Ce frumoasă e femeia care umblă peste ape Și de-atâta mare moartă ancorând un mal de vise, Caii nopților bătrâne vin din plete-i să se-adape; Sug la sânii ei de aur stelele prin evi nestinse.
Își învăluie tot corpul în mătăsuri de vântoase, Scormone talazul aspru toți coralii din recif. Plâng comorile ascunse și pirații numai oase, Stăruind în marea hulă doar cuvântul apocrif.
De va împărți noianul de deșertul dintre valuri Cu-n toiag tocit de vreme smuls din brațele Atenei Despărțind pe fundul mării alte pustiite maluri : Om dormi un somn de moarte pe sub pleoapele Selenei.
Vor vorbi-o numai peștii într-o oarecare limbă Și va fi o cumetrie cu bătrâne stânci și sare. O vor admira rechinii, pașii sălilor cum umblă, Estompând pierdut ecoul galbenii bureți de mare.
Ce frumoasă e femeia de sub voal de nori și ceață; Toți datorilor de soartă poleind cărări de nave Rătăcind se pierde goală, palidă în dimineață, Coborând în dormitoare, sub a norilor etrave.
Din jocul nostru de aseară, am reusit sa adun o poezie, spun eu frumoasă, un tandem scris de Florentina Savu si Vio Sterian Vio. Îi felicit pentru acest frumos moment de relaxare dăruit tuturor celor care au participat!
Această poezioară, are nevoie de un titlu, probabil cei cu mai multa experiență pot să așeze ordinea strofelor în alt mod, sunt bine venite sugestiile voastre. Haideți să încercăm să ne destindem, căutând să scriem mai des tandemuri între noi…
IUBIRE DE CIOCOLATĂ ~Florentina Savu și Vio Sterian~
F.S. Când dorul zboară printre vise Și stelele fac temenele, Ne sunt iubirile permise, N-avem nevoie de perdele.
V.S. Te scriu frumos pe-un colț de muză, Petală roșie dintr-un mac, Și-n noaptea magică, pe buză, Eu în ciocolată mă prefac.
F.S. Vorbește dragostea în mine Cu-al său limbaj de ciocolată, Mi-este iubirea foc prin vine Și o trăire minunată.
V.S. Ne-om îmbăta cu dragi, dulci șoapte, Osteniți de zgomotul lumesc, Și mă voi strecura prin noapte, Prin vise fierbinți să te iubesc.
F.S. Ne-om odihni pe iarba verde Și ne-om iubi sub clar de lună, În tine infinit voi crede, Voi fi a ta, vom fi-mpreună.
V.S. Când zorii se trezesc la viață, Cu roua lor catifelată, Te-mbrățișez în dimineață, Iubirea mea de ciocolată!
F.S. Tu mă răsfeți cu dulci cuvinte, În noaptea asta înstelată, Ni-s visurile toate sfinte, De sunt, ori nu, cu ciocolată.
V.S. Iar dacă timpul ne-o permite Să ne-ntâlnim pe un catren, Vom scrie dragostea-n cuvinte: Ciocolată dragă, cu etern!
Este duminică, este concurs! Tema concursului este iubirea. Cuvintele obligatorii din cadrul poeziei sunt: NOPȚI, BLÂND, REFUGIU, STÂNG, TRECEM, ZĂRIT, APRIG, LAMPIOANE, NEBUNĂ, EFEMERE. Menționăm ca poeziile să nu aibă mai mult de 5 strofe scrise în stil clasic (rimă, prozodie), nu vers alb, fără greșeli gramaticale, nu se acceptă derivate ale acestor cuvinte. Concursul se desfășoară până la orele 22:00. Rezultatul va fi anunțat mâine!
Astăzi, am onoarea de a vă prezenta premianții concursului duminical de ieri! Felicităm premianții și toți participanții! Vă așteptăm în continuare pe pagina grupului nostru! Mulțumim pentru frumoasele creații, vă dorim succes și multă inspirație!
1: Himere ~Cristina Ghindar Greuruș ~
Atâtea NOPŢI te-am aşteptat, Atâtea gânduri te-au strigat Şi-atâtea doruri m-au rănit, Atât de mult eu te-am iubit!
Am vrut REFUGIU să-mi găsesc La pieptul tău, cum e firesc Dar te-am ZĂRITcum îi zâmbeai, De braţul STÂNG cum o ţineai
Şi am ţipat ca o NEBUNĂ, Când tu ai prins-o strâns de mână, Când BLÂND, obrazu-i mângâiai Şi APRIG, când o sărutai.
Am suferit, voi suferi; Cât voi trăi te voi iubi Şi LAMPIOANE sus, pe cer, Voi înălţa cu-n gând stingher.
N-au fost decât nişte himere Acele clipe EFEMERE… Dar cum să TRECEM peste tot? Să te mai uit acum, nu pot.
2:Iubirea noastră ~Anca Man ~
Poate-aievea sau în vis ne-am întâlnit! Atâta știu… atunci când te-am ZĂRIT, Inima ți-am simțit-o cum mă cheamă… Eu am pășit spre tine fără teamă.
Și mi-am dorit să te păstrez mereu Pe malul STÂNG al sufletului meu, În gânduri și în vise să îmi fii Din zori de zi, până în NOPȚI târzii.
REFUGIU să îmi fii pentru durere Când rătăcesc prin clipe EFEMERE… Când inima NEBUNĂ-n piept îmi bate, S-o potolești cu-ale iubirii șoapte.
Glasul tău BLÂND să-mi fie mângâiere La fel ca și o dulce adiere, Iubirea noastră veșnic să n-apună, Să TRECEM peste toate împreună.
Dacă mai APRIG ne-nvelește dorul, La inimile noastre le dăm zborul, Ca unor LAMPIOANE-n miez de noapte, Pe-aripa lor iubirea să ne-o poarte!
3: În nopți cu iubire ~Mihaela Moisescu~
În NOPȚI cu stele ascunse după nori, În BLÂND cuvânt noi punem zarea albastră Și câștigăm tot timpul până-n zori Tot discutând despre iubirea noastră.
Îmi ești REFUGIU, eu îți sunt pădurea În care ne ascundem de necaz, Pe malul STÂNG al inimii-i durerea Dar noi avem o lume ca un iaz.
Și TRECEM malul către iazul nostru, Spre nuferii ce soarta i-a ZĂRIT Și care-au înflorit în vis lacustru Și ne-au aprins un dor nemărginit.
Pe LAMPIOANE noi ne-am scris iubirea, Ne duc spre stele visurile mii, NEBUNĂ ne e astăzi fericirea, Ne-ndrăgostim în fiecare zi.
Îți sunt un APRIG rămășag cu cerul, Îmi ești o aripă cu care pot zbura Din EFEMERELE trăiri păstrăm onorul, În noi trăiește veșnic dragostea!
Mai curge parcă sânge din Iisus Și Prutu-l duce șovâind spre mal. Și plâng nămeții pe pământul dus, Iar Nistru-și cântă imnul în aval.
S-a dus și domnul nostru, Eminescu… Omizile au invadat iar cornii. Suspină-n vânt vioara lui Enescu Și-i liniște-n amurg, la Vatra Dornii.
Ne arde-n suflet dorul de obcine, Când plânge Basarabia furată. Să o aduc-acasă n-are cine. Chiar inima pledează vinovată.
Avide boturi de dihănii mușcă Din crucea prăbușită pe-un mormânt. Ni-i drumul presărat cu praf de pușcă Și se întorc străbunii în pământ!!!
,,Pe valurile vremii, ca boabele de spume” Se leagănă în vânt frumoșii noștri ani, Vin și se duc și nimeni nu stă să îi adune Finalu’-i gol, fără prieteni sau dușmani.
Căci timpul se socoate în clipe efemere Iar veșnicia-i sus, nu aici pe pământ, Averi și bogății rămân niște himere, Brodat cu fapte bune se cere sfânt veșmânt.
Sufletul se perindă prin lumea asta mare Și caută noi trepte pe-o scară de valori, Iar bunătatea-adesea o lasă la hotare Bagajul de plecare, l-or cerne multe mori,
Iar valurile vremii mereu vor legăna Secunde de-împlinire, minute de declin, Iar ceasul vieții clipa n-o va tărăgăna S-o umplem cu nectar, nu cu verde pelin.
A ta menire ~Cristina Tunsoiu ~ premiul trei
,,Pe valurile vremii, ca boabele de spume” Miros de mir, utrenii făcute să adune, Nuanțele din versul născut în miez de noapte… Când tainic Universul te săruta pe pleoape!
Tu unic ești poete și strălucești ca cerul, Precum făclia arde, îmbrățișat de zelul Emoției suave, descrisă-n mii de file, A toamnelor bolnave, a vieților umile!
Tu unic ești poete și ne înclinăm sfios, Ne mai răsună-n minte, timid versul duios De dragoste de țară, de neamul strămoșesc, Ființa ta solară cu farmec îngeresc…
Este a noastră zestre și e copleșitoare, Comorile terestre nu au așa valoare… Iar de-o să-ți crească aripi pe nimeni n-o să mire, Doar unu-i Eminescu iar versul ți-e menire!
Talazuri de iubire ~ Felicia Percec ~ premiul trei
„Pe valurile vremii, ca boabele de spume”, Îmi leagăn barca vieții și-aș vrea să te găsesc. Cârmaș este destinul, ce multe are-a spune Despre iubirea noastră, care nu are preț.
Te caut cu privirea prin viața răscolită De vântul nepăsării, ce suflă-n al meu prag, Talazuri de iubire în suflet se agită… Cad picături de nuferi, din ochii de smarald!
Ca o sirenă-n mare, te-ai întrupat să-mi bântui Sufletul meu pierdut, în noaptea cu mistere! Plutesc pe valuri reci, te-aștept ca să mă mântui… Păcatul așteptării mi-l iartă, dă-mi plăcere!
Oglindă a speranței, închisă-n scoica mării, În freamătul de alge și valul unduit, Te-aștept plin de dorință, pe stânca împăcării, Fii piratul iubirii, vâslind spre infinit!
Pe la morminte de haiduci cu pui de brad în loc de cruci, crescuţi la căpătâi, În miez de iarnă cântă cuci exodul mirilor năuci spre nunta lor dintâi
Dincolo de hotar lumesc, mireselor li se-ofilesc cununile pe frunţi Şi-n despletire rătăcesc, iar fecioria şi-o bocesc pe maluri fără punţi
Şi smulg cu pumnii amândoi smocuri din iarba cu trifoi să-şi pună-n sân noroc Dar ursitoarea, într-o joi, dăduse-n bobi și mai apoi plecase în alt loc
Şi nu-nţeleg uscarea lor şi-ntârzierea mirilor căci se ştiau frumoase Dar nici nu știu cât de uşor și mirii și trifoiul mor la întâlniri cu coase… ……….
Doi brazi se-nalţă singuratici în loc de cruci. Doi cai sălbatici frământă în copite zăpada cucilor apatici și nefireşti, cântând iernatici mirese despletite… 16 ianuarie 2021
venele sufocate de umbre şi de multe alte lucruri s-au încins între timp mă gândesc să scriu o scrisoare dar nu ştiu cum să încep ideile se detaşează şi nu pot să inventez nicio scuză buzele îmi vibrează ca aripa unui fluture prins în lumină
sunt multe lucruri pe care vreau să le scriu între două gânduri cuvintele se transformă în toamnă şi se rânduiesc adânc în mine
închid ochii şi respir din plămâni ies aripi nimic din ce-am văzut nu există nici tata şi totuşi vreau să-i scriu cerul şi-a rupt din margini poteca e tot mai strâmtă în oraşul din mine nu mai suflă nici vântul aerul trece dintr-o tăcere în alta dar aştept până se termină toamna
e destul de lungă
tac şi mă uit timpul muşcă din marginile trupului ca dintr-o halcă sfâşiată oricum nu mai contează e târziu sfârtec un gând şi despic senzaţii neputinţa de a scrie mă face să las un mesaj pentru singura parte care lipseşte
nimic mai trist decât timpul oprit între mâinile mele de copil
cuprind cerul şi supus pentru o clipă tac ca într-un joc să nu-l trezesc pe tata ştiu că mă simte
în urmă vin liniştile şoptind umbrei doar în pieptul toamnei respiră un greier
se aude
nu-mi pot opri teama e prea mult pentru o zi în care am uitat suferinţa în mine mă opresc pentru o clipă şi privesc o icoană
emoţia intră adânc mă chircesc şi ţip până se sparge umbra
eu voi pleca la tata * (text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)
Recenzie scrisă de Radu Cătălin Melinte, foarte interesată, mi-a plăcut, asa că vă invit la lectură. Un mod plăcut de a cunoaște un autor și operele sale, ce n-ar trebui ratate în niciun caz.
„Am primit acum câteva săptămâni în urmă doua volume de poezie semnate de Latunski Viktor . Le-am parcurs în prima zi atent la temă. Și am rămas să le sedimentez. Le-am recitit ieri și azi pentru a corobora impresiile celor două momente. Și pentru a fi sigur că sedimentarea a reușit și nu a fost doar o tulburare trecătoare a subiectivismului meu, căci nu este un secret afinitatea și deschiderea mea spre acest autor, am lăsat să treacă un prag de timp. Nu ne leagă nimic decât faptul că putem schimba câteva vorbe și ideii pe platforma lui Zuki! Însă asta îmi poate crește doza de subiectivism. Dar acum voi lăsa subiectivismul la ușa templului poeziei, să ne aștepte pe când terminăm. Puțini vor cunoaște pe acest autor care are un mod particular de a fi, incomod, fără să fie aceasta primordiala lui preocupare. Nu este foarte îngăduitor cu snobii, un umanist desăvârșit, iubitor de literatură slavă și nu numai, școlit filozofic de Rousseau, Voltaire… nu foarte dulceag și îngăduitor dacă cel din fața lui nu-i aduce nici o provocare . Au contraire. Vârsta și starea dânsului îi dau dreptul să se excludă din fenotipul scriitorului de fb. Dânsul este un scriitor de factură clasică în ideea de caracter. Un intelectual. Un ins cu orgoliile sănătoase active. Fac introducerea aceasta căci FB-ul este o platformă unde sociabilul și psihologia interacțiunii umane este trăsătura esențială, unde fiecare dă și așteaptă să primească, un troc emoțional să fiu mai explicit, atenționând că Latunski nu este conform cu acest tipar. Nu se supără la un comentariu închegat dar nu va răspunde la floricele sau dacă va răspunde nu va fi un răspuns tipic. Am în față doua volume, unul văzând tiparul în 2016 iar celălalt anul 2017. Primul, Exerciții de spart coaja muzei iar al doilea Extensie de mici regrete. Editate la un an distanță nu duc lipsă de legături între ele. Nici o regenerare de stil sau renunțare de concept. Lucru destul de rar. Mulți caută experimente și extravaganțe, nadă pt cititori mai vechi sau mai noi, încercări de strategii de marketing și de rebrănduire( ceva precum phoenix). Tematica lui Latunski nu este vastă, nu excelează în aria subiectului. Dar majoritatea sunt critice, ironice și sarcastice. Vom exclude valențele de umor anticipat și căutat. Va rămâne doar cel accidental obținut din întorsătura frazei și din ironie și sarcasm. Umor latunskian, acid și sulfuros. Veți putea identifica cel puțin trei teme majore. Deitatea și deismul( religia ), angoasa personală (erotică sau artistică) și un soi de tratate de socio filozofie ale timpului în care activează autorul. Desigur că se pot extrage și alte clasificări dar astea pentru vreun studiu arid pentru stiliști și lingviști. Cam acestea trei vor ocupa scena rând pe rând în spectacolul propus de coperți. Coperți de altfel sugestive, aici punctând eu cu o apreciere asupra graficienilor. În haina de poet, Latunski devine un fel de Toma necredinciosul în ipostaze belicoase sau mai temperate atunci când își devoalează dubiile asupra lui Dumnezeu concept uman. Nu este vorba de ateism convins, nu se practică negarea absolută științifică, ci mai degrabă dubitativ spre contemplație. Uneori reproș, alteori ironie și nu neapărat numai Lui, ci ideii care îl înconjoară, a dogmelor ce îl descriu, al practicilor care îl evocă pe El! Decepție, boală, necaz, viața vor pune amprentă pe relația omului cu Dumnezeu. Latunski are și el o relație cu Dumnezeu. Nu favorabilă nici unei părți. Dar cel puțin corectă. În care Dumnezeu nu îi răspunde și în care autorul împunge ceva bube religioase de pe la noi. Gâlceava filozofică a naivului matur Latunski cu Dumnezeu. Dubiile îi sunt necesare pt a funcționa uman și poetic. Dubii doar proștii se pot lăuda că nu au. Însuși Iisus pe cruce are dubii, Dumnezeu însuși astfel având dubii! Dubii asupra noastră. O idee care am întâlnit-o la un filozof, Slavoj Zizeck. Idee care mi se pare umană și perfect adaptabilă cu lirismul autorului. Nu vom face confuzia să amestecăm credința personală cu filozofia textelor. Dubiile nu pot fi negate sau de dezbătut în acord sau contra. Dubiile sunt. Și Latunski umblă în catacombele conștiinței și le scoate afară. O face el poetic astfel noi putând să fim feriți de cruda deznădejde și urâta mizantropie care vine după ce asumi dubiile și mai ales le dai glas, le articulezi și le suporți! Vor fi și câteva poezii cu temă erotică foarte frumos scrise, bine conturate și cadrând cu stilul propus de celălalte poezii. Cu nuanțe melancolice, pastișând experiențe proprii și sustrăgând esența trăirilor. In restul corpului poetic, poetul umblă filozofând cu biciul ironiei foarte fine, atingând precis o sumedenie de carențe și de caractere ale actualității. Un limbaj franc, cu volte în abstract, cu tipizări și arhetipizări cam în toată aria socio, cultural și politic (politicul foarte bine mascat și rarisim lucru, nepărtinitor deși venind pe filieră socialistă autorul șarjează autoritatea discreționară a modernismului globalist), imagini plastice inedite, bagaj cultural bogat, folosit cu îndemânare și nu excesiv, repetitiv ca motiv făcând astfel o legătură pertinentă și logică între texte, devoalând maturitate și un oarece program poetic, o agendă să fiu mai exact. Vor fi texte moderne ca structură și ca mod de lucru. Vor fi și texte înspre clasic. Dar oricum vor fi ele, poetul își lasă greu amprenta. Le recunoști paternitatea. Continuitate în discurs și formă. Nu neg că textele propuse sunt uneori supradimensionate de încărcătură, de termeni, de stil. Un poet deloc facil dar prizabil și acut ancorat în ideii. Recomand răbdare, lecturarea în condiții prielnice, fără prejudecăți și fără judecați de suprafață. Căci poeziile lui Latunski pot cuprinde orice suflet de muritor și pot confirma angoasele oricăruia dintre noi. O poezie a unui intelectual fără zorzoane și emfazele orgolioase ale inteligenței. O poezie simplă în formă nouă, o poezie a iluziei, a păcatului, a însingurării, a eternului amant eșuat în dragoste, a omului închistat de timpul lui, al inadaptării și a supraviețuirii dând cu tifla. Nu vă așteptați la poezia de factură clasică, nici la cea terminată pompos în sufixul „istă”. Un alt fel, cu aceleași mijloace și despre aceleași eterne teme, de a rescrie poezia. Și de ce nu…un poet tipic al secolului nostru haotic! Cam rari acești poeți! Aș dori să pot găsi câteva cuvinte să vă fac curioși dar să vă și sintetizez ars poetica lui Victor Latunski, îmi doresc sincer. Însă voi mai citi de câteva ori poate până voi fi cuprins tot ce propune acest poet. Cert că poezia lui te provoacă, te râcâie în orgolii și în propriile suferințe ( asta daca nu ai felul bovin al multora de a trece prin viață) și cauți să îi dai dreptate sau nu. Textele provoacă și te rănesc. Nu te vor cruța. Dar pot ajuta să găsești răspunsurile tale la aceleași frământări. Dacă ai… Știu că autorul în ultimul timp a arătat o reticența căpoasă în a mai așterne ceva pe coală în direcția poeziei. Adevărat că și dubiile și vremurile nu te îndeamnă să fii poet decât din orgolii sau dacă ai ceva contracte cu Ministerul culturii. Ar fi păcat să renunțe la aceste exerciții, la extensii… Eu pot doar să îi recunosc locul printre poeți. Dânsul va vedea când i se va umple subteranul și ansa îi va cere să sape. Vom vedea! Aș putea să îi reproșez o plasare pe nișă, o specializare, aș putea să îi indic niște categorii la care ar putea pătrunde…dar mă tem că Latunski nu ar mai fi el. Și l-aș jigni. Dar pot să vă îndemn să fiți atenți la acest poet. Munca lui merită văzută, înțeleasă și consumată.”
CIOBURI DE VISURI, FRÂNTURI DE POVESTE – Nely Vieru
Papion, frac , butoni la cămașă… Au fost, demult i-am amanetat . Păr scurt grizonant … S-a albit de atunci mai exact . Picioare lungi, pantaloni demodați tociți în genunchi de coate și palme frecați. Coatele acelea ascuțite, brațe subțiri din care pornesc de sub mâneci boțite falange lungi și ușoare proptindu-se adânc în barba sură. Oftează mărunt și înjură printre buzele subțiri și din ochii uscați se scurge arsură. Câtă risipire de albastru în rouă! Oglinda sufletului prin care inima și gândul încep să plouă. Câtă viață de om se pierde în așteptare?! Stoluri de fluturi nocturni și multă răbdare. Atât cât tăcere într-o poveste nespusă, cât să-ți cunoști viitorul în intimitatea lui descompusă. Atât praf de stele licăre în bobul de rouă, încât ar trebui încă o viață să învăț de fericire ochii să plouă. Nely Vieru 27.01.2019.
A fost să vină-n vis, ca dulce reverie, Purtând în plete diademă de cristale, Cu sânii albi, pe sub mătasea străvezie Și rochia-i lungă, mângâind gleznele goale.
Cu pas ușor, ca într-un vals, încet, plutește, Parcă i-ar fi bolta albastră sub picioare, Vântul hoinar, când suflă, păru-i unduiește Și tandru, o alintă cu a lui candoare.
Ea își aruncă, în neștire, peste dealuri, Voalul gingaș, cu diafană strălucire, Iar din mătasea ce se lasă, valuri, valuri, Se iscă albă avalanșă de sclipire.
Bat clopote, sunând, prelung, a sărbătoare, La mânăstiri, pe creasta muntelui, căruntă, Iar norii albi, ca niște sănii plutitoare, Petrec, de sus, din cer, toți oaspeții, la nuntă.
Și-apare iarna, ca o tânără mireasă, Până mai ieri, minunăție de fecioară, Plecăm din vis și ne trezim, din nou, acasă, Iar prin fereastră admirăm cum ninge-afară.
Zbor spre înălțimi 