CE RĂU ÎMI PARE… . Secundele, prin ceasuri măcinate, se cern târziu pe gândul ostenit, bat clopotele-n turnul din cetate când orele se scurg spre asfințit. . Sub zidul vechi, cu pietrele căzute pe tufele din gardul prăbușit, mor singure-amintirile venite pe-o aripă de vânt fără sfârșit. . Stă toamna după colț în așteptare, iar zilele de vară au-amuțit – se-aude glas de păsări călătoare sub mantia văzduhului cernit. . O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare că am plecat atunci pe înserat, lăsând în urmă amintiri amare pe tufele din gardul dărâmat. . De-atunci măceșii nu mai dau în floare, garoafele din glastră au murit, o, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare că te-am lăsat cu sufletul rănit…!
Acum atât de mult să-ți dau, aș vrea, întregul meu, o lună și un soare, Adâncă-i noaptea, așteptarea-i grea, și clipa ce se scurge rău mă doare! Îmi ești prezent în fiecare gând, aș vrea să uit, dar dorul mă reține, Încep să număr zilele, pe rând, din anii ce se scurg, a amintire.
Așa îmi este scris, n-am cum s-aleg, tot ce-i frumos se termină-ntr-o doară, De ce s-alerg nu pot să înțeleg și sufletu-mi mereu, de ce să doară? De te-oi striga, te rog să nu te miri, să îmi alungi tristețea, prima oară, O lacrimă mai șterge-mi din priviri, că tot ce-a fost, doar inima-mi măsoară
Iar de-o să plec, nimic să nu regreți, nimic din ce n-a fost, n-a fost să fie! Și te-oi ruga, să-ncerci să îmi respecți, dorința de-a te scrie-n poezie. O rază caldă, de-ai putea să-mi fii să-mi mângâi tâmpla care azi mă doare. Și-atât cât pe pământ mai suntem vii pe boltă să aprinzi încă un soare.
Te vindecă, fetița mea, cu-a soarelui lumină, cu razele de lună; Cu-al râului torent și al cascadei; Cu legănarea mării și fluturat de păsări!
Te vindecă, fetița mea, cu frunzele de mentă și cu urzeli de leac, cu neem*, eucalipt; Și cu lavandă te-ndulcește, cu rozmarin și mușețel. Te-nvăluie cu boabe de cacao, c-un strop de scorțișoară. Iubire pune-n ceai în loc de zahăr și bea-l privind la stele!
Te vindecă, fetița mea, cu sărutări de vânturi, cu-mbrățișarea ploii; Și întărește-ți a tălpii goliciune pe pământ, cu tot ce naște el! Te-ntoarce mai deșteaptă-n fiecare zi și-ascultă-ți înlăuntrul, privind cu ochiul de pe frunte lumea!
Dansează, saltă, cântă, ca să trăiești ferice!
Te vindecă, fetița mea, cu dragoste frumoasă, și veșnic amintește-ți… că leacul ești chiar tu!
Traducere – Gabriel Cristea
Notă* neem – este un arbore cu frunze de culoare verde deschis sau închis, cu flori mici, albe, parfumate. Fructele sale netede seamănă cu măslinele. Uleiul se obține prin măcinarea miezului uscat al semințelor sale. Au un miros de usturoi și un gust amar. Textele ayurvedice sanscrite descriu neem ca „Sarva roga nivarini” – (vindecatorul universal sau vindecătorul tuturor bolilor).
Maria Sabina s-a născut moștenind neajunsurile strămoșilor săi, indienii mazatec din Huautla de Jiménez, un orășel din Oaxaca, Mexic. Nu și-a știut niciodată vârsta. În copilărie a descoperit puterea spirituală a acelor mici ciuperci numite „teonanacatl” (carnea lui Dumnezeu), „îngerii mici” sau „copiii sfinți”. Le-a mâncat de foame, alături de sora ei, dar numai ei i-au fost dezvăluite „secretele Marii Cărți”, conform celor spuse de ea. Scriitorul Homero Aridjis menționează că femeia indigenă analfabetă a vorbit despre o Carte a Înțelepciunii, a Limbii, a Cuvântului revelat în viziunile ei de către Ființele Principale. „O altă contradicție a fost că oameni din New York și San Francisco, două dintre cele mai dezvoltate orașe din lume la mijlocul secolului trecut, au venit în Mexic în căutarea tradițiilor șamaniste la o ființă aproape primitivă. Beatificii au căutat beatificul, iar ea a căutat sacrul. Beatificii au fost copiii Mariei Sabina”, spune scriitorul. Paradoxal, adaugă el, a murit în 1985, în sărăcie, „retrogradată de sistem”, vânzând textile, țuică și cafea pentru a trăi. Nu a luat bani niciodată pentru serviciile sale. A fost exploatată de multe persoane, printre care, spune Aridjis, de Margarita López Portillo, realizatoare de film și sora președintelui mexican José López Portillo (1976-1982), care a făcut un film despre ea fără să o recompenseze în vreun fel. La scurt timp, María Sabina, „bolnavă de malnutriție, sărăcie”, a ajuns în Mexico City cu taxiul, împreună cu familia ei din Oaxaca și cu sprijinul lui Aridjis a fost internată într-un spital public. „Niciun membru al comunității intelectuale nu a vrut să suporte cheltuielile. Octavio Paz a spus nu. Doar artistul Francisco Toledo a dat 40.000 de pesos (la acea vreme) pentru a o îngriji”.
( Neomexicanismos)
Cúrate por Maria Sabina
Cúrate mijita, con la luz del sol y los rayos de la luna. Con el sonido del río y la cascada. Con el vaivén del mar y el aleteo de las aves.
Cúrate mijita, con las hojas de la menta y la hierbabuena, con el neem y el eucalipto. Endúlzate con lavanda, romero y manzanilla. Abrázate con el grano de cacao y un toque de canela. Ponle amor al té en lugar de azúcar y tómalo mirando las estrellas.
Cúrate mijita, con los besos que te da el viento y los abrazos de la lluvia. Hazte fuerte con los pies descalzos en la tierra y con todo lo que de ella nace. Vuélvete cada día más lista haciendo caso a tu intuición, mirando el mundo con el ojito de tu frente.
Salta, baila, canta, para que vivas más feliz.
Cúrate mijita, con amor bonito, y recuerda siempre… tú eres la medicina.
Suntem cu toții un atom incandescent, fiecare celulă-i un izvor de-adrenalină, când creștem sufletul nostru-nflorește iar corpul se încarcă cu atomi de lumină.
Ca să ne recunoaștem am primit un nume, un cod divin pe care încă nu-l știm, e un segment din vibrația aceluia ce ni se dezvăluie doar când iubim.
Ca să nu rătăcim prin hățișurile vieții ni s-au deschis ochii ca sufletul să respire și am devenit conștienți de noi înșine doar când am ajuns dependenți de iubire.
Când aceste secrete ni se vor dezvălui nu va mai exista necunoscut sau mister, conștienți că toți suntem doar UNUL moartea va fi doar o ușă spre cer.
DECRET PENTRU IMPOLITEȚE Spune-mi Victor, te rog! Eu sunt un om simplu. Din popor. Trec prin viață doar cu poeziile mele. Eu crucea pe care-o port e pana. Când îi zic Doamna Pană se supără. E modestă și ea. Zice: „Ce e, mă, te-ai prostit? Am ajuns să ne domnim între noi?” Spune-mi Victor, te rog! Noi poeții n-o să fim domni niciodată. Noi poeții suferim când suntem făcuți domni. Domnii sunt alții, din afara noastră. Din alte sfere. Ăștia au neapărată nevoie să fie domni. Se învârt pe lângă domnie, curtează domnia. (Și devin domni, cu căciulile-n mâini. Ploconindu-se). Noi nu suntem domni, nu, nu. Noi nu vorbim cu dumneavoastră. Noi poeții ne spunem: Tu. Noi poeții ne spunem: Ce faci? Noi poeții suntem ăia care știm să lăsăm garda jos și să exclamăm: Las-o dracului! Ce atâta politețe? Ce ne-nvârtim atâta în jurul cozii? Spune-mi Victor, te rog! Am nevoie să-mi spui pe nume. La dracu cu politețea! Asta nu-i politețe – domnia asta îmi pare lingușitoare. Parcă grofăie, grofăie…
Astăzi este zi de lectură. Să ne amintim de un cuplu legendar de scriitori: Ileana Vulpescu și Romulus Vulpescu.
„Cei doi scriitori nu pot fi amintiți, evocări, apreciați decât împreună. I-am cunoscut pe amîndoi și pe fiecare în parte, erau spirite apropiate de oameni, de orice condiții ar fi fost aceștia, dar îi iubeau pe cei cu idei, cu talent, cu condei. Au trăit intens. Trăiau momentele vieții lor nedreptațite, faptele lor, dar și faptele, gîndurile împărtășite de alții. Ea, la origine era olteancă, s-a născut în județul Dolj, la Bratovoești, la 21 mai 1932. El era, la origine, ardelean: se născuse la Oradea, pe 15 aprilie și ne-a părăsit pe 18 septembrie 2012, la o lună după moartea singurului lor copil – Ioana – care-i părăsise la 41 de ani. N-au avut o bătrînețe fericită, banii nu-i dădeau afară din casă și doctorii prinseseseră meteahna să-și umple buzunarul și de la bolnavi, și de la oameni sănătoși. Lucru care se întîmplă, mai abitir, și azi, de conivență cu farmaciile, că vorba aia: „Boală asta-i boală grea, Nu știu ce să zic, bădie, O să-ți spun părerea mea Numai după-autopsie” Parcă-l aud spunând, așa cum a scris în prefața cărții mele” Adam și Eva. Epigrame cu și fără frunză”. Ileana Vulpescu se distinge ca un mare romancier,fiecare nouă carte a sa fiind nu numai un eveniment, ci și un valoros dar pentru literatura română. Surprinde prin originalitate, prin adâncire în universul uman, romanul „Arta conversației”, publicat în 1972, având mai multe reeditări. Romulus Vulpescu rămîne un poet cu profunzimi filosofico-sociale, dar a scris și proză, traduceri din franceză, din italiană, a scris și teatru, scenarii de film, a fost publicist. Au fost români de Țară, de neam, de credință. Romulus Vulpescu spunea (și scria) că limba română este istoria Țării, în fiecare silabă e taina unui strop de sudoare, în fiecare vorbă stau de strajă o armă și-un brăzdar, o carte scrisă în limba română e o țară. Ileana Vulpescu susținea că limba română e cea mai aleasă dintre limbile romanice. Cînd zici mamă, tată, cer, pămînt, cruce și cînd te închini spunând „În numele tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh, zici România. Se sprijineau unul pe altul și nu rareori Ileana Vulpescu îl încuraja pe cel cu care împărțea clipele vieții, căutând argumente pentru o atitudine sau alta față de cei care nu apreciau cultura română. Acești oameni, atît de importanți pentru cultura românească, erau primitori și săritori, gata să ajute pe oricine-i solicita. Îi vizităm la locuința lor de pe str Radu Cristian nr 1. Pe el îl găseam la biroul său, abia dacă se vedea de cărțile din stînga și din dreapta, iar pe parchet se înălțau teancuri de cărți. Doamna Ileana Vulpescu mă invita într-o cămăruță din stînga, mai îngustă, cu fereastră mare, cu un pat de o persoană, măsuță la capul patului și, în partea opusă, cu rafturi de cărți. A rămas să trăiască singură încă 9 ani, după ce, în 2012, Romulus Vulpescu s-a dus să se întâlnească, în ceruri, cu marii scriitori români, francezi, italieni… Sprijinul scriitoarei, pînă la moarte, gata s-o ajute, cu dragoste și credință, să organizeze gospodăria, întâlnirile, vizitele, a fost doamna profesoară de matematică Angela Robu. Prin dumneaei, neuitata autoare a „Artei conversației”, mi-a transmis niște cuvinte, despre scrierile mele, care mi-au topit sufletul: „Dac-aș putea, aș citi cărțile doamnei Elis Râpeanu încă 20 de ani!”. Am primit, cu dedicație, pe 13 mai 2017, ultimul său roman, „Preludiu”. L-am citit adîncind în suflet fiecare rînd din acest „preambul” al plecării în veșnicie, de parcă ar fi fost gîndurile mele, pe care eu n-aș fi putut să le exprim cu atîta trăire și artă. Aceste este cel mai trist roman pe care l-a dăruit literaturii române, dar e și mărturia unei trăiri intense. Vă sărut mîna, în gînd, Doamna Ileana Vulpescu, mîna cu care âti scris atîtea valoroase cărți și cu care, cu puteri foarte slăbite, atunci, la cei 89 de ani, încă vă închinați. Ileana și Romulus Vulpescu au trăit unul pentru altul și amîndoi pentru Țara în care au văzut lumina zilei, au scris, au militat pentru păstrarea neamului și a valorilor românești. Și ce putea fi mai elocvent privind dragostea lor decât mărturisirea din poeziile lui Romulus. Redăm doar o strofă din poemul DESTIN, în care, printre altele, declară „Noi ne iubim… dar cuplu consacrat”. „Noi ne iubim, visîndu-ne-n secret Perechea pasională și celebră Trăind în moarte, fără de regret, Un scurt și iluzoriu act de febră!” Acolo, în „viața fără de sfârșit” sunt împreună, se iubesc, o îmbrățișează și pe fiica lor Ioana și se gîndesc la neam, la Țară, la viitorul ei.” Dr. ELIS RÂPEANU
Zbor spre înălțimi 