Mai bine-o ironie-n epigramă, Căci poezia-i pierdere de vreme. Să cauți rime, ritmuri la poeme, Și nimenea să nu te bage-n seamă.
Să intri-n transă, să auzi cum geme Durerea-n versuri, când compui o dramă, Mai bine-o ironie-n epigramă, Căci poezia-i pierdere de vreme.
Când scrii catrenul, n-ai de ce te teme, Îl scrii pe-un colț da masă, într-o cramă Un text mai scurt decât o telegramă O-ncepi târziu… și-o termini mai devreme.
Mai bine-o ironie-n epigramă, Căci poezia-i pierdere de vreme.
Curg clipele pe bolta stelară, parcă sunt râuri întrupate în ploi, se sprijină cerul pe corzi de vioară, ploaia râde și plânge în noi,
Țin ochii închiși și văd mai departe, mugurii vin din moarte precum mieii în crâng , un zvon nenăscut suflarea desparte, crinii țin roua-n potire și plâng…
Trăiesc mai multe vieți deodată, aud bătăile inimii-n lut, curg clipele de pe bolta înaltă, vioara de lemn lăstărește-n pământ…
N-aveai diamante să îmi oferi în dar, Doar plante, tot câmpul mi l-ai pus în ierbar, Seva vieții-mi toarce invers azi, fuiorul, Ramuri noi de sălcii prind în brațe dorul, Mâțișori pândesc pe-a lacului oglindă, Lacrima din rouă-n zori ar vrea s-o prindă,
Când tu mi-așterni în cale covor de verde crud, Să gust în clipe viața, cu farmecul ei nud, În tremurul de unde, clipocind alene, Mi-aduci stelele-n vise și luna pe gene, Visez că mă-nec pentru-o gură de viață, Rădăcini mă-nfășoară în sfori de paiață!
Descătușate-n himere, bucăți de trecut Mă-mpresoară cu umbre dintr-un timp nenăscut… Mă scutur de visul ce-n cioburi se sfarmă Împletind dimineți în șoapte de carmă… Nici eu, diamante n-am să îți ofer în dar, Doar câmpul cu plante l-am păstrat în ierbar,
De dor să-mi descânte la răscruce de vieți, Să-mi ningă salcâmul, mai nebun, în nămeți, Sălcii curgătoare să-mi plângă la icoană, Iubirii să-i punem pe frunte coroană Și-un voal de albastru rupt din cerul senin , Pe-a dimineții trenă, când, smerită mă-nchin!
Prin labirintul mării ce poartă izbăviri Mă răscolesc epave din lumile trecute Deși uitarea incă mai sapă în priviri În pragul altei drame ce dinții și- i ascute.
Se vor ciocni planete pe fruntea mea curând În ochii tăi se naște o altă dimineață Iar prin eternitate o clipă strecurând La Polul Nord tăcerea s-a spovedit pe viață
Printre atâtea umbre doar florile de mai În albul inocenței încearcă să rămână Îmi amintesc de tine cum vara o chemai Și ne-ngropam în toamne ținându-ne de mână.
Trupurile, o, dulci sărmane trupuri umane cu trunchi și ramificații, rădăcini goale bătând aerul: cupe profane, dăruind nopților limbi transpirate, strânsele palme
și oase dislocate, cu existență mută, ce urcă prin piele, viguros, smulgând fluturi. Vlăguiți, par aproape ca niște steaguri puse pentru-a umfla luciul aripilor orizontale
ce simt inerția, ca lacurile carnale unde plăcerea-și scufundă ancore stricate. Stând vertical, enigmă sunt în peșteri înstelate
și vârfuri pline ce înfloresc, ce explodează: Mesaje proprii, când vocea nu verbalizează, pornind urcușul lor pe drumuri neumblate.
Trupurile, o, dulci sărmane trupuri umane pline de limbi transpirate, de strânsele palme.
traducere – Gabriel Cristea
Campos de la mariposa de Alberto Serret
Los cuerpos, ah los dulces pobres cuerpos humanos con su tronco y sus pencas, sus raíces desnudas batiendo el aire: copas profanas que la noche dotó de lenguas húmedas, de contráctiles manos
y huesos inconformes cuya existencia muda sube a la piel, pujante, descerrajando broches. Abatidos parecen casi banderas puestas a hinchar la superficie de los horizontales
sentidos de la inercia, como lagos carnales donde el placer arroja sus anclas imperfectas. De pie, son el enigma constelado de grutas
y cúspides turgentes que florecen o estallan: Mensajes de uno mismo donde las voces callan y emprenden el ascenso por innombrables rutas.
Los cuerpos, ah los dulces pobres cuerpos humanos llenos de lenguas húmedas, de contráctiles manos.
,,Alberto Serret . (Santiago de Cuba, 1947 – San Francisco de Quito, 2000) Poet, narator, dramaturg, jurnalist și scenarist pentru film, radio și televiziune, artist plastic. Autor a mai mult de douăzeci și cinci de cărți – inclusiv romane, nuvele, poezie și literatură pentru copii – publicate în Cuba, Statele Unite, Columbia și Ecuador – dintre ele este romanul ,,Iubitorul lui Lot” și colecția de poezie ,,El mediodía y la sombra”. Textele sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, rusă, portugheză și mandarină, iar în jur de 30 de selecții și antologii de literatură din diferite părți ale lumii culeg mostre din opera sa.”
Trăiesc prin tine plai curat, mlădiu, cu ramura rotită în aur străveziu, spre creste munții așezați ca pentru cină, păsări gustând din soare libera lumină.
Luminișul dintre arbori, case vechi, pădurea lină… de mult au topit în șoapte caldă lacrima de smirnă, curcubeu ca o aripă intră-n inimă, adie peste-ntreg pămăntul ierbii care așteaptă să învie.
Nu mai zăbovim pe calea ce-nvârte-n galop lumini! S-or așterne iar petale pe-al Tău trup plecat venind… S-or așterne iar petale sclipitoare peste glii.
Trăiesc prin tine plai curat, mlădiu, în palme, frunza verde, în ochi azurul viu ce picură din soare și sevele târzii mult așteptata floare în glas de ciocârlii.
Îmi sângeră frunza neruptă de ploi Cu lacrimi de cer picurat dintre stele. Te caut iubirea tristeţilor mele, Icoană pe suflet cu umerii goi!
De cand ai plecat, din speranţe mă rup, Mă pierd în secunda deja sfârtecată. Cum ornicul meu a-ncetat să mai bată Îmi sângeră frunza rănită pe trup…
Eşti bine măcar, ai uitat tot ce-a fost? Adormi printre rânduri când noaptea te curmă? Te arde pe suflet sărutul din urmă Sau focu-i mai viu în al tău adăpost?
Vroiam să rămâi, mă temeam că te-aş pierde Şi plouă mocnit peste crengile grele… Te caut iubirea tristeţilor mele, Icoană de aur cu sufletul verde…
Şi poate că mâine un semn, o fereastră Deschisă pe cer despre mine-o să-ţi spună Ce-atât n-am stiut când am fost împreună… Pecete deschisă prin dragostea noastră…
Zbor spre înălțimi 