Valsul vieții peste trupuri. Inimă ruptă în bucăți de primăvară. Nu am decât o muzică răscolită de becațe. Dacă vreți să cumpărați flori, plătiți cu o privire nouă, care să-mi coasă ochiul destrămat. Toate fracțiile vieții au un numitor comun: negrul. E lină marea, zbuciumat cuvântul. Pe câmpul nopții, mă aleargă luna. Are sâni de bujori și obraji de păpădie. Nu o sărut pe puful ochilor, ci pe suspinul din călcâi. Dați-mi absint, să-mi moară toți zeii din păcat! Noaptea se stinge încet în ochiul cusut de voi. Primavara își adună bucățile de inimă ruptă. Trupuri valsează peste vieți. Eu răscolesc muzici pe câmpul cu becațe. Așa se văita un timp ajuns la origini.
Refren Ionuț Pande
Carpații mei, Carpaților dragi, vă curg apele la poale de popor! S-au amestecat cu lacrimile sufletului. Deschideți-vă oglinda, să-mi văd chipul odios al trădările de sine! Unde sunt brazii ce-mbrăcau în verde irișii de foc?! N-am avut, Carpații mei, n-am avut noroc, noroc de voi, de floarea încolțită-n dor, pe stânca rezemată de un nor! Ah, fă-mă, frate, zbor de păsărea, ca să urc,să urc, uite, vezi, colea, pe steiul ochilor de nai, unde capra paște-un Rai!
mama n-a murit am văzut-o în vis frământa aluatul pentru praznicul bunicului plecat cu o zi înainte de Crăciun m-a privit cum priveşti lumina din felinarul abia aprins apoi a îngenuncheat pe întunericul rămas în casă şi a plâns am impresia că-l ruga pe Dumnezeu să mă ţină de mână aşa cum o făcea când eram mic
de jur împrejur linişte şi o mlaştină invizibilă din care încercam să ies transpirația ieşită prin piele îmi năucea privirea gol şi singur în faţa amintirii cu moartea mi-am împreunat mâinile şi plin de iubire am modelat un Dumnezeu pe care să-l întreb despre mama
mi-am amintit atunci ziua în care tata şi-a îmbrăcat costumul negru m-a luat de mână şi m-a dus la biserică pe drum se confesa ca unui om mare
în dimineaţa aceea am plâns
gândul meu s-a întâlnit cu Dumnezeu şi atunci i-am cerut voie să vorbesc cu mama îmi era frică să o strig în tăcerea dintre noi s-a cuibărit o durere mi-am lipit obrazul de pieptul lui tata şi am plâns
E o prezență ascunsă-n ape sfinte rotindu-se-n miresme aurite, privirea arhanghelului – sabie arzând volute-nscrise la răspântii de cuvinte.
Botezător al întruchipării de taină, cunoști Numele Sfântului Trup nevăzut. Pogorâtu-S-a Duhul peste ape și sânge – toiag și altar pentru cel renăscut. Tatăl născând Fiul în Duhul Se arată pe-aleea pleoapelor deschise de câte-un heruvim, s-aducă crezul inimii rănite de-Împărăția Omului Divin.
De-aș fi ca un cântec, răsărind din adânc, Ca un verde de câmp, ca un galben de pai, Ca o apă curgând într-o ploaie de mai, Într-o zi mă voi face pământ.
Mă voi face ce-am fost, înainte de-a fi, Fir de iarbă în vânt, între coasă și cal, Poate-aș fi, spumegând, creastă albă de val, O secundă-ntre coperți gri de zi.
De m-aș crede cândva, altceva decât sunt, M-ar scutura pământul din şa! Și stejarul din poartă știu că m-ar renega, Îmbrăcând un veşmânt de-mprumut.
Mă aştern gând curat, între dor și dorință, Piatră-n râu, pentru pasul oricui, Sub ciocanul osândei, n-am să vreau să fiu cui, Mai degrabă aleg suferință.
Între a fi călău și a fi osândit, N-am s-aleg niciodată călăul, Între piscul mândriei și de lacrimi plin, hăul, Nu-mi lăsați timp prea mult de gândit!
În zâmbetul trist din viața pierdută, Prin clipe povară de-atâtea ninsori, Tăcerile-mi ard cu lacrimi de ciută, Și-o unică rugă spre Cerul cu nori
Port masca durerii cu râs de paiață, Când caut speranța și-un strop de senin, Dar văd peste tot numai chipuri de gheață, Vânzându-mi dispreț cu-n surâs heruvin.
Un țipăt de jale și-un ieri infernal, Se zbate haotic deși mă abțin, Iar lutul din mine se rupe letal Când inima frântă în palme o țin.
Trăiesc un coșmar de-i ziuă ori noapte, Degeaba un înger mă cheamă ades: Orgolii, frustrări, și ura din șoapte, Mă duc înspre-o poartă de sumbru proces.
Dar îngerul meu îmi iese în cale, Și-nlătură spaima spunându-mi duios:
Alungă amarul pe-a plângerii vale Și ține cu tine doar omul frumos
Mă uit înspre El și nu-mi vine-a crede, Nu-i nimeni cu mine, doar cugetul meu, Îmi pare un vis dar durerea se pierde, Și-o voce îmi spune: -Era Domnul tău!…
… și te pătrunde arșița trandafirie, răsădind aripi fragile în copii…
O să-mi bat mintea, iubito, până-i plâng câinii de milă și tot îți voi trece sânii prin vâltorile materne ale scrisului de mână!… tot ce strâng ochii din valea vinului, o să se scurgă printre genele de smoală, pacoste, iar frenezia va dura o săptămână, nu o zi… o să-ți curgă-n sus izvoarele, până pe creasta de azur, iar poezia va sfârși pe unde soarele abia începe… nu îndur eu nepăsarea și sfârșenia amiezii, când toți mugurii vremelnici se deschid și te pătrunde arșița trandafirie, răsădind aripi fragile în copii… ți-a lăsat marea verdeață și sidef, prin toate cărțile de pe catedră și se bat note abstracte în pereți și ilustrate din Paris… nu e, însă, dimineață să umbrească înserarea și nici zi să-și lase noaptea de ajun, în sărăcie, doamna mea… oare n-are marea viață îndeajuns și poezie, să-ți tot dea peste măsură, ca acum, frumoasă fată, iar tu ești, oricum, o mare, mai dintâi ca universul să se bată pentru locul stăpânit de Marea Neagră?… și acum îți simt pe gură buzele mărturisirii ce-a rămas goală în focul nopților făgăduite de pe țărm și învelită, furibund, cu lâna lunii, care nu ține căldură, nici pe-atât… mă gândesc sau se gândește cineva, ascuns în mine, uneori, că-mi ești iubită și cu cât îți este arșița mai luminoasă, cu atât îmi sunt și mie serile mai austere și mai reci!… apoi crești, crește și marea insomniilor de smoală și sădești valuri în glastre de azur, cu aurore și-mi vorbești, marea vorbește și împarte ilustrate cu povești, cât ține strada zorilor, până la școală…
Mă vindec de-ntrebări ca de-o prefață Ce clocoteau prin sânge când erai – Acum, când tot trecutu-n mine-ngheață, Tăcerea îmi vorbește fără grai.
Se sparge-un geam din cer în gerul nopții Și ușile se-nchid pe sub pământ – S-a-nfipt tăcerea-n balamaua porții Și chinuie cuvânt după cuvânt.
Și umbra ta se chinuie-n fereastră, Să-mbrace un suspin, să-i vină bine – Ca și parfumul florilor din glastră, Suspinul a rămas în piept la mine.
Din tot ce-a fost, nimic nu se păstrează, Din ce-a trăit, nimic nu mai trăiește – Uitarea-n profeție levitează, Tăcerea-n graiul muților vorbește.
Mi-e rău de-atâta liniște pe față, Mi-e dor de un cuvânt de-al tău și-aș vrea Să rup din umbra ta un colț de viață Și să-l înfig, adânc, în umbra mea.
De la dna profesoară Vichi Radu o analiză a poemului meu. Îi mulțumesc cu plecăciune pentru profunzime!
Ce sentimente sfâșietoare transmite versul poetului. ,,S-a-nfipt tăcerea-n balamaua porții, Și chinuie cuvânt după cuvânt,,. Metafora sufletului însingurat coborât în abisul său este acestă ,,poartă,, …Verbele unei zbateri în pustiul unei inimi în care nu se mai aude decât clocotul unor întrebări sunt presărate de-a lungul poemei dând tonul tristeții, al dezolării: ,,gheața,, ,,sparge,, s-a infipt,, ,,chinuie,, repetat chiar ,,mi-e rău,, ,,mi-e dor,, Imagini vizuale, umbra trecutului, metafora unei fericiri pierdute, se împletesc cu cele olfactive, auditive și cu stări afective în care domina nostalgia, dar puternic amprentată de sfâșietorul dor, de liniștea ce țipă în sufletul care caută căldura, căci ,,tot trecutul în mine -ngheață,, . Nici măcar elementul din zona astrală ,,cerul,, nu poate să îi aducă alinare, pentru că metafora este atât de sugestivă, deschizându-se prin verbul ,,sparge,,: ,,Se sparge-un geam din cer în gerul nopții,, . Am luat versul acesta pentru a ilustra talentul poetului care într-un singur stih are un lanț de metafore dând un tablou, nu feeric, cum am crede, fiind vorba despre bolta cerească, ci în care se ivește un ochi (geamul din cer spart), dar acela nu este ocrotitor, el apare ca o izbucnire a durerii supreme care sparge cerul sufletului său, cer care nu e senin, ci are mantia noptii cu veșmânt care este geruit. Fiecare cuvânt se țese într-o dantelă a sloiurilor ce se infig în inima sa cu asurzitoare tăceri. Strofa finala este asemeni unei tânguiri a eului ce nu mai suporta ,,atâta liniște,, ,,Mi-e rău,, spune el, asemeni unui om în pragul bolii, căci da, singurătatea unui suflet e cea mai cumplită boala. Ea e tăcută, insiduoasă și te aduce pe marginea genunii. Sufletul coboară, iar cea care ar putea să-i dea aripi să se ridice, nu este. De aceea ,mărturisește: ,, Mi-e dor de un cuvânt de-al tău / Să rup din umbra ta un colț de viață / Și să-l înfig adânc, în umbra mea,, O poemă ca un strigăt în noapte …
Zbor spre înălțimi 