Când am pornit în viață, cu fruntea ridicată, M-a strâns în brațe mama; părea îngrijorată. Pe umăr mi-a pus tata o mână grea, osoasă, Mi-a spus că este-n datini să-mi construiesc o casă.
Trecut-au ani și vântul mi-a tot plimbat destinul, Amară mi-a fost pâinea și mult prea acru vinul. Cu pasul rar și fruntea plecată înspre glie Îmi depăn firul vieții, ce-a fost și ce-o să fie.
Cuvintele-s mortarul din care-am ridicat O încăpere mică, un univers visat. Drept stâlpi am pus în teancuri volumele citite, Șindrilă e hârtia cu semne-nșiruite.
De-ar fi aici părinții, ce aș avea să spun? Din ce-am visat odată, am doar un pumn de scrum. Se pierde-n seară drumul și soarta-și cere partea… N-am construit o casă, dar las în urmă Cartea.
Nu știu când a-nceput firul, dar știu că am învățat culorile ascunse între alb și negru, ca într-o cochilie de scoică.
Și-am început să colorez lumea: zboruri de pe tâmple sculptau în rocă, apoi am pictat săruturi, îmbrățișări, împrumutând și născocind alte culori.
La ultimul apus, prins între pleoape, am uitat culorile în răsărituri, departe. Pe șevalet, ultimul tablou e gri, ca întristarea lui Petru după cântarea cocoșului, în noapte.
Se-așterne primul strat de brumă și florile se ofilesc, voi mai lăsa o toamnă-n urmă pe care tare o iubesc, e anotimpul meu de suflet pictat în sute de culori și e un dans pe cerul liber al stolurilor de cocori…
Toamna îmi este așternut de frunze ce plutesc în vânt, îmi e destin și legământ și rostul îmi e pe pământ, e dorul meu umblând hai-hui printre miresme de gutui, lumini ce imită-n gălbui lampa bunicii prinsă-n cui…
Și-n calendar mi-a fost ursită o zi de toamnă liniștită în care am venit grăbită că m-a ales să-i fiu ispită pe-acorduri ample de viori care cântau până în zori și când migrau privighetori cu ochii mari și visători…
Se topesc columbii către bolți de sare, Legănând văzduhul soarelui rănit; Obosite umbre se cufundă-n mare, Să-ntâlnească visul unui trilobit.
Lunecă nisipuri din clepsidre sparte, Reclădesc imperii și cetatea Ur*; Se aud fantasme, se aud doar șoapte Risipind plutirea ierbii de telur…
Îmi pulsează-n vene raza selenară, Ah, sumeriano, mă ofer în dar! Fructul buzei tale – gust de scorțișoară – Recompun în mine chipul lui Nannar.*
Se ciocnesc milenii, vechi ca însuși Nibru*; Îmi trezești c-o floare ochiul verde, crud; Coapsa ta, o pradă, mă transformă-n Tigru Devorându-ți trupul măsliniu și nud.
Cântă revărsării molcome tar sazuri*; Simt cum mă-nfioară fluviul Eufrat; Mă-nrobește vântul cu-ale lui talazuri, Pielea ta semită, părul răsfirat…
Ondulante ierburi cu miros de stele, Nopți primordiale se răsfiră-n zori; Trupul tău fierbinte, degetele mele Semănând columbii pe lacustre zări…
Notă* Ur – a fost un oraș-stat sumerian în sudul Mesopotamiei, fiind primul mare oraș dintre fluviile Tigru și Eufrat. Nannar (năn’ är) – numele cu care sumerienii se închinau zeului-lună. Forma originală a numelui, Nar-nar , înseamnă „dătătorul de lumină”. Nibru sau Nippur – a fost un oraș antic sumerian, unde era venerat zeului sumerian Enlil (,,Domnul Vântului”, conducătorul cosmosului) Tar sazuri( lăute) – instrumente cu coarde, având gâtul alungit, folosite în Sumerul antic, apoi în Mesopotamia, Asiria și Persia.
Fluturii nu mor Am înțeles că fluturii nu mor, Se transformă în speranțe Și zboară de la o inimă la alta Risipind culoare, Formând un curcubeu de iubire, Pe care niciun nor nu poate Să-l umbrească și Nicio ploaie nu poate Să-i spele culoarea.
Am înțeles că fluturii nu mor, Se ascund în aripile îngerilor Și de acolo, de sus, Cântă. Nu știu cum, Dar îi aud în fiecare noapte, Când sufletul îmi este pustiit, Iar inima mă doare Și mi se face dor, Foarte dor.
E toamnă și ești singur, pendul fără noroc, Ce-naintează-n vreme, într-un balans pe loc, E toamnă și ești singur și ochii tăi sunt triști, Prin gene și sprâncene ca arsele mirişti. E toamnă și ești singur și poți să te închini Cu frunza care cade direct în rădăcini, E toamnă şi ești singur și poți să te agiți, Ca ramurile-n jurul copacilor răniți. E toamnă și ești singur și plouă sfidător A îngropări de oameni ce și trăiesc, şi mor, E toamnă și eşti singur printre clişee vechi, Umbrelele deschise ascund în veac perechi. E toamnă și ești singur,în pielea ta străin, Ca mustul care moare definitiv în vin, E toamnă și ești singur și-n matematici noi Rămâne cifra unu şi moare cifra doi. E toamnă și eşti singur şi naști singurătăți, Când inima-i trofeul pe care îl arăți, E toamnă și ești singur și ai ajuns un vreasc Şi îți vuiesc deasupra păduri care se nasc. E toamnă și eşti singur și urci pe când cobori Cu frunza ce prin moarte se-ascunde în viori, E toamnă și ești singur și morţii te resorb Ca zgomotul luminii pe pleoapa unui orb. E toamnă și ești singur și, când amar suspini, Viorile prin frunze se-ntorc în rădăcini…
De ce-mi dezbraci copacii de frunze și de vise? De ce alungi din flori iubirile promise? De ce-ți agăți privirea de floarea câmpului Și-o lași să doarmă-n veci pe brațul dorului?
De ce furi verdele din codrul înfrunzit Și-l lași golaș și trist, cu trupul dezvelit? Nu vezi cum lacrima-i se-nnoadă sub bărbie, Când frunza lui cea verde devine ruginie?
Nu vezi cum plânge amarnic și-și tânguiește jalea? Cu cerul prins în plete, ar vrea să-ți taie calea, Solie ți-ar trimite pe-a vântului aripă Să-i lași frunza cea verde, măcar pentru o clipă.
Dar vântul ți-e prieten, prieten devotat, Și pentru tine intră cu codrul în păcat, Rupe în stânga, dreapta și timpu-n sită-l cerne Covor de frunze moarte el pentru tine așterne.
Întoarce-ți fața, toamnă! Privește înapoi, La zilele cu soare, la zile fără ploi, La zilele când codrul din frunză ne doinea Și păsări călătoare prin ramuri ciripea.
De ce îngropi trecutul sub talpa-ți noroioasă Și visele le frângi cu mâna-ți noduroasă? De ce amintirile le închizi sub frunza moartă Și stingi iubirile în palma-ți vinovată?
De ce nu-mi lași pădurea și codrul înfrunzit? De ce nu-mi lași iubirea pe ramul înverzit? De ce o scuturi, toamnă, cum scuturi frunzele? De ce nu vezi cum cad pe-obraz lacrimile?
Zbor spre înălțimi 