Tu unde ești?
de Petre (Poștașu) Vătuiu
Când ochii plâng și inima suspină,
Tu unde ești, pe ce cărări străină?
De ce-ai lăsat să mi se zbată-n tâmple
Amurgul viu și-mpovărat de umbre?
De ce mă calci, cu pașii tăi pe gânduri,
De ce le tot strivești și le tot vânturi?
Amorul tău sub greul lui mă ține;
Tu unde ești când îmi e dor de tine?
Eu am rămas un ulm la o răscruce,
Ce-a prins prin vârfete să se usuce,
În frunză-mi cântă păsările dorul,
La umbră odihnește călătorul.
Și-așa mi-e dor, că m-aş lua cu drumul,
M-aş pierde-n cer ca praful și ca fumul,
M-aş risipi ca valu-n larg de ape,
Să nu las doru-n carne să mă sape!
Dar locul meu e-aici pentru vecie,
De dorul tău să ard ca o făclie!
Și-abia simțind o inimă ce zace,
Veghez cărarea care te-ar întoarce.
Cum de te-ai dus când primăvară toată,
Potop se năpustise deodată:
Culori în flori și verde în pădure
Și tropotit de cai cu coame sure?
De-ai ști cum fluturii-ți adastă părul,
De dorul tău cum tremură izvorul
Și cum e bolta tristă și albastră!
Cine te-a luat din primăvara noastră?
Amurgul curge, palidă tăcere,
Lumina după vârf de dealuri piere;
Se lasă vălul nopții peste mine.
Tu unde ești când îmi e dor de tine?
Redactor șef: Camelia Boț
