Un cuvânt cules din nisipul clepsidrei, nevăzut, așteptat, răvășit, a crescut mai înalt decât mine ca un plop între sălcii, tivit.
Când plecam ca soldatul în luptă, îmi făcea de departe un semn, cât era ziua sau noaptea de lungă, îmi căra în spate crucea de lemn.
Nu-ndrăznea să îmi spună că-și dorește un nume, se gândea, cu numele meu, să îl strig, dar a râs și a plâns ca străinii prin lume, când se strâng în ghetouri, de frig…
Un cuvânt cules din nisipul clepsidrei, nevăzut, așteptat, răvășit, a crescut mai înalt decât mine și-a primit numele meu, la sfârșit…
Pe undeva-ntr-o margine de lume, Alăturat, în două curţi discrete Trebăluiau, sub tufele cochete, Doi cioplitori în piatră, fără nume. Unul din ei turna de zor cimentul, Prinzând în el o piatră funerară Cu îngeraşi plângând în prag de seară Şi-n munca lui punea tot sentimentul. În curtea de alături, albă, mare, Trona, de multă vreme, ca o stâncă, O marmură ce-n adăstare, încă, Îşi căuta cărarea ei spre soare. Tot apăreau comenzi pentru morminte, Dar piatra albă, încă, n-avea forme. Producătorul funerar rupea la norme Dar ochiul lui, alături, lua aminte. Cu ochi senini, stăpânul pietrei albe, Cu dalta mângâia eternitatea. Eliminând doar plusul, puritatea El încerca s-o împletească-n salbe. Sub ploi, pe rouă,-n arşiţă de soare, Cu dalta şi ciocanul, spre lumină, Spre viaţa fără moarte, o virgină El zămislea cu dragoste de floare. Când, într-o zi, cu ton vădit de sfadă, Pietrarul de morminte, plin de sine, La gardul dintre curţi cu un „vecine”, Se adresă spre piatra din ogradă: „Nu ştii să ţii ciocanul şi nici dalta, Te mişti greoi, nu ai eficienţă, Nu ai „profesionala”, nici decenţă Să-nveţi, de pe la mine, una-alta”. Virgina era gata până-n glezne, Pietrarul perora fără-ncetare, Când piatra albă, plină de mirare, Şopti, timid, spre gard privind:”e lesne Să ştii să ţii ciocanul, chiar şi dalta, Cioplind la pietre pe la cimitire Dar harul dăruit, e de la fire, Cioplitul e cioplit dar arta-i alta. De vrei să uiţi o clipă că eşti cioclu, Ia-ţi sculele şi vino, că ai treabă, Mai e de muncă, hai, vino degrabă Şi finisează tu, aici, la soclu!”
Aş vrea să haiducesc haiduc la drumul mare să-ţi fur din umbră plânsul silabelor profane şi lacrima să-ţi mângâi cu vânturi trecătoare dar sunt doar eu si ploaia prelinsă pe obloane
aş vrea să fiu nebunul la curtea ta de taină cu clopoţei şi tumbe şi ghiduşii sinistre dar nu pot pune petic la ultima mea haină şi nu pot râde plânsul aceste râderi triste
că sunt doar prelungirea plecării către tine tu să aştepţi venirea născută din plecare eu sunt poetul singur înconjurat de rime şi nu mă pot preface haiduc la drumul mare.
Infinit de năzuințe se înneacă-n soarta tristă și-n adâncul neființei unde negura persistă. Pentru noi, cuvinte goale ce sună a tobă spartă, puse-n ritm și-n protocoale, menite să ne despartă.
Vise doar de preamărire, strigate a câta oară, lume mințită-n neștire, să asculți, să nu te doară? Urlă-n hău pustiul minții și ecoul îi întoarnă scâncetul ce-l fac părinții, când minciuni ei ne tot toarnă.
Zâmbetele azi sunt triste și din ochi, izvoare curg, în infern vrem toți să ardă, precum soarele-n amurg. Toți acei ce sting dorințe și omoară vise-n fașă, proclamând de zor sentințe, pocnind astăzi din crăvașă.
Lumii, plină de gargară, ce e veșnic obosită, îi vinzi azi pâine amară și oase de porc sau vită, O supui la un travaliu-a morții care stă să vină, fără să uiți un detaliu, că nu-s mulți să te susțină.
Din mușchiul nostru de vită, vrei să scoți doar suc de rodii, pentru lumea de elită, pentru restul, vorbe-n dodii. Va veni și ziua noastră, după noaptea cea din urmă, și-om privi de la fereastră, rătăcirea ta de turmă.
Nu-i târziu, chiar dacă-i toamnă, să mai vii pe strada mea Cu surâsuri în valiza învelită-n catifea, Nici să alergăm bezmetici printre frunze ruginii, Nepăsându-ne de ploaie sau de norii plumburii.
Nu-i târziu, chiar dacă-i toamnă la mine să poposești, C-un pahar de must în față, să ne-ntindem la povești, Apoi, îmbătați de-aroma strugurilor înăspriți, Să valsăm în ritmul toamnei, ca doi vechi îndrăgostiți.
Nu-i târziu, chiar dacă-i toamnă, seri întregi să irosim, Peste tristele petale, obosiți să ațipim, Fără-a fi nicio secundă pe vânt aspru supărați, Când, prin crengile uscate ne-om privi amorezați.
Nu-i târziu, chiar dacă-i toamnă, înapoi să mai privim, Să-nțelegem că nici astăzi nu-ncetăm să ne iubim, Chiar de flori posomorâte pe alei pierdute plâng Și-i mâhnit și singur lacul ce ne aștepta în Crâng.
Nu-i târziu, chiar dacă-i toamnă, de iarnă să nu fugim Teamă azi să nu ne fie că și noi ne ofilim, Ci, zâmbind mereu spre Soare, cum făceam odinioară, Să mai credem în Speranță și-ntr-o altă primăvară!
M-am trezit din somn privind dansul ielelor pe cerul misterios; confuză, mă opresc între pat, și spirala de lumină ce leagă două lumi. Un gând mă-ndeamnă la somn, un altul, mai rebel mă mână să mă las absorbită de puterea luminii… Mă-mpiedic de cei care se duc râzând și revin plângând, de cei care își mutilează sufletul dormind, refuz să mai adorm… Doamne, cum e posibil?! Vorbești prin glasu-mi tăcut, Te simt, prin aripile-mi puternice… Dar, Doamne, încă nu Te Văd…!
M-am logodit cu timpul și am plecat departe, Am luat cu mine dorul și-o pagină de carte, Măicuța mi-am lăsat-o plângându-mă cu jale Și-am rătăcit destinul care-mi dădea târcoale Și am pășit în vreme cu pasul tremurat, Privesc acum în urmă la tot ce mi-a fost dat Și m-am întors o clipă la poarta părintească A ta privire mamă a vrut să mă oprească, Am ridicat marama de lacrime udată Strângând la piept făptura-ți din amintire dată, Bujorul din grădina stătea să înflorească La poale de fântână, dorind din nou să crească, În toamna mea nebună te caut pe poteci, Prin vămi mă cert cu îngeri să poți ‘napoi să treci, O clipă, doar o clipă… să-mi dai o-mbrățișare, A ta iubire mamă pe veci să mă-mprejoare.
DOAMNE, DĂ-MI DE ȘTIRE Ana Podaru
Ne pierdem timpul dăruind iubire acelor care-n suflete sunt goi, cârpind ades mantaua de nevoi cu mici iluzii… – Doamne, dă-mi de știre! atunci când vorbele nu au temei, atunci când cei ce mint mă-mbrățișează, atunci când cred la fiecare frază, atunci când e senin în ochii mei și spune-mi Doamne acuma, până când? voi crede-n vorbe mute și-n fantasme, în vise sterpe sau în mii de basme, prin spini desculță voi muri dansând, eu n-am cerut nimic din toate cele, de ce din două fețe una-i rece? de ce un zâmbet trebuie să plece? doar se născuse-n patimile mele, întind o mână-o floare să apuc, e-atât de pură-n noaptea mea nebună, dar răni în palmă simt cum mi se-adună și simt amarul frunzelor de nuc, parfumul ei ce-a devenit tămâie mă osândește, tălpile mă dor pe vise plouă din același nor, furtuni sădite-n inimi și-n călcâie, o pasăre ce n-are aripi sunt, încerc să zbor dar vântul mă trântește, durerea lumii-n loc iar mă oprește, m-adun din ploaie stropi, mărunt… mărunt.
Zbor spre înălțimi 