De-o vreme mă sufocă o tragică-ntâmplare. Îmi intră în travaliu savanta călimară Cu versuri imorale și rime ordinare, Ce-mi măzgălesc lacuna cu gloria impară. Storc căile lactee de sânge și de lapte. În urma mea, planeta ,mai searbădă se naște. Adorm pe geana serii și fluier încă-o noapte La greierii -ți din creier, de parcă…te-aș cunoaște!
În iarna buimăcită de-atâția reci fiori, Alerg înspre refugii strivite într-o pernă De broaștele țestoase ,ce-n primele ninsori, Vor naște încă-o dramă din liniștea eternă. Tu calci pe asfințituri dar eu te simt aproape, Ca pe-un strigoi de clisă, pășind prin umbra mea. Sub pleoape-mi se revoltă un munte și cinci ape Și simt că niciodată nu voi mai fi… a ta.
Când bântuiam prin Eden mi-ai spus că sunt frumoasă In netede veștminte din frunze arămii. Eu am roșit ca mărul ce-mi stă și-acum pe masă In așteptări frugale, de parcă…ai să vii!
Chiar de e pe înserate și privirea-i spre apus Privesc lumea pe-ndelete, privesc anii ce s-au dus, Mai adulmec izul zilei, razele îmbujorate, Mai citesc câteva rânduri pe o filă dintr-o carte.
In genunchi sau dând din aripi am trecut prin munți și văi, S-au scurs zile-ntunecate, au ars focuri și văpăi, Rătăcind prin labirint, printr-al vieții curs pribeag, Doar cu dorul de părinți dar și lângă omul drag.
Viața ca un labirint înțesat de gânduri multe A avut un răsărit, are tâmplele cărunte, În Moldova lui Ștefan m-am născut mai în aval, Acum privesc un amurg în inimă de Ardeal.
Drumuri, drumuri încurcate, le-am lăsat în urmă toate Împăcat cu-a mea voință, dându-mi Domnul sănătate, Câte-au fost bune sau rele stau acuma și gândesc, Recoltez un snop de gânduri pe-un tărâm împărătesc.
De-au trecut căile vieții în culori de curcubeu, Mai vreau încă rouă-n plete de-o da bunul Dumnezeu, Să mai împletesc cuvinte, să privesc ceru-înstelat, Să plutesc pe lacul verde de luceferi luminat.
Îmi fug ochii spre Luceafăr, poate-o vrea să mă inspire, Să aleg dintre cuvinte doar costumul cel de mire, Să mă-mbrac în haină nouă c-un surâs de primăvară Chiar de slovele aprinse uneori mai pot să doară.
Pășesc iar prin labirint, nu știu cine să mă-ndrepte: Cei ce-au fost îmi sunt și-acuma călăuze înțelepte, Călăuze cu flori dalbe-s plaiurile românești, Lumea cu-ale ei metehne, zâna bună din povești.
Valsul vieții peste trupuri. Inimă ruptă în bucăți de primăvară. Nu am decât o muzică răscolită de becațe. Dacă vreți să cumpărați flori, plătiți cu o privire nouă, care să-mi coasă ochiul destrămat. Toate fracțiile vieții au un numitor comun: negrul. E lină marea, zbuciumat cuvântul. Pe câmpul nopții, mă aleargă luna. Are sâni de bujori și obraji de păpădie. Nu o sărut pe puful ochilor, ci pe suspinul din călcâi. Dați-mi absint, să-mi moară toți zeii din păcat! Noaptea se stinge încet în ochiul cusut de voi. Primavara își adună bucățile de inimă ruptă. Trupuri valsează peste vieți. Eu răscolesc muzici pe câmpul cu becațe. Așa se văita un timp ajuns la origini.
Refren Ionuț Pande
Carpații mei, Carpaților dragi, vă curg apele la poale de popor! S-au amestecat cu lacrimile sufletului. Deschideți-vă oglinda, să-mi văd chipul odios al trădările de sine! Unde sunt brazii ce-mbrăcau în verde irișii de foc?! N-am avut, Carpații mei, n-am avut noroc, noroc de voi, de floarea încolțită-n dor, pe stânca rezemată de un nor! Ah, fă-mă, frate, zbor de păsărea, ca să urc,să urc, uite, vezi, colea, pe steiul ochilor de nai, unde capra paște-un Rai!
mama n-a murit am văzut-o în vis frământa aluatul pentru praznicul bunicului plecat cu o zi înainte de Crăciun m-a privit cum priveşti lumina din felinarul abia aprins apoi a îngenuncheat pe întunericul rămas în casă şi a plâns am impresia că-l ruga pe Dumnezeu să mă ţină de mână aşa cum o făcea când eram mic
de jur împrejur linişte şi o mlaştină invizibilă din care încercam să ies transpirația ieşită prin piele îmi năucea privirea gol şi singur în faţa amintirii cu moartea mi-am împreunat mâinile şi plin de iubire am modelat un Dumnezeu pe care să-l întreb despre mama
mi-am amintit atunci ziua în care tata şi-a îmbrăcat costumul negru m-a luat de mână şi m-a dus la biserică pe drum se confesa ca unui om mare
în dimineaţa aceea am plâns
gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu şi atunci i-am cerut voie să vorbesc cu mama îmi era frică să o strig în tăcerea dintre noi s-a cuibărit o durere mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata şi am plâns
E o prezență ascunsă-n ape sfinte rotindu-se-n miresme aurite, privirea arhanghelului – sabie arzând volute-nscrise la răspântii de cuvinte.
Botezător al întruchipării de taină, cunoști Numele Sfântului Trup nevăzut. Pogorâtu-S-a Duhul peste ape și sânge – toiag și altar pentru cel renăscut. Tatăl născând Fiul în Duhul Se arată pe-aleea pleoapelor deschise de câte-un heruvim, s-aducă crezul inimii rănite de-Împărăția Omului Divin.
De-aș fi ca un cântec, răsărind din adânc, Ca un verde de câmp, ca un galben de pai, Ca o apă curgând într-o ploaie de mai, Într-o zi mă voi face pământ.
Mă voi face ce-am fost, înainte de-a fi, Fir de iarbă în vânt, între coasă și cal, Poate-aș fi, spumegând, creastă albă de val, O secundă-ntre coperți gri de zi.
De m-aș crede cândva, altceva decât sunt, M-ar scutura pământul din şa! Și stejarul din poartă știu că m-ar renega, Îmbrăcând un veşmânt de-mprumut.
Mă aştern gând curat, între dor și dorință, Piatră-n râu, pentru pasul oricui, Sub ciocanul osândei, n-am să vreau să fiu cui, Mai degrabă aleg suferință.
Între a fi călău și a fi osândit, N-am s-aleg niciodată călăul, Între piscul mândriei și de lacrimi plin, hăul, Nu-mi lăsați timp prea mult de gândit!
În zâmbetul trist din viața pierdută, Prin clipe povară de-atâtea ninsori, Tăcerile-mi ard cu lacrimi de ciută, Și-o unică rugă spre Cerul cu nori
Port masca durerii cu râs de paiață, Când caut speranța și-un strop de senin, Dar văd peste tot numai chipuri de gheață, Vânzându-mi dispreț cu-n surâs heruvin.
Un țipăt de jale și-un ieri infernal, Se zbate haotic deși mă abțin, Iar lutul din mine se rupe letal Când inima frântă în palme o țin.
Trăiesc un coșmar de-i ziuă ori noapte, Degeaba un înger mă cheamă ades: Orgolii, frustrări, și ura din șoapte, Mă duc înspre-o poartă de sumbru proces.
Dar îngerul meu îmi iese în cale, Și-nlătură spaima spunându-mi duios:
Alungă amarul pe-a plângerii vale Și ține cu tine doar omul frumos
Mă uit înspre El și nu-mi vine-a crede, Nu-i nimeni cu mine, doar cugetul meu, Îmi pare un vis dar durerea se pierde, Și-o voce îmi spune: -Era Domnul tău!…
Zbor spre înălțimi 