Te-am îmbrăcat în stele să te culeg la noapte, una câte una și nu mai știu de-i vis, orbit de frumusețe te-am confundat cu luna!
Te-am îmbrăcat cu marea să te culeg din perle, una câte una, să te adun șirag, pe fruntea diafană să-ți așez cununa!
Te-am îmbrăcat cu cerul să te culeg sub pleoape, una câte una, să-ți sărut, frumoaso, azurul prins în ochii ce-și cântă-n liră, struna!
Și ți-am cules pădurea să te îmbrac în frunze, una câte una, să-mi înflorești poiană cu lăcrămioare-n sân, parfumul să-ți adulmec căci tu îmi ești icoană, femeie, sau ești luna?
Te-a agățat duios tăcuta noapte cu dragoste de lebede fierbinți și de atingeri tandre și de șoapte care te-ajută astăzi să mă minți * Și porți pe buze cifre amuțite când luna bea pahar după pahar pe cer sunt stelele aghezmuite spre mine sufli gerul tău și jar * În fiecare noapte o ninsoare în fiecare zi un derdeluș încerc să– ți țin poteca în picioare dar te tot duci la vale pe ghețuș * De ce n-ai sta o clipă doar cu mine de ce nu-mi spui că ai rămas cu el de ce nu faci castel ci doar ruine peste zăpezi rănite în duel.
Te-am cunoscut în clipa unui cântec, Acolo unde florile-și deschid Petala, peste cerul unui zâmbet… La ora când duminicile ning Corole peste chipul dimineții, Când din potire cresc împărtășiri… Te-am cunoscut în sâmbăta luminii, Trecând ecoul șoaptelor prin mir.
Mi te-am privit așa ca pe-o minune, Ca pe-un arhanghel fără de halou, Coborâtor în lutul cel de viață Mi-ai apărut în cale. Un erou Cuminte și nebun, pictând poeme Pe zidul de cetate fumuriu… În mine-ți simt tăcerile boeme Și-aripa ți-o cunosc! Nu e târziu!
E primăvară nouă-n burgul estic, Îmbobocesc caișii prin curți fără stăpân, E Martie în mine și te iubesc frenetic În versuri de mătase brodate cu parfum!
Între noi, doar ninsori care vin, care trec, Pe pământ, rătăcind, ochii tăi mă petrec; Chipul tău, de-mprumut, o mai fi cum îl știu Când în stele-mi citeai, până noaptea târziu?
Făceai pârtie-n nămeți, lăsând jocului pradă Niște zeci de lopeți pentru un om de zăpadă; Ochii mei de copil plăteau norilor vamă Și cu sânge-n obraji te zideam, dragă mamă!
Te mai strig dar te-ai stins într-un clopot al sorții, Ce-a bătut și-a-nviat balamalele morții; Aș fi vrut să mă naști neștiut de cuvânt, Să mă storc, cum te-ai stors, într-un pumn de pământ.
Mamă, câinele meu latră des, latră-n sus, Parcă vede că ești undeva, und-te-ai dus; Șocul morții-n ecou sună lung a turbare, Legănând un pământ care urcă-n picioare.
Iarna plânge pe noi, fulguind în colinde, Mă aleargă-un Crăciun și nu știu de mă prinde; M-aș ascunde-ntr-un glob, într-un brad atârnat… Fără tine și el, bradul meu s-a uscat.
Sunt și singur și trist, am în suflet polei, Gerul nopții m-a stins, cum s-au stins ochii tăi; Dă-mi un semn din pământ sau din cer, că ești vie Și-ți promit să trăiesc pe-un pământ de hârtie.
Mă desfrunzește somnul de vise despletite Mă devorează foamea la cinele de taină Si îmi usucă setea cămilele pornite peste Sahara vieții purtând aceeași haină
Prin oaza de dorință se moare de nisip Mă scol din naufragiul de lacrimi potopite Si mã-ntâlnesc la colțuri cu mama lui Oedip Printre statui de vată cu fețe obosite
Deci vă aștept prieteni să populăm Parnasul. Pe-aici e întuneric și suntem foarte chiori Golgota se destramă,se potignește pasul Nu poți de-atăta moarte să te gândești că mori.
Îngeri care împlinesc aerul prin puritatea aripilor lor fluturânde precum văpaia fertilă prinsă-n focul lânii scânteietoare
Fetița care-nvârte, nenumăratele păsări, praf alb? pârâu cristalin. Razele cărărilor aurii deasupra aripilor? Peste brațe?
Cine-mi esti tu? Ce ești tu? Un nor visător, purpuriu Umbra străpungând aerul ce bântuie pe pământ și neagă rațiunea – sculptură în desime E acea tristețe sau așteptare? în mijlocul fragmentelor elementare firave ca fumul trestiilor sau ca tromba pulberii de argint
vârtejuri jucându-se cu fantomele.
O, ce muzică pasională Cine-mi esti tu? Ce ești tu? aerul fascinat efluviu alb al păsării Cine-mi esti tu? Ce ești tu? jumătate pasăre, jumătate iubire.
traducere – Gabriel Cristea
Krzysztof Kamil Baczyński (născut la Varșovia în 22 ianuarie 1921 și decedat la 4 august 1944 în același oraș) este un poet polonez, personaj legendar și emblematic pentru toată generația sa născută într-o Polonie liberă și jertfită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El întruchipează noul romantism polonez în versiunea sa atât tragică, cât și eroică. Imaginile sale poetice sunt consonante uneori cu prăbușirea, evocată de Bosch, Brueghel, Dali și alți suprarealiști, dar prin puritatea sa extremă și frumusețea expresiei, combinată cu o profunzime metafizică inegalabilă, ne face să ne gândim la muzica lui Chopin. Opera sa surprinzător de matură este, de asemenea, o mărturie apocaliptică a ceea ce a fost cea mai neagră noapte din istorie. În timpul ocupației a continuat să coopereze cu presa clandestină de stânga, în special în revistele „Płomienie” (Chemări) și „Droga” (Drumul). Simultan și în ciuda interdicției, și-a continuat studiile superioare în limba poloneză, la Universitatea subterană din Varșovia și ca subofițer în Armata Națională. În 1943 s-a alăturat Batalionului Zoska, după care și-a abandonat studiile pentru a se angaja pe deplin în activitățile rezistenței poloneze. La 6 iulie 1942 s-a căsătorit cu o colegă de la universitate, Barbara Drapczyńska, rezultând o serie de poezii erotice considerate unele dintre cele mai notabile, în limba poloneză. Cu puțin timp înainte de răscoala de la Varșovia, Baczynski a dat o copie a tuturor scrierilor sale unuia dintre prietenii săi, păstrându-se astfel pentru posteritate. În timpul răscoalei de la Varșovia s-a alăturat batalionului „Parasol”, murind împușcat în luptă de către un lunetist german, la 4:00 p.m., la 4 august 1944, la Pałac Blanka – Vechiul Oraș al Varșoviei. Trupul său se află îngropat în Cimitirul Militar Powązki, împreună cu soția sa însărcinată, ucisă la 1 septembrie 1944.
Rayonnement de Krzysztof Kamil Baczyński
Les anges qui étoffent l’air par la pureté de leurs frémissements d’ailes comme l’ardeur fertile près du feu la laine scintillante
Petite fille qui tournoie, les innombrables oiseaux, blanche poussière ? ruisseau clair. Les rayons des sentiers dorés sur les ailes ? Sur les bras ?
Qui m’es-tu ? Qui es-tu ? Un nuage rêvant en pourpre L’ombre transperçant l’air qui marche sur la terre et nie la raison – sculpture de toison C’est la tristesse ou l’attente ? au milieu des éclats d’éléments élancés comme la fumée des cannes ou le pilier du duvet d’argent
les toupies jouant aux fantômes.
Ô combien de musiques passionnées Qui m’es-tu ? Qui es-tu ? l’air captivé blanche poussière d’oiseau Qui m’es-tu ? Qui es-tu ? mi-oiseau, mi-amour.
Pe la târgul de nimicuri de proporții planetare, Unde mergi ca să-ți pierzi timpul sau să scapi de vreo nevoie Vând mirenele cu fuste norocul pe trei parale Şi-ți ghicesc în bobi ursita, și în pufi de păpădie
Le râd ochii ca tăciunii arşi de soare-n dimineață, În cosițe îşi pun panglici roşii, să nu se deoache, Îți dau şi-un pahar cu apă cu şerbet sau cu dulceață Şi-ți înfig în piept privirea prin genele rimelate.
Pe-o laviță ponosită, o pisică plictisită Toarce-ncet ca să mai uite larma de sub felinare, Pe masa cu trei picioare e întoarsă o clepsidră Să-ți măsoare timpul sacru ce l-ai scurs din buzunare.
Nici o vorbă. Totul tace. A-mpietrit pe-o carte-o clipă. Ți s-au înmuiat genunchii de emoții ancestrale. Parcă vrei să prinzi destinul între degete de apă, Să nu laşi în voia sorții desfătări primordiale.
Te înclini când saltă bobii din pahar de piele groasă Şi-auzi de un bob zăbavă sau o piedică din drum De-ți zbârleşte păru-n ceafă şi-ai vrea să faci calea-ntoarsă Să nu-ți vezi visul de-o viață prefăcându-se în scrum.
Dar râd bobii de pe masă ca florile de pe fustă Că-s meniți ca să mângâie dorul dintr-un pelerin Rătăcit la drum de seară pe o potecă îngustă Unde vor să îl îmbete cupele de flori de crin.
Şi-n beția fericirii din cinci boabe de fasole, Într-un târg unde nimicul e uriaş şi n-are preț Îți mai pierzi mințile-o dată şi mai dai şi trei parale Când ştiai deja câ-n viață totul pare fără sens.
