Fluidul sunet al ierbii împrăștie-n tremur de vitralii aripa primăverii din bolta unui gând, clătinarea necupriselor clopote de lumină rotește-o pădure de numere printre ramuri de ornic rătăcit într-un calcul algebric de clipe oarbe, semne crestate-n palme de cer croiesc matricea dureroasei reînvieri când telurica dezmărginire întârzie într-un ochi mirat de înger și-n versul abia înmugurit urc trepte dintr-un ecou ca să-mi fie mistuirea o tainică risipire-n cădere în această neîncăpătoare primăvară din visul trupului ce-a obosit.
Nu ştiu să plâng; ştiu doar să râd ca spicul crud în primăvară Şi ştiu s-adun zăpezi din ierni, să am de pus la rădăcină Când cioburi de necaz se strâng la mine-n prag fără de vină. Nu ştiu să plâng, dar ştiu s-ascult în seri cu lună arcuşul de vioară.
Mai ştiu s-adorm pe malul apei în care-mi făuream oglinzi Din şopotul cu pietre ascuțite – colan pe mijlocul subțire, Mai ştiu cum prinți vestiți soseau, cerşind un strop de nemurire! Şi ştiu iubire…şi ştiu şi dor cu care-adesea mă colinzi.
Ce nu mai ştiu? Pădurile de cruci lăsate-n cimitir să moară! Uitat mi-e drumul plin de colb ce m-aducea din zări acasă, Nu ştiu nici lacrima din streşini ce picura din geana arsă Când buna îmi uda sulfina din ghiveci, țărâna să n-o doară.
Iar de-am uitat clipita, cât poate ține-n tâmple amăgirea lumii, Nu-mi cere-n schimb ce nu mi-au pus în scaldă ursitori, Nu-mi stinge candela când paşii se afundă în ninsori! Nici eu nu-ți cer să-mi vinzi necunoscutul chip al mumii…
O pasăre și-a facut cuib la streașina casei, întind mâna spre ea ca pentru o mângâiere de aripi, ea mă privește mirată de parcă m-ar întreba de ce țin dragostea într-o mână, când doar echilibrul ei de sub pleoape, ne-ar putea salva zborul…
Îmi place cum își întinde sub aripi, amintirile, cum își ține în evantai câte o bucată de cer, ca pe o ultimă gură de aer, care ne poate salva, deodată, pe amândoi…
Când, vremii chip, ipostazele calcă din clipă, rob inimii, minții, gândul își mână icoane, le pune aripi în culoare și în splendoare, bete în iluzii, se sărută pe frisoane.
Grații și dizgrații, ipostazei variante, în alternanțe-mi mistifică și des plăcerea de a le fi gazdă, arenă și locație, mânându-mi, parcă, rugi să-mi reneg întemeierea.
Să stârpesc fierea-n demoni și-n draconicii fiori, lumii îi cocoșez lung iubirile-n spinare, pe-alegeri prealabile mân zori cantabile să pot mereu mânca de dulci fructele amare… ………………………………………………………………………………. Nu-i vină-n ipostază, ci-n gândul de-o răsare!
Zbor spre înălțimi 