În satul străjuit de munți purced, molcom, pe drumul humii… Mă duc să-mi întâlnesc străbunii, doar i-oi găsi printre cei sfinți… Pe nume, de i-aș pomeni, din Cartea Sfântă parcă vin, Lazăr, Simion, Ioan, Constantin, Eva, Nastasia, Marii, Aron, Lucreția, Beniamin, Petru, Eudochia… Neam din neam mi-s rădăcini la care vin să mă închin, eu, frunză-n ram.. Prăvale Ceru-n țintirim, obârșiile-și așteaptă pruncii să-ngenuncheze-n fața Crucii, să-i pomenească-n veci…Amin!… ………………………………………………….. Ce rădăcini!… Noi, bieți lăstari, fără de ele-am fi nimica… În suflet, lacrimă-mi răsari, Măicuță-mi scumpă, Veronica…
Nu plânge mamă, nu plânge, tu mă porți în lacrimi și-n sânge și-n leagănul care n-a crescut odată cu mine, și-n durerea născută odată cu tine. N-am plecat decât până acasă la noi, la bunici, mi-era dor de ei m-așteptau la poartă, aici. Zici ca nu mi-am luat puloverele cele noi, impletite de tine, călduroase și moi… Nu mi-e frig și nici nu mi-e teamă de ploi, sunt învățat cu frigul demult… Doar știi că nu-ntotdeauna te-ascult.
Nu plânge, fiule, să nu plângi niciodată de prăpăstii adânci! Să pui o cruce pe buza prăpastiei, nu în inima ei, acolo sunt eu, prăbușitul sub cruce, acolo, numai corbul, prescură mi-aduce… Acolo am căzut ca o stea… Iart-o și să știi că din ea am văzut cerul și m-a văzut Dumnezeu, în acel ochi de cer eram doar EL și eu, EL în cer, eu în hău pe pământ, l-am rugat: iartă-mă Doamne, iartă-mă cât mai sînt! Vedeam doar ochiul de cer și pe EL, căzusem în hău ca un miel rătăcit și pândit de lup, nu voiam de voi să mă rup. Am strigat și ecoul meu a strigat, L-am rugat și pentru voi L-am rugat și m-a iertat pe mine, rătăcitul de vatră, pe mine, răstignitul pe piatră!…
Nu plânge, mica mea Violetă, mica mea floare albastră, sunt încă acasă, cu tine-n fereastră, știu că nu-ți place decât lumina noastră și mai știu că nu vrei să pleci din lumină, soarele ți-a apus fără vină. Nu plânge, Violeta mea! O să mă cuibăresc în petalele tale să nu se ofilească de jale, să nu te ofilești fără soare… Învață să primești lumină de la stea, Violeta mea, Violeta mea !…
Mamă, dac-ai ști câte stele s-au prins cu mâinile încleștate de aripile mele!… Erau frații mei și eram iarăși acasă, toți trei Nu pleca, nu pleca ! mi-a strigat copilăria, de la casa bunicilor, de acasă, ți-ai uitat aici jucăria, o cutiuță muzicală… Lasă, i-am zis, păstreaz-o tu, acum nu mai am timp, nu! Să o dai nepoților când de mine vor întreba! Era o cutiuță muzicală, era inima mea… Mi-ai dat-o în prima zi de școală sau înainte de a veni pe lume? Nu mai știu când anume…
Nu pleca, mi-au zis nunțile și horele de sânzâiene, de ce ne lași cu inima frântă în gene ? Copile, nu pleca, nu pleca! mă striga din poartă sora ta, cea care mi-a fost și mie soră și mamă când n-ai fost acasă… I-am răspuns: lasă, mă duc pe uliță puțin, lasă! Nu pleca, e Calea Robilor, nu ulița satului! M-a crescut de când n-ajungeam la tăblia patului…
Mamă, de ce mă doare când plânge ? Parcă m-ar plânge cu lacrimi de sânge… Eu am plecat, n-am înțeles, și am purces. Mamă, ce înseamnă ,,am purces”? Ea a rămas slujind ca o antică preoteasă la altarul bunicilor de acasă, mi-a făcut repede pentru drum, o prescură, numai că eu o luasem pe scurtătură, mă așteaptă bunica și bunicul de când eram nu mai ‘nalt decât spicul.
Mamă, Violeta mea, copile, omul nu înseamnă prea multe zile, dacă stai și socoți, nici prea multe zile și nopți! Întotdeauna înseamnă ACASĂ ! Acolo am plecat să aștern o masă, o masă de lumină, cândva vom încăpea toți la cină. E o masă tare ușoară, nu cred că am cărat-o eu pe scară. Doamne e întâia masă pe care n-o simt ca povară, cine-o fi urcat-o pe o astfel de scară?
Pereții odăilor sunt tot de lumină și cântă, parcă ar fi odaie de nuntă! Bunica, mamă, sau dumneata cântați, duminica Osana?! Așa cântă și inima mea. Uite, ce haină cu aripi îngerești am primit! Oare, sunt mire? Cineva zicea c-am murit … Toți vecinii se miră de haină, m-așteaptă la poartă să mai stăm de taină.
Iartă-mă, iartă-mă, am plecat grăbit! Ce tot șușotesc oamenii c-aș fi murit ?! Nu ți-am sărutat mâna, mamă, n-am știut nici cine, nici unde mă cheamă… Ochiul, ochiul de cer… Nu ți-am mângâiat tâmplele cărunte… Ochiul, ochiul furtunii mă chema pe cărări de munte… am auzit când râpa a zis : A murit, a murit, așa i- a fost scris!
Să termini pulovărul de tricotat! Mai vezi ? Să știi că deloc nu mi-e frig, poate, doar atunci când te strig. Violeta mea, să nu-ți fie frică de ploi , ele plâng despre noi, amândoi. Fiul meu, frații mei, dragii mei, am plecat, sunt ACASĂ la bunici, au grijă de mine și aici ca atunci când eram mici!
Într-un atriu defect, bolnav de iubire, Ne-am găsit adăpost, căutându-ne. Eu – curgând tumultos, râu lin și subțire, Tu – un vad, avid de certitudine!
Ne-a balansat aceeași bătaie de ritm, Mai la vest de altă gară pustie, Față în față, cutremurați de seism – Concluzii acute, într-o răspântie!
Am urcat și coborât sacadat, Cu mii de iluzii, într-o aritmie. Te-am trăit, fără oxigen, țărm udat, Negând evidența, ai fost acalmie!
Două umbre în larg, cu pulsul cărunt, Ce-și șoptesc vers repetat, de o vreme: ,,Ce bine că ești, ce mirare că sunt!”, Când, prin gări pustii, mai trec doar poeme!
Doar eu dau lumii seamă de zile de pripas Doar eu mă-nchin la lună,chiar dacă e sub nori Si tot eu plâng când vântul e tot ce mi-a rămas Din lunga mea potecă pe care-am sădit, flori…
Iar trupul de mi-e şubred, la nime’ nu mă plâng, Nici chipul nu-l feresc de-oglinzile din ape, Căci nimeni nu mi-a pus în mersul de nătâng, Ulcior cu smalț de-argint, lumina să se-adape…
Doar eu dau lumii seamă,de-a nopții tânguire, Chiar dacă uit de cheia si lacătul de piatră, Ce-i pasă primăverii de-a iernii despletire, Când ramul înfloreşte, din jarul stins în vatră!
E bine lângă Tine Doamne,acolo este cerul meu, Lângă cascadele-Ţi de-odihnă ,când pasul strâmt îmi este greu, E bine lângă viaţă sfântă,e şi mai bine cu cei sfinţi, E bine să ne iei de mână,să fim copiii Tăi , cuminţi.
E bine lână apă vie,sorbim pahar de nemurire, E bine lângă veşnicie,acolo-i dulce tresărire. E bine har în revărsare, e bine lângă înflăcărare, E bine când suntem poetici,dar mai ales în consacrare.
E bine lângă inimi largi,e bine-n spaţii siderale, Când Tu la Tine ne atragi,e bine lângă orişicare, E tare bine lângă zumzet,e tare bine şi la miere, E şi mai bine în suspine,când har răsare-n mângâiere.
E bine lângă pace sfântă ,nu este bine în război, Când tot şi toate se frământă şi nu mai suntem amândoi, E bine lângă marea calmă şi nu e bine în furtuni, E excelent întru răsplată,când pod tu faci peste genuni.
E bine lângă prag de templu,e bine lângă un mister, E bine în Porunci cuprinse, alte repere mie- îmi pier, Nu fac din mine o măsură, iar deşertăciuni nu îţi mai cer, E bine întru jar de viaţă,predată în sistem reper.
Şi chiar de este o furtună,Tu vii din ea şi iar ne-aduni, Tu cel mai bine joci în rele și pui la buni,noi dulci cununi. Şi dai şi răilor răsplată ,după mărirea-Ți adorată , Ne ajuți cu binecuvântare ,cu dorul fin fără erată ..
Ne-nfricoşează măreţie şi dulce-i duhul înfocat, Dar cel mai bine e să răscumperi tot prin Templul Tău cel minunat . Tot ce e rău să faci doar nobil,tot ce e viteaz-neînfricat, Uitarea păcatelor în zbiciuri ,ne laşi a fi de lăudat ..
Şi pui menire–n Providenţă,destin curat nevinovat. Ca să zburdăm spre revenire,când vii Tu Cel făr’de păcat Și pui dorințe doar cu sevă,dai bucurii pline de foc, Deși întârzii ,ne lași lumină,ne umpli suflet de noroc …
paşii goi ai iertării străbat în lung şi-n lat pământul predispuşi la rănire cu talpa desculță calcă pe pietrele colțuroase şi spinii ascuțiți ai umililinței în drumul lor spre lumină fāră cale de întoarcere odată ce lumina a pătruns în sufletul tău nu te mai poți ascunde după faldurile îmbâxite ale întunericului de dinaintea trezirii
cel mai greu lucru pe care-l vei avea de făcut nu este să-i ierți pe cei care nu ți-au cerut iertare niciodată ci să te ierți pe tine însuți
urcuşul muntelui de vină se desfăşoară înaintea ta cu încercări neprevăzute dar vei descoperi că după sinceritatea mărturisirii vei fi răsplătit cu jetonul pe care scrie că eşti egal cu tine însuți
următorul pas este ispăşirea e un pas mare pe care-l vei face până dincolo de o singură viață iar jetonul pe care-l vei primi se numeşte eliberare tu nu mai eşti tu acum ci fiecare iar calea dinaintea ta este în tine
pentru a o scoate înafară trebuie să o vezi deja întâmplată numai cei cu inima pură pot obține jetonul manifestării trecând la nivelul următor al jocului karmic
aici vei avea de păşit peste nisipul mişcător al detaşării iluzie a iluziilor va trebui să laşi din mână buzduganul greu al stăpânirii de sine pentru a putea păşi uşor şi iute peste granița împăcării cu lumea fără să te afunzi în duplicitara stare de negare
trezirea spiritului te aşteaptă dincolo de graniță cu apa potrivită pentru spălat şi cu untdelemnul binecuvântării care îți vor mângâia tălpile istovite pline de răni şi bătături
