Prin labirintul mării ce poartă izbăviri Mă răscolesc epave din lumile trecute Deși uitarea incă mai sapă în priviri În pragul altei drame ce dinții și- i ascute.
Se vor ciocni planete pe fruntea mea curând În ochii tăi se naște o altă dimineață Iar prin eternitate o clipă strecurând La Polul Nord tăcerea s-a spovedit pe viață
Printre atâtea umbre doar florile de mai În albul inocenței încearcă să rămână Îmi amintesc de tine cum vara o chemai Și ne-ngropam în toamne ținându-ne de mână.
Trupurile, o, dulci sărmane trupuri umane cu trunchi și ramificații, rădăcini goale bătând aerul: cupe profane, dăruind nopților limbi transpirate, strânsele palme
și oase dislocate, cu existență mută, ce urcă prin piele, viguros, smulgând fluturi. Vlăguiți, par aproape ca niște steaguri puse pentru-a umfla luciul aripilor orizontale
ce simt inerția, ca lacurile carnale unde plăcerea-și scufundă ancore stricate. Stând vertical, enigmă sunt în peșteri înstelate
și vârfuri pline ce înfloresc, ce explodează: Mesaje proprii, când vocea nu verbalizează, pornind urcușul lor pe drumuri neumblate.
Trupurile, o, dulci sărmane trupuri umane pline de limbi transpirate, de strânsele palme.
traducere – Gabriel Cristea
Campos de la mariposa de Alberto Serret
Los cuerpos, ah los dulces pobres cuerpos humanos con su tronco y sus pencas, sus raíces desnudas batiendo el aire: copas profanas que la noche dotó de lenguas húmedas, de contráctiles manos
y huesos inconformes cuya existencia muda sube a la piel, pujante, descerrajando broches. Abatidos parecen casi banderas puestas a hinchar la superficie de los horizontales
sentidos de la inercia, como lagos carnales donde el placer arroja sus anclas imperfectas. De pie, son el enigma constelado de grutas
y cúspides turgentes que florecen o estallan: Mensajes de uno mismo donde las voces callan y emprenden el ascenso por innombrables rutas.
Los cuerpos, ah los dulces pobres cuerpos humanos llenos de lenguas húmedas, de contráctiles manos.
,,Alberto Serret . (Santiago de Cuba, 1947 – San Francisco de Quito, 2000) Poet, narator, dramaturg, jurnalist și scenarist pentru film, radio și televiziune, artist plastic. Autor a mai mult de douăzeci și cinci de cărți – inclusiv romane, nuvele, poezie și literatură pentru copii – publicate în Cuba, Statele Unite, Columbia și Ecuador – dintre ele este romanul ,,Iubitorul lui Lot” și colecția de poezie ,,El mediodía y la sombra”. Textele sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, rusă, portugheză și mandarină, iar în jur de 30 de selecții și antologii de literatură din diferite părți ale lumii culeg mostre din opera sa.”
Trăiesc prin tine plai curat, mlădiu, cu ramura rotită în aur străveziu, spre creste munții așezați ca pentru cină, păsări gustând din soare libera lumină.
Luminișul dintre arbori, case vechi, pădurea lină… de mult au topit în șoapte caldă lacrima de smirnă, curcubeu ca o aripă intră-n inimă, adie peste-ntreg pămăntul ierbii care așteaptă să învie.
Nu mai zăbovim pe calea ce-nvârte-n galop lumini! S-or așterne iar petale pe-al Tău trup plecat venind… S-or așterne iar petale sclipitoare peste glii.
Trăiesc prin tine plai curat, mlădiu, în palme, frunza verde, în ochi azurul viu ce picură din soare și sevele târzii mult așteptata floare în glas de ciocârlii.
Îmi sângeră frunza neruptă de ploi Cu lacrimi de cer picurat dintre stele. Te caut iubirea tristeţilor mele, Icoană pe suflet cu umerii goi!
De cand ai plecat, din speranţe mă rup, Mă pierd în secunda deja sfârtecată. Cum ornicul meu a-ncetat să mai bată Îmi sângeră frunza rănită pe trup…
Eşti bine măcar, ai uitat tot ce-a fost? Adormi printre rânduri când noaptea te curmă? Te arde pe suflet sărutul din urmă Sau focu-i mai viu în al tău adăpost?
Vroiam să rămâi, mă temeam că te-aş pierde Şi plouă mocnit peste crengile grele… Te caut iubirea tristeţilor mele, Icoană de aur cu sufletul verde…
Şi poate că mâine un semn, o fereastră Deschisă pe cer despre mine-o să-ţi spună Ce-atât n-am stiut când am fost împreună… Pecete deschisă prin dragostea noastră…
În palme strâng nisipul ce-a rămas pe plajă-n urma ultimului pas, pe care l-ai făcut în mers grăbit. Mi-aș fi dorit să-ți fiu etern popas, dar mi-ai șoptit, cu-o lacrimă în glas: „iubitul meu, azi totul s-a sfârșit, nisipul din clepsidră ni s-a scurs și ce-ai în palme nu e de ajuns nici încă unei clipe pentru noi. Azi, anotimpul început în doi, s-a incheiat, iubite, bun rămas „. … Și-n urma ta, cu sufletul zdrobit, în umbrele ce mor spre asfințit, sărut nisipul ultimului pas.
1.Trăim niște vremuri în care, mica dictatură a crescut într-o asemenea măsură că nu o mai încap hainele democratiei. 2.Toți ne naștem oameni, însă calitatea de OM trebuie dobândită. 3.Cu toții vorbim, dar nu toți putem fi și înțeleși, așa precum și multora ne lipsește capacitatea de a înțelege totul. 4.Când ceilalți vor pace iar tu ca un nebun vrei doar război, atunci sigur de sabie mori. 5)Renunțarea este înțeleaptă atunci când știi că este timpul să renunți. 6.Insistența în eroare este soră cu ridicolul. 7.Unele victime capătă statutul de erou, doar prin ignoranța altora, de a nu cerceta motivele provocatoare pentru care au ajuns victime . 8.Trăim niște vremuri în care, trebuie să ai grijă la orice cuvânt, pentru a nu supăra cumva „prietenii” cu opiniile personale. 9.Lumea este suma indivizilor, iar ceea ce trăim în societate este bumerangul acțiunilor sau inacțiunilor noastre. 10.Putem cenzura ușor cuvinte, dar nu trăiri! 11.De propria nepăsare nu te poate salva nimeni, decât plătind cu propria libertate. 12.Viața este doar o bătaie de inimă și uităm asta aproape mereu! 13.Nimic nu ne poate face mai mult rău decât cruda realitate ascunsă de frumoasele noastre iluzii. 14.Nu vei găsi niciodată ușa spre inimile celor care au aruncat cheile. 15.Când lași țara în paza lupilor chiar și măgarii le devin complici. 16.Suntem arbori cu ramuri de sentimente și emoții, ce-și au rădăcinile fixate în trecut, cu fructele prezentului și muguri de speranțe în viitor! 17.Cuvintele pot fi pansament pentru suflet, dar adevăratul medicament constă doar prin ceea ce facem. 18.Imaginația îmbinată cu speranța, amestecate cu o mare doză de naivitate, ne pot face viața un iad. 19.Prin cuvinte putem face orice, în fapte e dificil de respectat cuvântul! 20.Orice măgar prin răgetul său ne poate spune dovedi un singur lucru, că este doar un măgar. 21.Suntem căpitanii corăbiilor propriilor trăiri. Rezistăm multor furtuni atâta timp cât nu suntem debusolați de ceea ce se întâmplă în exterior.
În pânza zorilor, cuvântu-ți cântă, Sub pasul meu ce-abia se mai coboară, O, iarba mea din toate mai frumoasă, Tu crești din vis, din umbră și din stâncă.
Te simt cum arzi sub ploile din mine, Un foc ce nu se teme de nimic, Deși ești fir, ești vânt, ești colț de clipă, Rămâi în trupul lumii rădăcină.
Tăcerea ta mi-e glas, mi-e rugă mută, Și-n foșnetul tău sacru mă îngrop, De m-ai primi, din muguri să renasc, Ți-aș fi o stea căzută-n ceasul nopții.
Te-apleci spre moarte și spre nemurire, Un verde fir cu gust de infinit, Eu te iubesc în spasm și în tăcere, Ca pe un zeu ascuns într-un zenit.
Și dacă vântul lumii te va frânge, Voi aduna cu palma visul tău, Iar în cădere, tu vei fi albastră, Iar eu voi fi pământul tău mereu.
