți cu-amor Ai avut râzând la dor? Ai privit vreodată norul Ce-ți umbrește viitorul? Ai înlăturat rutina Ștergând cu-n burete vina? Dacă da, atunci iubirea Ți-a cântat în versuri firea Dacă nu, chiar mai ai timp Să te-agăți într-un cârlig! Să prinzi bine și rochița Și să-ți amintești fetița Care își visa alesul, Mai ai timp să-ți afli visul!
Proză scurtă Da, desigur, eu te-am iubit! Si, cum spune cartea, "ce mult te-am iubit!"
Azi, mă regăsesc în mine, istovită, mâncată de întrebări făra răspunsuri. Întrebări singuratice și sinucigașe, Speranțele, toate, au murit, fără ca eu să cred măcar o secundă, că vor avea alt final. Azi, după mult timp am privit cerul. Era la fel de albastru ca atunci când eram copil și așteptam venirea berzelor. Copleșitoare imagine! Albastrul cerului privit cândva, cu ochii tăi, astăzi era la fel de albastru. Copacii își unduiau crengile în bătaia vântului, parcă erau brațele mele, chemându-te făra nerușinare, într- un balans al iubirii. Ca atunci când eram FEMEIA! Ca atunci când numele îmi era „cumintenia pământului, dansând în ape”. Ca atunci când împrăștiam bucurie, plăcere, lucruri așezate temeinic la locul lor, toate împletite cu mâna fidelității, de tine înnegrite. Credeam că iubirea mă face puternică, mă face frumoasă, îmi dă aripi. Și astăzi, cerul este la fel de albastru, ca atunci, când berzele se întorceau în cuiburi. Dar azi, abia azi am înțeles că eu nu m-am născut cu aripi! Că eu niciodată nu voi atinge albastrul cerului… Disperarea nu m-a ocolit nici de data aceasta, și știu că niciodată sufletu-mi nu va mai ști să cânte cântecul aripilor fâlfâind, ducând păsările în înaltul cerului. Se va pune praful peste rănile sufletelor noastre sângerânde iar noi, probabil vom astepta ca cineva mai bun decât tine, decât mine, să ni le îngrijească, să înlăture praful. Lucește lacul în primăvară, ca gheața lui, când s-a spart sub bocancul tău. E primăvară plină și prima barză, eu am văzut-o! Poate voi avea noroc! Mâ voi așeza pe bancă și voi aștepta să plece berzele, să înghete lacul… să pot scrie pe el, cu un picior de barză ud:”fraier! NU A STIUT!”
Navigând pă ici pă colo pă feisbucu’ meu bengos Mai ceva ca Marco Polo pă Oceanu’ Pământos, Foarte dâs-dă-dimineaţă, pă la doişpe douăştrei, Cu tot capu’ încă-n ceaţă, da’ în rest cu ochii mei, Văzui clar din întâmplare pă o pagină modernă Că azi e, măi, frăţioare, zâua lu’ limba maternă. După ce, fără complexe dă inferioritate, Căutai prin neşte dexe ce înseamnă asta, frate, Mi-adusei -pă loc, fireşte-o grămadă dă aminte că io ştie ce vorbeşte, doar că nu prea ţâne minte! Aşadar şi prin urmare şi internă şi externă, Dacă azi e sus şi tare zâua lu’ limba maternă- Limbă care, măi, nenică, dacă e aşa eternă, Ar putea, la o adică, să mai fie şi paternă- Asta-nseamnă, mi se pare, că tot azi, din mână-n mână, E şi zâua, frăţioare, a lu’ limba cea română. Păi, adică, măi, române, pă mai toată cinstea mea, E chiar zâua, cum să spune, a lu’ limba mea ş-a ta! Tocmai d-aia şi d-aceea, cum să zâc acilişa, Ca să nu îmi pierd ideea, am dă zâs şi io ceva: Limba noastră-i o comoară -mai ales că e maternă, Şi e extraordinară – mai ales că-i post-modernă, Da’ aşa, dă apă chioară, e cam vai ş-amar dă ea, Că pă feisbuc o omoară cmf şi lma! OMG şi lol, nenică,aşa-i cool mişto dă tot! Păi, adică cum adică? Ne-am emancipat dă tot! Everybody, din oficiu, merge every day la job- Nu mai merge la serviciu – nu cumva să pară snob! Dă gramatică – no comments! E bn şi fără ea! E destui oameni potents! Lb rom, hai rip şi pa!
Soarele îmi scaldă fața și mi-o umple de culoare, Sorbind din parfumul dulce de liliac, dat în floare. Ploi de lacrimi, mov și albe, le destramă mândrul strai, Așternând pat de petale peste-al meu chip, fără grai.
În mireasma florilor mă învălui, nemișcată, Stau să-mi picure pe frunte mirul lor, ca altădată, O vioară-ncet, se frânge sub arcușul tras pe strune, Din copac, privighetoarea, c-un tril, mă binedispune.
Visele-mi zboară departe, prinse-n puf de păpădie, Se vor împlini vreodată? Asta nimeni n-o să știe! Liliacul îmi zâmbește, știe de a mea durere, Peste mine își revarsă stropii plini de mângâiere.
De atâta frumusețe, sufletu-mi rănit tresare, Se desprinde din trecut și se-ndreaptă către soare. Florile de liliac de putere m-au umplut, Las amarul să se-nece și o iau de la-nceput!
Felicia Percec 5 Mai 2021 Drepturi de autor rezervate
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a douăzeci și patru etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Premiul întâi: A înviat ~Monica David ~
Isus din nou a înviat Să lumineze umbrele Ce sufletul ni l-a scăldat, Isus din nou a înviat. Să fim cu gândul mai curat, Să-mpărtășim doar binele, Să ne-mpăcăm cu-adevărat, Isus din nou a înviat.
2) Suflet gol ~Felicia Percec ~
Suflet gol, fără putere, Încotro pașii îți porți? Așteptând o mângâiere. Suflet gol, fără putere, Inimii fă-i o plăcere, Din tristețe să o scoți. Suflet gol, fără putere, Încotro pașii îți porți?
Hai, oprește-te la mine, Cu dragoste, să te-alin, Să vezi cât ți-o fi de bine! Hai, oprește-te la mine, Cu drag și cu vorbe bune, Te voi scoate din suspin! Hai, oprește-te la mine, Cu dragoste, să te-alin!
Liber, tu să zbori spre stele, Să îți vezi de drumul tău, Uitând durerile grele! Liber, tu să zbori spre stele, În lumina de la ele, Tu să strălucești, mereu! Liber, tu să zbori la stele, Să îți vezi de drumul tău!
3) Acceptare ~Cristina Ghindar Greuruș~
Am gustat amãrãciunea Din pocalul vieţii dure. Am tot aşteptat minunea… Am gustat amãrãciunea, Nu s-a întâmplat minunea, Timpul vrea azi sã mã fure. Am gustat amãrãciunea Din pocalul vieţii dure.
3) Cuvinte ~Peteleu Alexandru~
Aveți grijă la cuvinte! Pot fi balsam sau otravă, La vorbe luați aminte, Aveți grijă la cuvinte! Ele pot să te alinte Sau răni când e mârșavă! Aveți grijă la cuvinte! Pot fi balsam sau otravă.
Aveți grijă dacă vorbiți ! Vorbele-s oglinda voastră, Cine sunteți și ce știți, Aveți grijă dacă vorbiți ! Să nu răniți, să nu jigniți, Vorba-i pasăre măiastră, Aveți grijă dacă vorbiți ! Vorbele-s oglinda voastră.
