Poetul e minerul de cuvinte, E cel care le consideră sfinte, Le extrage din adâncul ființei sale Cu bucurie, cu trudă Și uneori cu jale, Este căutător de aur și de comori, Cuvintele sunt pentru el Ca niște flori.
Poetul este truditorul Cu lămpaș și târnăcop, Care știe să treacă răbdător De orice hop. Lămpașul său e mintea ascuțită, Dorința lui cea mai neprihănită, Iar târnăcopu-i pixul fermecat Care pe coli veline Mereu a lunecat!
Poetul e mereu de muză dependent, Mesajul său întotdeauna E concludent, E aspru cu sine în zidire, Fiindcă vrea să-i iasă totul Cât mai bine, Că, dacă zidul nu-i de calitate, Ci din cuvinte La-ntâmplare aruncate, Se va prăbuși cu siguranță Și atunci Unde va mai fi prestanță? Cum să mai aduni Cuvintele din sine, Cum să le mai ordonezi Cu strălucire? Cum să mai poți fi mulțumit De tine?
Cuvântul va fi cheie de cetate, Uzină de atâtea nestemate, Trăiri și sentimente La cote cât mai înalte… Cuvântul nu-i joacă Nici pe departe, El este amprenta artei tale, A inimii și-a minții cu adevărat, Cuvântul e divină libertate, Trudă, și lacrimă, și zâmbet Și ..de toate! Scrii, mototolești hârtii Și-arunci atâtea visuri Care îți par necizelate Și…blazate
Ești aspru cu tine Și cu munca-ți din adâncuri, Trebuie să sapi tot mai mult Și tot mai în profunzime, Cu dăruire, Trebuie să dai de aurul cel mai pur Și poezia ta să curgă șnur, Să aibă sunet, strălucire Și chiar filon de nemurire…
Sapă, poete, miner de cuvânt, Semnează cu el Cel mai fidel legământ!
Maimuțoi, maimuțoi… Fel de fel de maimuțoi fără suflet, cu ochi goi… Amețiți de opulență, în mandate cu scadență, îi dictează vieții ritmul, mutilându-ne destinul. Noi, cu fața la perete, deveniți marionete, ne-ntrebăm de zor, în cor: „ce se-ntâmplă, fraților?!”
Maimuțoi, maimuțoi, bătrâni, tineri, vechi sau noi… Maimuțoii s-au spălat, de păduchi s-au curățat și din mers au învățat târâișul șarpelui prin somnul poporului, scriu șefilor dări de seamă : „era să aveți o scamă!”
Maimuțoi, maimuțoi… Mama lor de maimuțoi! Cu gingiile uscate își tot molfăie păcate. Rolul și l-au ușurat de când lumea au mascat, făcând din ea ce le place. Ne înfig „ace-n cojoace” , să ne „odihnim în pace” , să ne stingă Soarele, să-și bage picioarele, să domnească peste noi. Ceata lor de maimuțoi fără suflet, cu ochi goi!!!…
Dar… vă-ntreb acum pe voi: oare, câți, (câți dintre noi), stând ascunși în păpușoi, suntem lași și… maimuțoi?!
CUVÂNT DESPRE POEZIA MANOLITEI DRAGOMIR-FILIMONESCU
Cu puțină vreme în urmă, Doamna Manolita Dragomir- Filimonescu mi-a încredințat spre lectură și, eventual, spre formularea unei opinii o culegere de poeme inedite, intitulată Poemul se scrie singur în palmă. Îi cunoșteam, desigur, scrisul, am și comentat unele dintre măiestritele-i tălmăciri din literatura franceză. Dar acest volum mi se pare mai incitant, în sine, decât tot ce l-a precedat, el având, în plus, și statutul privilegiat al unei sinteze semantico-tematico-stilistice, vizând întregul parcurs scriitoricesc al autoarei: o densitate extremă, o simplitate extremă, o expresivitate extremă, decurgând, toate acestea, dintr-o clarificare lăuntrică extremă. L-am citit cu interes și cu desfătare intelectuală. Și m-am simțit îndemnat a-l însoți cu o seamă de succinte glosări. Doamna Manolita Dragomir-Filimonescu, poetă și traducătoare de prestigiu, Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România, dar și a Societății Poeţilor şi Artiştilor din Franţa și a Societății Poeţilor Francezi, ne oferă, în Poemul se scrie singur în palmă, o poezie cu o puternică personalitate, caracterizată, axiomatic, prin consistența, chiar vastitatea substanței, în original contrast cu decența, discreția și economia lingvistică ale formei. Ceea ce nu înseamnă că expresia ar fi neglijată, ci, dimpotrivă, stihul este suplu, elegant, elaborat cu talent și pricepere, impulsul creator, conștiința artistică, inteligența și cultura autoarei slujind, deopotrivă, pregnanța și polisemia enunțului. Fapt e că poeta nu caută și nu așteaptă efecte imediate, nu mizează pe retorică, pe rostirea înaltă și împodobită, ci pe mesajul surdinizat, receptat și decriptat nu în auz, ci în penumbra „sufletului” (termen dominant), în abisalitatea interioară, unde sensurile se generrează la nesfârșit, într-un păienjeniș de sugestii și ecouri. Iată spre exemplu, o definiție metaforică a „Vieții”: „Și totuși viața, acest bagaj uitat într-o gară/ Care nici măcar nu există”. (Prea târziu uneori). Recenta carte a Doamnei Manolita Dragomir-Filimonescu se impune, cum anticipam, ca un summum bonum al întregii sale creații. Arhitema poemelor, moderne și clasice în egală măsură, este durata umană, în veșnică și dureroasă confruntare cu timpul cosmic, necruțător, ermetic, auster. Scena confruntării desenează un peisaj genezic, nemărginit, esențializat, un teritoriu de început și de sfârșit de lume, actanți fiind timpul, spațiul (ruina vizibilă, palpabilă a timpului), nisipul, scoicile, perscărușii, sufletul (ființa umană), cuvântul (poemul). O melancolie grea, reținută, însă, clădită pe contemplare și reflecție, iluminează și întunecă textul, de la un capăt la altul, urmând ritmurile eternei „schimbări”: „Să ai nevoie de trupul tău pentru/ A traversa timpul primit cadou./ Să ai nevoie de vocea ta ca să poți striga/ sufletul tău în formă de cuvinte/ doritoare de zbor. Să ai forța/ unei pietricele, să-ți lovești dușmanul,/ să-l distrugi cu o lovitură rapidă/ a sufletului în formă de zbor/ fără țintă, pentru sine. Pasărea/ pe care visele o vor întâlni undeva/ în univers și aceste scoici sfărâmate/ sub pasul indiferent schimbă poate/ totul în nisip egal și etern el însuși”. (Schimbări). Poemul însuși nu este un subterfugiu, nu salvează de la aneantizarea cosmică, el, pur și simplu, rămâne o reacție vitală, o afirmare, de o clipă, a eului în atotcuprinzătorul și fascinantul sublim al nimicniciei și al deșertăciunii: „Bucățile zilei/ tăiate în două de liziera/ vântului, cuvintele își/ împărțeau silabele/ sub aripa unei păsări efemere./ Veneau urme/ de pene/ Deșirate. Cuțitul zăcea/ în sângele apusului și/ poemul se năștea deja rănit/ cu dinții noștri pe cale de-a/ devora timpul, clipă după/ clipă. Poemul se scria/ singur în palma/ gardianului celest.// Dezordine și liniște în tunelul/ Sufletului spart în mii de cioburi”. (Poem rupt). În secoul al VI-lea d. H. Boethius, filosof ce face trecerea de la cultura romană a Antichității la Scolastica Evului Mediu, spunea, inaugurând o extinsă și nobilă tradiție de gândire și de creație artistică: „Nunc fluens facit tempus, nunc stans facit aeternitatem”. În ilustrul siaj al lui Nunc fluens se înscrie și poezia Doamnei Manolita Dragomir-Filimonescu, dimensionându-și, sub acest orizont, anvergura estetică, morală și spirituală.
E toamnă în suflet, e toamnă devreme Și frunzele-mi pleacă din inimi uscate. Ne plouă, iubite, e vânt, nu te teme! Se-nșiră pe dealuri păduri dezbrăcate.
O ploaie de gânduri ca frunzele moarte Își scutură trena, în grabă, de sare. Ne pleacă și cucii, visează în noapte, C-ajung pe-alte țărmuri scăldate de soare.
Tu ia-mă în brațe! Prin șiruri de frunze Un vals al iubirii să-ncepem îndată. Îmi plouă pe suflet, îmi plouă pe buze, Căci toamna aceasta îmi șade în poartă.
Mi-aduce șiraguri de păsări în zboruri, Îmi pune în brațe iubiri trecătoare. În pieptu-mi sălbatic îmi picură doruri: Adun frunze triste pe-ngusta-mi cărare.
Mă plouă cu toamnă, mă plouă cu ceață, Tu ține-mi umbrela! Un nor mă răpune. S-alegem din toate un licăr de viață Și-n jar să prefacem și stinsul cărbune!
E toamnă în vie și curge un gând lin. Văd ani grei de lacrimi, cu pletele-n vânt, Sunt desfrunzita zării, sunt pașnicul mălin Și-mi scriu pe foi căzute căldura din cuvânt.
Zbor spre înălțimi 