(dedicat sufletelor plecate Dincolo în acel 4 martie 1977)
Noi, acei de Dincolo…
Nu vă cerem lumânare să ne reînvieze calea, să ne lumineze veacul fiindcă fost-am judecaţi sub ruine morţi dar… vii, noi plecat-am în picioare, nu în genunchi, nu purtând sacul celor care umilit-au mame – în brațe – cu copii!
Nu vă cerem recviem pentru noaptea făr’ de zi, pentru noaptea în care iadul îndrăznit-a ca să fure, nu ‘cerșească foc din soare; voi, cei care ați rămas, i-ați fost pradă, spune bardul… Veşnicia stă ascunsă în hârtia de scrisoare!
De aceea, luați cerneală de la sepia virtuţii, umpleţi călimara clipei picurându-vă în speranțe…. oh, voi, sălcii plângătoare ce rescrieţi universul, când secaţi lacul cel negru al durerii, al risipei, lacrimi de condor renască doar în inimi curgătoare!
Și să curgeţi amintiri și să curgeţi în cascadă ale voastre vechi, noi vise , nu vă temeți de uitare, de-acea noapte îngenuncheată, noi, acei de Dincolo, vă șoptim azi din culise că lumina-i infinitul de iubire, de credință, fie ea și trunchiată!… (04. 03. 2020)
Nu toate trec. Ceva totuşi rămâne, ceva cu altceva mereu se-adună când mâine curge-n azi şi azi în mâine trăind în ieri tot timpul împreună.
Un ieri din ce în ce mai plin de sine, căci tot ce e şi vine-n el încape, sortit ca-n ale vremurilor mine, spre a-şi afla prezentul, să tot sape.
Căci începutul din sfârşit începe mereu într-o continuă rotire, pentru-a putea-nţelege şi percepe firimitura sa de nemurire.
Nu ştim nimic şi nu vom şti vreodată de când şi până când şi până unde e hărăzită viaţa să se zbată în moartea zbuciumatelor secunde.
Cine ne-adună, cine ne desparte? De ce e totu-nvăluit în ceaţă? Şi-apoi e viaţa viaţă sau e moarte, care de-abia prin moarte va fi viaţă?
Camelia Boț: Ce părere aveți despre mesajul poeziei?
Maria Bulat: Mesajul poeziei „Eternul zbucium” descrie veșnicia timpului. Timpul ca atare nu trece, cunoscut ca Timp Universal ( în univers!) Noi trecem prin Timp! Și dacă noi suntem subiecții în Timp, Timpu’ este cunoscut ca Timp Subiectiv ! Noi trăim și murim! Noi reprezentăm Viața și Moartea!
Camelia Boț: Credeti ca era mai bine scrisă în vers liber?
Maria Bulat: Nu! Categoric nu! E perfect respectată poezia clasică! Fiecare strofă are câte patru versuri, numită catren! Rima este clasică și ea, încrucișată: 1 cu 3 și 2 cu 4!
Camelia Boț:Ce-mi puteti spune de simplitatea cu care autorul redă tabloul liric ?
Maria Bulat: Textul poeziei, nu e atât de simplu! Ea este o poezie „harnică „, te impune să pui în funcție rațiunea, citind foarte atent, meditând profund asupra fiecărui cuvânt, sintagma, vers și numai atunci vei avea plăcerea și vei sesiza frumusețea poeziei. De fapt ,poezia are o tentă filozofică: mișcarea materiei în natură! Nicio materie nu se pierde, ea capătă altă formă! Exemplu: frunzele cad, putrezesc și trec în altă forma – humus!
Camelia Boț: Credeti că poezia clasică va fi mereu de actualitate?
Maria Bulat: Da! Ce este clasic nu moare niciodată! Deci, poezia clasică nu va dispărea niciodată! Pentru a scrie o poezie clasică trebuie TALENT ȘI HAR DE LA DUMNEZEU!
Notă: Doamna Maria Bulat, este o iubitoare de poezie de calitate, am intâlnit-o virtual, întotdeauna la poeziile dlui Anatol Covalli. M-a impresionat prin comentariile ei elaborate, descrierea textului scris de dânsa, mă ajuta să înțeleg cât de profund trăiește emoția mesajului, fapt care m-a determinat să caut dialogul cu dânsa, în ceea ce privește latura lirică a multor poeme scrise de autorul Anatol Covalli.
Când primești daruri de la prieteni și încerci să vorbești despre multitudinea de forme în care poate fi definită o stare:
Poezia, această prezență difuză care nu poate fi înțeleasă decât în felul în care privim, în interiorul și în afara unei imaginare ferestre sau oglinzi, reflexia noastră. Nu, nu este modul în care sunt așezate cuvintele, ci modul în care aerul lor te lovește în piept. Este spațiul în care un corp se întrepătrunde cu umbra sa, așa cum se infuzează carnea cu dorințele sale. Este acel colț înghețat care dislocă orizonturile unui schelet, vertebră cu vertebră, care poate tăia mierea lucrurilor de zi cu zi, care poate construi cele mai simple și mai fragile bucurii. Poezia poate fi acel partener pe care îl faci părtaș la frica ta. Este scrâșnet și insomnie este setea fiarei care se apropie să bea din visele noastre. Poezie este și acea pagină goală pentru toți cei care și-au pierdut speranța în cuvinte. Poezie sunt toate acele cuvinte care ne prind de mâini, care ne apasă în palmă încruntarea și ura, tot ce ne rănește lăsând în urmă tumefieri invizibile. Poezia nu este o prezență, nu este un corp pe care să-l putem încălzi. Este memorie. Este amintire. Este absență și vid, și distanță. Apa ei sărată se dizolvă în râul uitării și apoi se întoarce încercând să ne înece. Ne împietrește ochii, ne umflă pleoapele… ca un răspuns pe care refuzăm să-l vedem pentru că îl știm. Și odată ce simțim căldura poeziei în corp, ne adăpostim în ea ca într-un nisip, parcă anume făcut să șlefuiască, să ne îmbrace în luminiscența ei ca într-un giulgiu.
Material semnat, Mioara Băluță!
Mulțumesc, Teodor Dume! Drum bun spre cititori volumelor tale!
Își plânge trandafirul lacrima Pe firul ierbii care l-ai călcat, Trecând cu gândul și cu patima În nopți târzii cu cerul înstelat,
Să culegi aroma dulce-amară, Să o strecori în sufletu-nsetat… Penița uitată-n călimară Tînjește dup-un dor înrourat
Născut din roșu-aprins de catifea , Un orizont întreg a colorat Să-și lase asfințitu-n palma mea. A vântului necunoscut oftat
Să-mi cânte la fereastră simfonii, Compuse din fiorul unui dor, Să nu ne fie clipele târzii, Când ceru-și cerne umbra dintr-un nor.
Din lacrimile ploilor ce cad, Trandafirul a ales trei boabe Să picure pe sufletu-mi de jad, Cu patima ce-otrava ei o soarbe.
Iarba frematândă-ți poartă pasul Pe malul gândului însingurat, Atunci când îți vei trăi popasul Pe brațele de dor înrourat.
Eternități promise
Te cere șoapta mea însingurată Ce se-adâncește în clipele târzii, În ea, raza de soare strecurată Îți încălzește nopțile pustii.
Daca-aș putea ți-aș da o fremătare Prin ramuri desfrunzite dintre gânduri, Cu primavara mea le-aș îmbracă în floare, Să-ți fiu o poezie printre rânduri.
Să mă culegi cu mâna-ți tremurândă, Să mă așezi pe boltă printre stele, Să-ți fiu pe-altar de foc ofranda blândă Ce te-a salvat din joc nebun de iele.
Păcatul o să-l port o veșnicie Să nu te-atingă negura uitării, Să fiu izvorul tău de apă vie, Din el să sorbi nectarul vindecării.
Și dacă toate-acestea te vor cere, Să-ți faci culcuș în ale mele vise… Vei șterge lacrimile mele grele, Să-mi dăruiești eternități promise.
Zile se scurg Înspre amurg, Mult prea grăbit Spre infinit, Pași rătăciți, Muguri striviți, Stele se sting, Îngerii ning, Clopote bat Pe înserat, Un alb catarg Se pierde-n larg, Mări fără fund Taine ascund, În ceas târziu Un vers mai scriu, Născut din patimi, Stropit cu lacrimi, Vreau să fiu iar Spirit hoinar, Să zbor râzând La tine-n gând, Să te cuprind, Să mă aprind, Să îți sărut Cuvântul mut, Buzele moi, Umerii goi, Să ne iubim, Să-ntinerim, Cuplu de vis În Paradis. Câtălin Iancu
La tine-i încă iarnă, iarnă siberiană Și arctică-i privirea din gânduri cenușii De-aceea-ți scriu iubite cu-a primăverii pană Ce-o-nmoi azi în cerneala de muguri timpurii.
Voi pune mult, mult soare în versurile mele Polenizându-ți calea spre inima-ți cu dor Și-un Paradis albastru din mii de viorele În tine se va naște, cu fluturi mulți în zbor.
Să-ți curgă primăvara prin gânduri și prin vene Și mugurii de zâmbet să se desfacă iar Nimic să nu rămână din vechile troiene, Să-nvie colțul ierbii din albul glaciar.
Să-ți umple liliacul privirea de petale Cu ea să mă întâmpini la nunta cea de flori Să-ți fiu din nou mireasă în timpuri noi, florale Să ne cunune cerul cu-albastrele-i culori.
Dansa-vom sub magnolii tangoul vieții noastre Și reîntoarse păsări suav ne vor cânta, Răscolind prin zodii, găsi-vom cele faste Să ne surâdă soarta, în vremi ce vor urma!
Privind apusul, Gândul pleacă hoinar către tine. Te chem în gândul meu Să fii lângă mine. Este spactaculos Când valul stropește faleza. Îti trimit spectacolul grandios, Când mii de curcubeie, Ce cântă uvertura Nopții de basm, Ce trage cortina. Peste soarele plecat la culcare, Daincolo de zare. Cerul sărută marea, Luna strălucește, Privesc cerul cu stele. Din patru puncte cardinale. Luna își oglindește, Chipul îndrăgostit. Privind peste umăr Soarele adormit.
CAUTĂ-MĂ
Caută-mă, în sufletul tău Acolo, mă rătăcesc mereu. Ți-am lăsat o rază de soare, Să te-alinte cu candoare. Caută-mă pe câmpul cu maci Acolo, vei găsi scânteia de iubire, Ce sufletu-ți va mângâia Și vei simți a mea fericire. Caută-mă, când stelele răsar, Pe ale parcului alei. Vei găsi scânteia de iubire Și vei afla sublima fericire. Caută-mă, pe nisipul fierbinte O scoică din mare o perla îți întinde. Să te vadă fericit, Să te simți din nou iubit. Caută-mă, în inima ta Acolo, vei descoperi cerul cu stele Din inima mea. Vei regăsi Petalele iubirii tale. Iubirea-i floare de cireș, Niciodată nu dă greș. Va inflori pe ramurile inimii tale O vei recunoaște pe cale.
Zbor spre înălțimi 