Amurgul începutului de an deschide căi spre Răsărit de lume, surâde stins și-neacă întristări în valul mării ce nu are-un nume. Îmbrățișează umeri de răbdări, îi învelește cu dantele ninse, închide-n noapte șoapte de trădări, iar șoaptele orbecăiesc, învinse.
Amurgul începutului de an își acordează harpa milenară, răscumpărând îngeri căzuți în van, cu o romanță dulce, selenară. Semnează garanție pentru ei și Raiul, primitor, poarta-și deschide, iar îngerii treziți din somnul greu își scriu păcatele pe panachide.
Amurgul începutului de an își conturează ochii cu-ntuneric, cu stele căzătoare luminând visele toate, în decor homeric. Spre clipa Răsăritului, grăbit, ‘și-ndreaptă pașii, obosit de veghe, predă ștafeta, apoi, liniștit, din marginea răbdării-și face zeghe.
Voi, mancurți, cu limba lungă ne-ați trădat dorul de Țară. ,,Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară!” Voi, cu sângele albastru, v-ați culcat pe vatra mea, Ați trădat laptele mamei și onoarea de cândva!
Vreți să ne schimbați destinul, să ne profanați mormântul Unde-mi odihnesc străbunii și mai strâng la piept pământul? Că din huma asta Sfântă au ieșit și s-au hrănit Cu iubire românească și cu dor neprihănit!
Vindeți Țara ca pe-o zdreanță la călăi și venetici, Semănat-au răul, moarte și războaie pe aici! Unde-i Ștefan, unde-i Țepeș să răsară dintre noi, Să vă judece năpârci, neam de trântori și gunoi!
Ați adus război hibrid cu minciuni și cu trădare, Vindeți amintirea mamei cu manipulări murdare. Nu cunoașteți cei oftatul, n-aveți dragoste de Țară, ,,Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară!”
Secături cu mintea scurta și cu suflet de golan, Ne loviți în libertate, vindeți votul pentru bani, Nu vă doare soarta Țării, unde noi suntem stăpâni, Noi nu vindem pe arginți neamul nostru de români!
L-a durut pe Eminescu, azi ne doare și pe noi, Că vă vindeți demnitatea, trageți Țara la rusoi, Limba ne-o furați și cântul – doina zilelor de vară… Blestemat vă fie neamul și pâinea pe veci amară!
Nu am plecat, doar m-am retras alături Să te privesc cum taci și nu-nțelegi, De parcă ar putea fi înțelese Tăcerile din zilele prea reci,
De parcă-aș fi avut de-ales secunde Din secul vorbei tale, un cuvânt, Mi-ești drag cum nimeni altul nu mi-e-n lume… În nerostirea ta adorm plângând.
N-am tras la sorți iubirea niciodată, Din rai doar tu, tăcând, m-ai prigonit. Te-am scris pe ziduri scrijelind în smoală Vezi? zidurile toate-au înflorit!
Undeva, v-asigur eu, undeva mai pier cuvinte S-au cam săturat de-un timp să le spurce cel ce minte Și se-ngroapă în pământ poate că la primăvară Din același vechi mormânt se mai nasc a doua oară.
Undeva, pe-acest tărâm, cred că nu-i așa departe Chiar de e un caldarâm, ce-i al tău e pus deoparte Și nu te gândi, acum, că dac-ai pierdut iubirea, Poți să mori așa oricum, doar ferindu-ti azi privirea.
Hei, prieteni de pahar ce mai ieri erați pe valuri Mai trăiește-n voi un har chiar de vă-necați la maluri Lumea-i locul ideal pentru întâmplări mărunte Moartea, în definitiv, are vreme să se-ncrunte.
Așadar, cât e răgaz și tăcerile ne-ncântă Să intoarcem un obraz pentru cel ce ne înfruntă Și de cerul va cădea în curând pe-un colț de masă Hai prieteni să ciocnim și-apoi să plecăm acasă!
GÂNDUL . O, cum se duce gândul pe căile astrale şi în infimul clipei, ajuns la infinit, destramă karma sorții, din mitice pocale, pe brâul neuitării, la margini de zenit. . Nu poate nici lumina vreodată să ajungă acolo unde gândul a fost deja ajuns, dar nici trăirea clipei nu poate să se stingă căci tot ce face gândul rămâne nepătruns. . Pe ce suport ajunge la marginile lumii? – sau dincolo de margini, în infinitul mic al clipei resimțite, trecând prin toți atomii ce par a face timpul aproape din nimic? . Pe muchii de-ndoială, această paradigmă cu mintea mă împinge, mereu mai hotărât, spre detaşarea calmă de tragica enigmă adusă de-ntrebarea: ce-a fost la început?
Între nopțile durerii și iubirea călătoare Nu e vreme să petrecem, ci e timp de închinare… Ah!, lăsați-vă dorința gândurilor voastre, multe Pentru cine vrea să creadă, pentru cine să asculte.
Alergați prin astă lume, dar nu căutați popasul Ce v-ar odihni o clipă, dar nu auzi-veți glasul Celor care vor să iasă din această „iarnă” crudă; Cine vrea să îi privească?, cine să îi mai audă
Cum îți risipesc viața printre alte vieți pierdute? Încerca-vei să îi cauți, dacă nu vor să își mai mute Lacrimile, chiar și pașii, către alte zări nevrute Sau îi vei împinge-n calea nerăbdării, spunând: „du-te
Liniște pe drumul care mă mai caută pe mine Cu mirarea că sunt tânăr între aste lumi haine…” Îți vor sta în cale hoții, nu prietenii de-o viață Târguindu-se să-i cruțe, dară nu îi reînvață
Cum să treacă mâine peste întristările rebele. Mă întorc să las pe ceruri azimutul vieții mele, Să îi locuiesc durerea. Socotind, că se mai poate, M-am întors să dau hârtiei literele mele toate…
Îmi desenezi pe ceruri o himeră A clipelor trăite într-un vis, În vremuri care țin de altă eră Iubire pură în alt Paradis…
Culoarea mi-o dă buza voluptoasa Cu care mă săruți cu pasiune! Cum să mai plec iubita mea de-acasă Când ne așteaptă fremătând o lume…
Îmi plec privirea, mă abandonez în tine Cu tot ce am mai prețios și pur… Și mă cuprind privirile senine Pe care pururi am să le iubesc, îți jur!
Îmi vei rămâne pictorița din poveste Care-mi pictează sufletu-n culori Și care, mai presus de toate-aceste Speranțe, mă trezește într-un câmp de flori…
Am ales să fiu lumina ce sfidează umbrele ce învăluie lumea, o fărâmă de strălucire în fața unei întregi îmbrățișări de întuneric. Mă simt ca o rază de soare ce pătrunde printr-o pădure deasă, umbroasă, ce pare să nu mai permită nici măcar o adiere de aer să o străbată. Însă eu, cu răbdare și hotărâre, deschid calea, asemenea unui fir de lumină ce se strecura printre crengile unei lumi ce pare înghițită de neliniște. Aleg să fiu ca o stea care rămâne pe cer chiar și atunci când noaptea pare că n-ar vrea să se termine niciodată, fiind totuși acel punct de constantă care aduce speranță celor care privesc.
Sufletul meu este un foc vechi, stins doar pentru o clipă, dar cu o putere ce crește în liniște, asemenea unui vulcan tăcut care știe că, la momentul potrivit, va erupe pentru a curăța pământul de toate impuritățile sale. Sunt acea flacără din inima unui foc sacru, ce arde cu o lumină pură, ce dăinuiește în ciuda frigului din jur. Mă înalț spre ceruri și mă împlinesc cu fiecare bătaie a inimii, știind că, deși focul meu poate arde tot ce e corupt, el face loc pentru renaștere. Aleg să fiu acea flacără care luminează pe cei pierduți, dar care nu ezită să dezvăluie și umbrele ce trebuie curățate pentru ca adevărul să poată ieși la lumină.
Totuși, această lumină nu este fragilă, nu este doar o adiere ușoară. Mă simt ca o mare învolburată ce înghite stânci și depășește orice barieră. Aleg să fiu un vânt care se ridică din miezul unei furtuni, un vârtej ce străpunge chiar și cerul în zori. Deși uneori sunt calmă și tăcută, știu că în mine se află un uragan capabil să răstoarne nedreptăți. Sunt o furtună care poate lua cu ea tot ce este fals, tot ce încearcă să înfrângă sau să ascundă adevărul. Aleg să fiu acel vânt ce adună norii negri și îi destramă, lăsând doar cerul senin să își arate splendoarea. Aleg să fiu o forță care nu doar că își arată puterea, ci o utilizează pentru a face loc pentru o lume mai dreaptă, mai curată.
Am învățat să fiu nu doar un far ce arde la marginea unei lumi tulburate, dar și un foc care știe când să se controleze. Pentru că, uneori, flăcările mele nu trebuie să ardă cu furie, ci cu o intensitate blândă, asemeni unei lumânări ce iluminează o cameră întunecată cu o căldură plăcută, dar fermă. Sunt acea lumină care știe să fie blândă, dar care are puterea să schimbe totul atunci când este nevoie. Aleg să fiu ca un apus de soare care învăluie totul într-o căldură plăcută, dar care știe că trebuie să lase loc răsăritului pentru a se reînnoi.
Cu toate acestea, aleg să nu fiu doar o lumină pasivă. Căci atunci când nedreptatea se ridică, când răul devine prea puternic, pot deveni un foc arzător, o flacără ce tălmăcește umbrele în lumină. Aleg să fiu ca un fulger ce brăzdează cerul, clar și irezistibil, un semnal al răspunsului la apelul lumii, o avertizare că niciun rău nu rămâne nepedepsit. Sunt un fulger ce nu poate fi stins, o lumină ce răzbate prin întuneric și transformă fiecare colț al lumii, chiar și pe cele mai adânci și mai ascunse, într-un loc de purificare.
Știu că sunt învăluită de mister, și totuși nu mă tem să mă arăt. Aleg să fiu ca un pervaz plin de flori ce se înalță în mijlocul unei ierni înghețate. Sunt fragilă și puternică în același timp, o prezență care înfruntă vânturile crunte ale lumii, dar care aduce frumusețea în locurile cele mai uitate. Aleg să fiu asemenea unei ape clare, care își găsește drumul chiar și în cele mai pietroase și învolburate râuri ale existenței, refuzând să se lase murdărită sau să piardă sensul. Aleg să fiu ca o rădăcină adâncă, care trăiește sub pământ, dar care este întotdeauna prezentă pentru a susține fiecare pas al celor care au nevoie de mine.
Și totuși, ca focul și apa, pot deveni și tăcută, atunci când lumina mea trebuie să se retragă în adâncuri pentru a permite altora să crească. Căci, deși sunt gata să ard pentru cei ce au nevoie de mine, știu că lumina mea se naște dintr-o conștientizare profundă a propriilor limite. Aleg să fiu acela care știe când să păstreze pacea, dar și când să aprindă flăcările pentru a arăta lumii calea dreptății.
Zbor spre înălțimi 