mama s-a dus să adune câteva ierburi să le așeze în mănunchi sub grindă să poarte de belșug și de noroc… nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu pe întuneric îmi va pune mâna în poală și-mi va sprijini somnul până dimineață când liniștea spartă de întâiul cântat al cocoșului îi va reconstitui chipul o lumină va țâșni din răsăritul târziu separându-i chipul de umbră
și va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus și el într-o dimineață pe la patru cu merindea sub braț și o fotografie învelită într-un ziar și nu s-a mai întors o fi vrând să se întâlnească cu mama la capăt de drum unde se odihnesc sufletele
aș fi vrut să știe și mama că am mai crescut și că-i seamăn mult că o duc bine și că mi-am cumpărat un cal ar fi bine să vadă cum îl mângâi și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura nucului sub care bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobrești și cum o aștept seara la capătul uliței și privesc spre sat până când văd cerul aplecându-se să sărute pământul de noapte bună…
sunt singur acum
ștergarul alb în care mi-am uitat copilăria – singurul suvenir de la mama îl port la piept și mă prefac uneori că o văd ținându-mi capul pe genunchi… cu firul tors din lacrimi coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig…
ca un fluture agățat de noapte o să colorez cu privirea cele două imagini între care mă caut tată – mamă noapte bună!
Să tac… nu pot; și nici să stau deoparte, Ori să mă plec în fața ta, docil, Când știu că ești un jalnic imbecil. Să spun ,,am înțeles’’, când n-ai dreptate ?
Nici să-ți fiu ție slugă nu se poate, Pe gâtul meu, piciorul n-o să-l pui, Pot fi oricând prietenul oricui, Sau pot fi tuturor dușman de moarte.
Neliniștea-mi hrănește existența, Dispreț profund, revoltă, frământări, De-mi vor lipsi, mai bine mă omori, De ce-aș trăi numai cu penitența ?
Nu-ți sunt dator, nu mi-am gajat destinul, Că tu nu ai nimic să-mi dai la schimb, Iar eu nu intru-n cercul vostru strâmb. Revolta mi-o păstrez s-aline chinul,
Disprețu-i scutul ce mă protejază, Din frământări speranțe se ivesc, Neliniștea-mi confirmă că trăiesc, Sunt nesupusul care deranjază.
Ca hieratici trubaduri înlănțuiți, însângerații plopi au adormit. Pasc ierburi verzi sub soare amurgit turme-n Betleem, pe dealuri line și cuminți. Și-un vechi păstor, al celor de pe urmă martiri ai luminării,-nfiorat, în ochii săi pascali și-a adunat stele neprihănite, într-o turmă. Trudit ca un orfan el cade-ngenucheat pe-al câmpul altar, șoptind îndoliat; și ruginesc umbros tălăngi umile. Albastru împletit subzistă în metal, și-n el, cu-nvăluitele pupile, își lasă urletul un câine pastoral.
traducere – g.Cristea
Bajo los álamos de César Vallejo
Para José Eulogio Garrido
Cual hieráticos bardos prisioneros, los álamos de sangre se han dormido. Rumian arias de yerba al sol caído, las greyes de Belén en los oteros. El anciano pastor, a los postreros martirios de la luz, estremecido, en sus pascuales ojos ha cogido una casta manada de luceros. Labrado en orfandad baja al instante con rumores de entierro, al campo orante; y se otoñan de sombra las esquilas. Supervive el azul urdido en hierro, y en él, amortajadas las pupilas, traza su aullido pastoral un perro.
César Vallejo este unul dintre cei mai recunoscuți poeți peruani din întreaga lume, având în vedere inovația impresionantă pe care opera sa a însemnat-o pentru poezia din secolul XX. S-a născut pe 16 martie 1892 la Santiago de Chuco și a murit la Paris, la vârsta de 46 de ani. Poezia sa se caracterizează prin prezentarea unui limbaj poetic foarte autentic care, deși s-a bazat la începuturile sale („Vestitorii negri”) pe temeliile modernismului, puțin câte puțin a reușit să se diferențieze atât de mult încât nu a avut niciun punct de comparație (romanul„Trilce”). De asemenea, el a cultivat narațiunea, oferind lucrări precum „ Escalas ” și „ Paco Yunque ”, una dintre cele mai cunoscute povești ale sale. Vallejo este considerat a fi unul dintre autorii care au știut să anticipeze avangarda.
Ah, clipa care vine cum ucide icoana ta care-n apus dispare, iar mintea prinsă-n cugetări perfide, devine un teren de vânătoare. Cu frâul gândurilor într-o mână, adun din ochi supusa depărtare, în timp ce cornul nemilos răsună, iar calul rupe iarba sub picioare.
Aleargă peste vreme-n ritm nebun, pe-a dorului himerică chemare, cupinsă-n neguri reci care apun pe visul meu de falsă vânătoare. Năvalnic mă tot poartă prin destin spre mult dorita oază de-mpăcare, cu triste amintiri care abia reţin frumosu-ţi chip ce-n asfinţit dispare.
Şi mă întreb acum, ca şi-n trecut, cu-aceeaşi nemiloasă îndoială, iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut, sau doar delirul unei nopti de vară?
Mi-aș fi dorit o amnezie, să mă îngrop adânc, să uit… O omenire fără omenie, silit căzută în genunchi… Ciumații lumii și leproșii, damnații veșnic de serviciu Deportați din existență, vinovații din oficiu… Un haos dirijat ce împresoară, cu întuneric hâd, perfid Toată scânteia ce aprinse,cândva lumina într-un gând… Ce semne așteptați din vremuri? Ce tălmăciri să mai înșir? Căci risipită e credința, n-a mai rămas decât un fir! E doar tăcere vinovată, plecarea capului sub frâu Justificând că viețuirea, nu mai depinde azi, de grâu… Un fel de Amish, plini de râie, de care toți vă lepădați… Proscriși, ce știu secretul vieții, pe care-i vreți îngenuncheați! De-un timp, de-o vreme, tac în mine. Cuvântul meu nu-i socotit! La ce să mai las urme, dâre? Când nime’n urma-mi n-a pășit? Îmi beau paharul de amnezie, să uit amarul din otravă Ce mi-a mânjit puțina pâine, ce mai țineam la piept, din slavă! Au tras zăvorul la cutie… Un cal troian este Pandora! Și-n râsetele deșuchiate, își joacă azi in lume, hora… Mă-nchid în fortăreața mea proscrisă, pășesc lunatic printre vii Ca o nălucă, fantomatic, printre ruinele pustii… Un râs demonic, plin de fierea ce-n miere au învăluit Își urlă viciul, depravarea, stăpân pe tot ce nu-i sfințit! Un lupanar de vreme nouă, în care viciul e stăpân Împarte crud lumea în două,zdrobind ce lor nu se supun! Și tună trâmbițe în ceruri! Și lasă dâre sângerii Căci vremea vine dintre vremuri, chemând puterea cea dintâi! Răbdați dar, oropsiți ai sorții… proscrișii vremii celei noi Căci vor fi dați pieririi, morții, cei ce de suflet vor fi goi!
Zbor spre înălțimi 