Pe zidurile mele prăfuite A început să crească iarbă rea. Cu ghearele adânc în mine-nfipte, Un șoim țipă sinistru, jalea sa.
Amurgu-mi face turnul, o nălucă, Care pierdută, cere milă-n cer. Ș-un dor nebun de tine mă apucă Când cărămida-mi cade din crenel.
Iar râul, care-mi curge pe sub ziduri, Îmi sapă-n temelie șanț adânc Și nu știu cât voi mai răzbate singur, Prin vremuri negre doar cu tine-n gând!
Că tu m-ai zugrăvit cu pasiune, Mi-ai dat culori de care nu știam, La mine, ca într-o procesiune Veneau în șiruri, pelerini la geam.
Că mi-ai pus flamuri roșii la intrare Și mi-ai vândut al buzelor păcat; Nu mai era ca mine, alt nebun sub soare! De-atunci, de rostul meu m-am lepădat.
Și când, ca-ntotdeauna, norii vieții S-au născocit pe cerul meu senin, Cu ce să lupt când oastea tinereții, Mi-a înrobit-o sufletu-ți hain?
Eu te-am strigat cuprins de disperare, Când fulgere țâşneau asupra mea Dar tu găsiseși alt tărâm sub soare, Un alt castel gândeai a sfărâma.
Haină, stăpânită de capricii, Tu m-ai lăsat să putrezesc prin ploi, Călcat de amatorii de vestigii Și-apoi abandonat ca un gunoi.
Și-acum mă regăsesc într-o ruină Și parcă mor în fiecare zi, Plătind din plin o dragoste puțină Și încă așteptându-te să vii.
MĂRȚIȘOR Cu două fire împletite topim omăturile reci și dezarmăm oștiri de țurțuri, tăioase spade fără teci. Un fir e alb de ghiocel, în el am răsucit iubire, nădejde și un strop de cer să-i cerem iernii despărțire. Un fir e roșu sângeriu, jertfa adusă primăverii, pecetea buzelor de foc pe anotimpul învierii. S-au întâlnit într-o legendă, au generat un univers, au dezghețat atâtea inimi și nici un crivăț nu le-a șters. Din două fire împletite croim o nouă dimineață, întoarcem seva la lumină, blagoslovită cu speranță.
Încerc să-nvăț iar viața fără tine, ca un școlar în clasele primare, silabisind, pe vechi abecedare, cuvinte ce îmi par acum străine.
Le învățasem într-o vreme bine și le știam chiar potrivi în fraze. Și-apoi…, te-am întâlnit pe tine! Privirile mi s-au schimbat în raze și inima-n clepsidră argintie, preaplină de speranță și iubire.
Cuvintele ți le șopteam doar ție, de parcă pentru tine repetasem o viață-ntreagă lecția de citire. Tot ce fusese la-nceput uitasem, mă îmbătam de tine ca de-o apă vie și îți scriam în fiecare seară versuri…
Dar, pare-se, că nu a fost să fie. Acolo sus, în stranii universuri, fusese scrisă altă poezie, și-un alt compozitor, după poet, îți compusese-o altă melodie pe care să o cânți în alt duet.
Iar eu, clepsidră goală, cenușie, îmi caut nisipul intr-un alt deșert și rătăcesc, pierdută-n amnezie, reînvățând uitatul alfabet…
…Aici răsare-n mine o chilie În care s-a sfinţit un pustnic blând… Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând Şi-n ochi purta smerită bucurie…
De priveghere lungă – albă floare – Se rezema cu fruntea de pervaz Şi luna-i săruta sfinţit obraz Când i-asculta cuvântul ca o boare:
„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă Cu tine visul, peste unda moartă…, Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă În Crama-Împărătească, rod-de-viţă!…”
De funia nădejdii viu s-agaţă Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…, Amiezile simţirilor descuie Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă.
L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…, Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins Purificându-i duhul, înadins, Să fie-asemeni lor, chip şi măsură!…
Un înger a făcut un semn în cer!… El vede Faţa lumii Nevăzute…, Cuvintele aude…, nenăscute, Cu inima topeşte vămi de ger!…
De câte ori pământul, fără splină, Se duce, taur negru, rostogol, De câte ori îl săgetează-n gol Harapi cornuţi, mereu în nehodină?…
Un sul de carte-i cerul strâns cu nod Şi ultim semn pământu-n alfabet… Altarul Viu al Marelui Profet Primeşte jertfa, Ardere-de-tot!…
În Rugăciunea-focului, adoarme… Târziu, lumina candelei se stinge… Un înger furişându-se-n chilie Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!… Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!…
Movilă-i stă nisipul lângă uşă… A tot crescut rugina pe zăvor, Uleiul a-nflorit într-un ulcior, Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…
Pe-o laviţă, alături, rânduite Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov, Scrisese el sfinţitul lui hrisov În patru rânduri, vorbe aurite:
„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog, C-având puţină treabă azi cu Domnul M-a biruit în rugăciune somnul Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog…”
Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat, Cu mâna l-am atins peste veşminte… Se risipi cenuşa lui fierbinte Şi, sărutând-o…, am plâns îngândurat!?
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia. A fost arestat în 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Iași, și condamnat la 25 de ani de muncă silnic, pentru că organizase o grevă împotriva lui Antonescu în ianuarie 1941. După proces ajunge la închisoarea Aiud, unde va sta până în 1948, când este transferat, alături de alți studenți, la penitenciarul din Pitești, unde rămâne până la sfârșitul lui decembrie 1949, fără a trece însă prin „reeducare”. În mai 1950, grupul „reeducaților” sosește la Târgu Ocna, cu instrucțiuni de a acționa după tiparul de la Pitești. Fiind pe moarte, Valeriu Gafencu va sta în camera 4 a închisorii de la Târgu Ocna, alături de alți deținuți aflați în fază terminală. Pe 18 februarie 1952, după ce s-a spovedit și împărtășit, Valeriu Gafencu a trecut la cele veșnice. -Doxologia.ro-
De ce numai noaptea îți place să scrii? Veioza e farul din zorii târzii, fereastra, tăcută și neagră, îți spune că este portalul spre-afară, spre lume, o lume cu ochii albaștri, de cer, o lume de verde și-un cerc de mister de jur împrejur, ca un dans fermecat. Fereastra e-nchisă, un negru pătrat.
Când ceasul va bate secunda tăcerii, rămâne în urmă povara durerii iar ce e stocat în computer va fi un lest virtual – va pieri într-o zi – și tot ce e-n jur și cu greu adunat va fi pus în saci, doar “gunoi selectat”…
Închide tv-ul, aruncă smartphone-ul, hai, ia-ți pălăria, apucă bastonul, computerul zvârle-l și sparge fereastra, cu doamna de mână pornește spre-albastra lumină de ziuă ce-așteaptă în stradă, pășiți pe trotuare în mers de paradă, fanfara din parc vă invită la dans, ia-ți doamna de mijloc, schițează un vals, în ochi strălucește o boare de zâmbet, păstrează deschisă fereastra din suflet!
Cuvinte fără forme lovesc etern în bord Iar vântul aspru, ritmul le-aşterne în tangaj, Timona nopţii aspre loveşte surd în cord Când eu, pe rana lumii, mai ţes înc-un bandaj. Sunt desemnat să sufăr în locul celor goi, Sunt condamnat la vise să dau şi la export, Cuvinte aruncate de alţii la gunoi Le pun din nou pe apă să le conduc în port. Sunt poate căpitanul înţepenit în grad Pe vasul cu fantome, vestitul Olandez Legat strâns de catargul ce a-nverzit a brad Când scriu versuri cu rimă pe game cu diez. Voi bântui prin rime cât am să fiu un trunchi Chiar dacă nu se cere, chiar dacă e vetust Am să pledez la bară în coate şi genunchi Şi-am să ţâşnesc poeme în versuri, ca un must.
Poso gli occhi sulla punta dei miei piedi. Si apre il vuoto, nel quale rimbombano, come magma in un vulcano, la sofferenza, la speranza sbiadita, quel domani che non arriverà mai. Ad un tratto scendono dal cielo fluttuando le ali spezzate dei miei sogni, formano una colomba bianca, simbolo di pace. La terra comincia a gioire, pervade la natura con il suo canto. Pian piano il vuoto inizia a colmarsi, nei miei occhi il riflesso della bianca colomba. Va verso la mia anima e li resta per sempre.
Porumbelul păcii
Așez ochii pe vârfurile picioarelor. Se deschide un gol, prin care țâșnesc precum magna unui vulcan: suferința, speranța ștearsă, acel mâine care nu va veni niciodată. Deodată aripile frânte ale visurilor mele coboară din cer plutind, formând un porumbel alb, simbol al păcii. Pământul începe să se bucure, pătrunzând natura cu cântecul ei. Încet, încet vidul începe să se umple, în ochii mei reflexia porumbelului alb. Se-ndreaptă către sufletul meu rămânând pentru totdeauna acolo.
SIGUR CĂ DA! Spre alte lumi și spre alte vise-alerg…, să le deschid solemnitățile, să le împart destinele…, vina…, scrisorile de recomandare…, să comit delicte romantice…
Iată, deja a început hârjoana cu focul și ordaliile…, iar eu îmi țin în lesă inima și încă mai aduc în discuție femeile tandre și zorii spumoși.
Sigur că da!, cobor adânc în cuvinte, dau nume noi lucrurilor ițite din luturi sacre și din lemn domnesc, iar apoi îmi lipesc urechea de inima lumii să-i pot simţi pulsul, să-i pot trăi visul ― până când se face târziu în cuvinte, până se risipește jalea din clopote, până când îmi curge tot somnul omenirii prin vene…
Pe steaua mea dorm îngerii prin dafini, torc nemurirea-n fire aurii, Stau visele-nșirate sub opaiț, cuminți în buzunare de copii. Ninsorile se-ntrec cernând lumină, Cireșii ning și ei la asfințit, Pe steaua mea e veșnic sărbătoare În murmur de colinde haiducind.
Fac sfinții cozonaci în cuhniea vremii, Pun miez curat din nucul cel bătrân, Arvună dau hangii-n pragul serii În degustarea bobului de gând.
Un rai stăluce-n cerul de mătase Brodat de fluturi fără anotimp, Mi-s îngerii cuminți brodând speranțe, Cu somnul prins în dafini de argint.
Uneori, când furtunile îmi scutură cerul Mă retrag în liniștea mea albastră Cu cât e mai înverșunat gerul Îmi creez trepte din îndoiala nefastă… Le ridic din cărămizile făcute să-mi indiguie vise. Uneori șchiopatez în craterele ce-mi bareaza înaintarea. Mi se pune handicap, pe ceruri deschise Fulgere îmi întunecă cu furie și zarea… Dar răsar din nou, din ploi de primăvară timpurie Mă întrupez în muguri de cuvânt și vers de poezie Pictez în culorile sufletului meu Pe șevaletul cu handicap, mereu și mereu…
Zbor spre înălțimi 