Într-o lume mercantilă am uitat ce e iubirea Ne urâm în metastaze și ne îmbrăcăm „de fițe” Om pe om disprețuiește, se tâmpește omenirea Se destramă pânza păcii tot plătindu-se polițe.
Ultra bogații planetei construiesc în subterane Buncăre autonome, preț a miliarde multe, Pregătind pentru scenarii refugii contemporane Menite apocaliptic din adâncuri să exulte.
Suflete pierdute-n umbre, multe triste și distante, Ar putea lejer să-nghețe sângele în plină vară Distanțați, uitați pe sine, fără rost și circumstanțe, Zgribuliți și roși de friguri, poartă-a vieții grea povară.
Se trezesc târziu iar unii dorm așa întreaga viață Fața nu li se mai vede, numai haina, ce scumpete! Și-au conservat înșiși râsul, o grimasă ca de gheață Semn că sunt inaccesibili, focusați doar pe bugete.
Și pustii pe dinăuntru, fără să întind-o mână, Jerpeliți de goliciunea inimilor sărăcite, Pe pământ și-au luat de toate acum vând teren pe Lună În timp ce-n cuptorul vieții ard zile nefericite.
Ape curgeau nălucind sălcii-n oglindă. Și plete în apă stăteau să-și întindă. Lovind cu săbii de foc plângătoare, galopau călăreți purpurii spre apusul de soare! Deodată, aidoma pasării-clipă, săgetată-n aripă, la mal, un călăreț sângerând căzu de pe cal! N-a strigat, pe nimeni să-ntoarcă din drum n-a-ndemnat, doar a privit cu lacrimi în ochi potcoave strălucind în galop!
Ah, ce păcat! Ce păcat pentru el, că nu va mai sta pe grumazu-nspumat, gonind printre albe oștiri, cu iatagan scânteiat!
Ecouri-potcoave se sting rând pe rând, se pierd călăreții prin soare-apunând!
Călăreți, călăreți, călăreți sângerând, cai înaripați de vânt! cai, aripi și vânt… cai de vânt… cai… cal…
Viața s-a scurs precum caii cu àripi de vânt!
Și susurul apei s-a potolit Umbrele s-au adumbrit, culorile s-au vestejit. Pânza neagră-a vălurit peste ochi de cicoare, și sălcii s-au aplecat, plângătoare, peste păru-ți bălai!
Nu plângeți, voi sălcii curgătoare, nu lăcrimați! În luciul apei negre mâini nu-ncrucișați, nu-ngenunchiați, nu lăcrimați!
traducere – g.Cristea
Nazim Hikmet (1902-1963)
,,Părintele poeziei moderne turce, Hikmet era de baștină din Salonic. Destinul l-a dăruit cu harul marilor poeți, dar nu și cu o existență lejeră, viața sa adesea plină de un dramatism neprevăzut realizând o simbioză perfectă cu lupta pentru eliberare socială a poporului turc. Din douăzeci și opt de ani cât a fost condamnat pentru activitate revoluționară, Hikmet trăiește mai mult de un deceniu în temniță. Ultimii ani de viață și-i petrece la Moscova, unde în tinerețe audiase cursurile de sociologie și cunoscuse elita poeziei ruse, printre alții pe Maiakovschi și Esenin. Moare departe de patrie, în 1963. Nazim Hikmet realizează o sinteză a folclorului, trecut prin experiența poeziei moderne, scoțând definitiv lirica turcă de sub tirania literaturii culte, tributară lexicului arab și persan. În majoritate, poemele sale sunt cântece de temniță, strigăte de durere care seamănă cu o confesiune colectivă, a unei umanități purificată prin tărie și dragoste”. (Nevizat M.Yusuf)
Salkim söğüt Nazim Hikmet
Akıyordu su gösterip aynasında söğüt ağaçlarını. Salkımsöğütler yıkıyordu suda saçlarını! Yanan yalın kılıçları çarparak söğütlere koşuyordu kızıl atlılar güneşin battığı yere! Birden bire kuş gibi vurulmuş gibi kanadından yaralı bir atlı yuvarlandı atından! Bağırmadı, gidenleri geri çağırmadı, baktı yalnız dolu gözlerle uzaklaşan atlıların parıldayan nallarına!
Ah ne yazık! Ne yazık ki ona dörtnal giden atların köpüklü boynuna bir daha yatmayacak, beyaz orduların ardında kılıç oynatmayacak!
În după-amiaza zilei de ieri, ne întâlnim, eu și el, două după-amiezi de trăiri și preocupări, două dorințe neimpresionabile de vreo opreliște, de nestăvilit de vreun inconvenient, de neoprit din visări de niciun îngheț. După-amiaza zilei e la vedere, după-amiezile noastre sunt învăluite de Cronos în entuziasm și speranțe, parcă ar vrea să-i dea trecutului o nouă dimensiune, mai multă înțelegere și mai multă întrebuințare. Parcă ar vrea să-l facă pe el, pe trecut, motorul clipelor ce sosesc și planează, prelung și încrezător, întocmai cârdurilor de cocori întorși pe întinderile făgăduinței primăvara. După-amiaza asta, care vine să se întâlnească cu după-amiaza mea, într-o după-amiază neverosimil de îngăduitoare, e încărcată de o lumină ireală. O strălucire contagioasă atacă mâinele, viitorul pare să ne aștepte resemnat, faceți ce vreți, numai să faceți, ne îndeamnă chiar viitorul privindu-ne pe sub sprâncene din pragul mâinelui. Penumbrele înserării nu au nicio putere asupra după-amiezii venite să discutăm. A venit cu emoție adolescentină și umblă în sertarul cu delicatețuri. Povestește. Am rămas în urmă cu câteva promisiuni, își amintește. Propune. Are planuri. Are și țigări. Trage una din pachetul deja desfăcut, mergem în colțul unde ne e permis să ne jucăm cu focul. După-amiezile noastre devin incandescente. De aceea, cred, dar și pentru că rezerva de iluzii ne este intactă, susurăm în două pahare să ciocnim. Nu tare, nu mult, ne e teamă să nu trezim visele din somnul de frumusețe. La o țigară și un pahar de veselie, altfel decurg destăinuirile. Din când în când, agață câte ceva din uriașul geamantan cu amintiri și-l supune atenției. Da’ poate merităm, zice, gândindu-se la cine știe ce merite, în timp ce fumul altei țigări estompează ciudatele după-amiezi, bolnave de optimism. Da, pentru că merităm, punem țara la cale, suprapunând după-amiaza lui Cronos după-amiezilor noastre. Dorel Vidrașcu nu are doar cheile editurii, are și cheile sufletului meu. Altfel nu mi-aș putea imagina cum reușește să pătrundă pe culoarele lui și atunci când îl încui.
Iubirea mea pentru tine, frumoasa mea floare aleasă, nu moare la lăsarea întunericului ; rămâne agățată de inima mea ca o ispită ce mă ademenește cu amăgitoarele ei șoapte.
Convins că ea e leacul ce-mi alină suferințele singurătății, o chem pe lângă mine noapte de noapte.
Dorul și iubirea nu au moarte și nu pot fi trecute în uitare, cel ce n-a simțit fiorul lor inconfundabil acela se va-nstrăina de lume, învins de-nsingurare.
Sunt regele câtorva pământuri Și-a câtorva sute de poezii. Sunt regele atâtor vânturi Ce m-au bătut prin zări pustii.
De unde am primit atâta coroană? Din ierburi împletite și din flori. Sunt cavalerul fără prihană Devenit rege muncind cu spor.
De unde am mândrețea asta de tron? Din lutul pe care-l bătătoresc zilnic cu talpa piciorului. Majestatea Sa Ciocârlia m-a înzestrat cu ton. Am plâns din fluier la poalele dorului.
Sunt regele ierbii, o, am mai spus-o. Cuprinde-mă, iarbă, învelește-mi regatul! Regina frumuseții demult am sedus-o Dăruindu-i masa mea simplă și patul.
Sunt regele fiecăruia, dacă mă vreți. Sunt neschimbat de ani buni și sunt harnic. Din mine puteți oricând elixiruri să beți. Eu mi-s și rege, dar mi-s și paharnic.
Am lacul meu, cu nuferii mei, cu stelele mele. Sunt regele prezentului care nu a trecut. Voi, brațe de muncă, sunteți soațele mele. Voi, brazde întoarse, sunteți tot ce-am avut.
Boldești-Grădiștea, loc binecuvântat,06.2025, ora 17:25 Autor: Victor Sava
Eu nu sunt Iov!… Încearcă-mă, Părinte, dar, rogu-Te, nu-mi da cât pot să duc!… Pe calea ce mi-ai scris-o dinainte, pășesc cu greu… Pe unde să apuc, spre care semn să îmi îndrept azi pașii? …Nu îl zăresc… și tare-am obosit, orbecăind, cătând precum ocnașii, Lumina-Ți dinspre care am pornit… În orice semn e-o piatră de-ncercare, din încercări mi-am făurit altar… Eu nu sunt Iov!… …dar Îți cer îndurare, să nu-mi lași calea scrisă în zadar!…
” Crucea este făcută din slăbiciunile şi înfrângerile noastre, însă chemarea este clară: Să ne iubim crucea! Poate că acesta să fie actul cel mai dificil, să te accepţi aşa cum eşti…”
Zbor spre înălțimi 