Așa cum vinul roșu înnobilează firea, Lumina mea, tu însăți, mă scoate din penumbră, Fi-mi, de dorești. o clipă, tu, unică, Psaltirea Și pe cărarea vieții, nu mă lăsa în umbră.
N-avem nimic a face, din huma cea plăpândă, Ni-i soarta, înc-o viață, să dăm nemărginirii, Fi-mi, draga mea, din ceruri, corpuscul drag și undă, Să scriem, împreună, prefacerile firii.
Mi-arată nemurirea ce-n tine-o ții ascunsă, Din ea, copii să facem, în infinitul mic, Căci soarta noastră este și-i unica resursă, Să fim a vieții cale, ori să nu fim nimic!
Virusul „Cum ar fi fost”, odată-n minte implantat, Dacă nu-l scoți, îți va bântui gândurile, garantat. Un parazit tăcut ce gâtul persistent ți-l înfășoară, Îți trage capul spre trecut cu a lui teribilă sfoară.
Dacă sapi în locuri unde timpul a pus deja punct, Descoperi ruinele vieții unui prea strălucit defunct. Îți abandonezi puterea în fața unui timp de neatins, Ai vrut să schimbi adevărurile în iluzii și ușor te-ai stins.
Cu iubire te văd cum te uiți la pozele tale din album, Te judeci în ce culori te-ai îmbrăcat și cu ce parfum. La acel moment, exact ca-n poze, ți-a plăcut să fii, În prezent adori tragedia și te-ai apucat de filosofii.
Cineva, ceva din interiorul tău, țipă, urlă și se scălâmbă, Vorbești urât despre tine, de parcă ai bube pe limbă. Cu umbrele adânci ale trecutului, viitorul ți-e contaminat, Privești în urmă ca la un subiect de laborator examinat.
Dacă observi că se putea mai bine, înseamnă că ai crescut, Cu recunoștință să te privești, părți noi în tine s-au născut. Ai fi vrut, mai degrabă, să nu vezi că se putea mai bine? Nu te mai separa de tine, lasă conștientizările să se îmbine.
Dai din picior stresat, de trecut parcă nu te-ai dezlega, Primeai ceva atenție, iar victimizarea nu ai cui a delega. Îți tragi tricoul pe cap, vrei să te ascunzi de lume, Eviți deciziile și inevitabilul, ținându-te de glume.
Cât vrei să mai dormi cu tine, noapte de noapte? Cu cel de acum zece ani ce îți vorbește-n șoapte? Când vei înțelege că acele lanțuri au fost trepte, Să urci spre culmile tale înalte și viața să ți-o îndrepte?
Ca viața să-ți înflorească, mută atenția pe ce poți face acum, Cine ești și ce poți construi astăzi este cel mai potrivit drum. Cum ar fi să-ți eliberezi mintea și să trăiești cu adevărat, Să simți bucuria fiecărui moment, fără a fi pe viață supărat?
Trecutul este ca o țară străină, numită „Lumea lui Ieri”, De câte ori te întorci cu gândul în ea, îți vine să zbieri. Dacă insiști să mergi în ea, deși de mult nu mai există, Devii spectator, bucurându-te de zâmbetele dintr-o revistă.
Trecutul este un drag profesor și nu un temnicer, Învață lecțiile, chiar dacă uneori dai șpagă la grănicer. Viitorul e o pagină albă în care să scrii cu încredere, Nu mai fugi de tine și lasă-ți visurile la a ta vedere.
Dimineața, când te trezești, în oglindă să spui: Da, știu! Sunt aici, sunt acum și sunt exact cine trebuie să fiu. Amintește-ți că viața ta este un poem scris în timp real, Este perfect așa cum este, fiecare vers este divin si ideal.
Materia în mine a pus și rai și iad Și marea cârdășie ce-o-ndur cu poezia Alăturea de care când mă ridic, când cad Din veșnica-ncleștare ce-mi curmă armonia
Iar moartea mi-a săpat tranșee pe sub mască Pe vremea când gustam din vinul amăgirii Căci mi-am vândut credința la masa diavolească Prin pactul nelumesc cu zeii prăbușirii
Spre rai și iad mereu o poartă se deschide Un straniu labirint cu ziduri reci de ceață Din care evadez în nopți de perseide Cu aripi de visare ce-n soare se dezgheață
Sub pleoape am păstrat icoane răstignite Și-n trupul meu ascunsă o candelă cerească Destinul l-am rescris în versuri ilicite Și m-am spoit pe față c-o mască feciorească
Dar inima îmi bate și focul e nestins Mocnind în el și viața și veșnicul regret Că n-am să pot ajunge în raiul neaprins De cremenea ce zace în suflet de poet
„Când voi fi liniştită, voi scrie un vers!” Să fie un vers pentru tine, mamă, Să fie cel mai frumos din „Univers” C-un ghiocel să ţi-l prind la năframă!
Iar ceasul ce-atunci s-a oprit pentru noi Aş vrea să-şi pornească iar secundarul… Să-mi crească iar frunze, copacii mei goi, Să pot urmări iar calendarul!
Să fluture versul pe aripi de cânt, Cuvinte ce nu ţi le-am spus niciodată; „Eşti tot ce-i frumos şi mai sfânt pe pământ”! Îţi scrie-acum a ta fată!
„Când voi fi liniştit, voi scrie un vers” – vers George Bacovia- Destul
Picături de suflețele ce s-au adunat în mine, Ieri un strop și azi un strop, mâine ploaie de trăiri, Se așează-ncet în gânduri, numai litere aldine Îmbrăcate-n poleiala zilnicei dezamăgiri.
Picături, frânturi de vise, de niciunde răsărind Condeiază norii albi, colorându-i în pastel, Întind mâna și în palmă imi doresc să îi cuprind Să-i păstrez pe veșnicie în al inimii castel.
Stropi de rouă, de cu zori îmi dau zilnic diamante, Le păstrez în amintire strălucirea diafană, Vor să mi le fure-n seară două bufnițe pedante Ce se cred la înălțime când îmi dau la schimb o pană.
Pescărușii au migrat, vin degrabă către mine Și-mi aduc un strop de mare să mă bucur pe-nserat, Închid ochii, aud valuri și mă simt deja mai bine, Năpădindu-mă trăiri ce credeam că le-am uitat.
Picături de suflețele ce trăiesc acum în mine Vin cu amintiri frumoase despre vremuri ce-au trecut, Ca un film mi se perindă dimineața să-mi aline, Să-mi alunge-acele gânduri ce le-am folosit drept scut.
Din volumul „Misterul cuvântului zăvorât într-o frunză”.
Câte clipe pot să-ncapă în secundă? Dar în două! Doar Timpul știe răspunsul, dar crezi că ne spune nouă! Cine suntem noi să avem drept să-i punem întrebare Despre profunzimea clipei, despre marea ei splendoare?
Prin puternicia clipei Timpul ne aduce știrea Despre rostul vieții noastre, despre cer, despre iubirea Fără care nicio clipă dintre câte luminează, Nu ne-ar da sa-i gustăm miezul, nici la prânz, nici la amiază.
Ca să simți puterea clipei, lasă întrebarea-n pace! Trăiește-o sorbindu-i glasul care mână ceru-ncoace! Timpul risipește clipe cu mâna dumnezeirii, Cea care hrănește totul, pentru numele iubirii!
Clipele sunt infinite, dar nu seamănă-ntre ele; Dacă una strălucește până dincolo de stele, Următoarea vine tristă, de zici c-a pierdut echipa! Vindecă-i singurătatea, adică, trăiește clipa!
Zbor spre înălțimi 