Spune-mi, suflete… poți duce tot ce Dumnezeu ți-a dat, Fără lacrimă pe față, fără de nici un oftat? Poți ca să mai rabzi povara de pe umerii-ți plăpânzi, Cum de nu îți plângi durerea, ce-n străfunduri o ascunzi? Poți să pui geană pe geană când pe gând noaptea se lasă, Zâmbetul ce-l înflorești, nu te doare, nu te-apasă? Cum de îți găsești răspuns la fiecare-ntrebare, Cum mai poți să dăruiești și iubire, și iertare? Să-ți răspund… nu am cuvinte, om de soartă măcinat, Nu mi-e greu că-n viața asta am povară de purtat, Căci nu stau ca să gândesc dacă mi-e ușor sau greu, Doar atâta cât pot duce, mi-a dat bunul Dumnezeu Și tot El mi-a dat puterea, durerii să nu-i dau glas Pentru că îmi este-alături în drumul meu, pas cu pas!
Măicuță Românie ești bolnavă, Agonizezi ambulatoriu zi de zi, Căci starea-ți, vai, parcă atât de gravă N-a fost nicicând și nici nu va mai fi
Ne pleacă doctorii peste hotare, iată, Se duc pentru un trai mai omenesc Iar tu rămâi săracă, netratată, Și îți dispare sânge românesc
Și-apoi, bâtrânii tăi, măicuță, plâng, Pentru că-ngheață-n casele sărmane, Cu viața pentru-o zi mai fac un târg În timp ce alții-adună banii în mormane
Ne mai rugăm la Domnul să te vindeci Când brusc ne-apucă bruște-epifanii, Tu-ți plâgi durerea și de noi te-ndupleci Deși ai parte doar de golănii
Măicuță Românie, cât poți oare Să ne iubești și să ne ierți necontenit? Când ești călcată zilnic în picioare Și ruptă ești de la apus la răsărit?
De-ar ști el Decebal ce ai ajuns Când te-a lăsat o prea mândră prințesă, De moarte ar fi iar, pe loc răpus, Acum, că ești bolnavă și în lesă
Acum, când vor ca peste tine Să se aștearnă întunericul și frigul, Ce tratament în viață te mai ține Când vezi cum se apropie cârligul
Să te agațe unde nu ți-e locul Și să te denigreze pe nedrept? Își varsă peste tine tot amocul Lovindu-te cu sete drept în piept
Bolnavă și sărmană țărișoară Prădată fără urmă de apel, Ridică-te din umbra cea amară Și cheamă-ți patrioții sub drapel.
Voi cei care ani de-a rândul ați slujit nemernicia, Ați uitat că mama voastră cea dintâi e Romania? Ați tot rupt câte o bucată și-ați vândut-o fără milă, Ignorând că-i apărată de un scut și o acvilă.
Chiar și astăzi îmbrăcați haina hâdă a trădării, Rătăciți prin noaptea minții, fără harul lumânării, Luarăți puterea-n mână și-o făcurăți bici de foc Și vânați fără-ncetare adevăru-n orice loc.
Prea vă credeți voi stapânii peste tot și peste toate , Când de fapt sunt păpușarii ce vă mână de la spate, ,, Prea Făcurăți Neamul Nostru De Rușine Și Ocară „ Când băgarăți libertatea sub o piatră funerară.
Nimic nu vă este sacru, nici pământul și nici cerul, Îmbrăcând haina minciunii, aruncarăți caracterul, Se cutremură toți sfinții de atâtea lanțuri grele, Se cutremură străbunii că-și văd țara-ntre zăbrele.
Se cutremură pădurea și izvorul, munții înalți, Când vă văd sapând întruna o prăpastie între frați, Voi pregătiți ghilotina…nu vă îneacă remușcarea? Sunteți poate prea orbiți…prea luminoasă-i cărarea!
Astăzi strig din toți rărunchii către bunul Dumnezeu: Ține țara mea în brațe, izbăvește-o de ce-i rău! Astăzi strig din toți rărunchii către vii și către morți: Faceți lanțuri de iubire, puneți punți și rupeți porți!
Atâta toamnă, Doamne,-n mine! Ce dezmăț! Iar eu, cu vara încă mă răsfăț. Și-atâta dragoste din mine se revarsă, De parcă primăvara este-ntoarsă Și, pe uitate căi, hălăduiește. Visare-i? Sau e timpul ce clipește și mai aduce visuri înapoi, Să mai alunge nopțile din noi?
În iarnă împrejurul se preface. Bat aripi negre vântul ce nu-și mai află pace.
Când m-ai privit, s-au transformat în ape speranțe și-așteptări adânc ascunse, și lacrimile-atâta timp, neplânse, au început să curgă pe sub pleoape.
Când m-ai atins, s-au preschimbat în fluturi și mâinile și gândurile mele, și-au început să zboare către stele, să construiască, pentru vise, scuturi.
Când mi-ai vorbit, mi s-au topit, în suflet, uitate doruri și nescrise versuri, și se-auzea, din stranii universuri, un geamăt stins, înăbușit de plânset.
Când ai plecat, s-au prăbușit în mine apusul, răsăritul, împreună, și nu e nimeni care să îmi spună cum să trăiesc, iubite, fără tine.
Trăiască Nația, așa saluta marele nostru poet MIHAI EMINESCU.
Bogdan Florin Boitan
15 ianuarie este Ziua Culturii Naționale și totodată se împlinesc 175 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.
DOINA – Mihai Eminescu
De la Nistru pân’ la Tisa, Şi nici Nistrul nu-i înneacă Săraca ţară, săracă! Din Boian la Cornu Luncii Jidoveşte-nvaţă pruncii Şi sub mână de jidan Sunt românii lui Ştefan. Că-ndărăt tot dă ca racul Fără tihnă-i masa lui Şi-i străin în ţara lui. Din Braşov pân’la Abrud Vai ce văd şi ce aud Stăpânind ungurul crud Iar din Olt până la Criş Nu mai este luminiş De greul suspinelor De umbra străinilor, De nu mai ştii ce te-ai face Sărace român, sărace! De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier Zboară paserile toate De neagra străinătate Numai umbra spinului La uşa creştinului Codrul geme şi se pleacă Şi izvoarele îi seacă Săraca ţară, săracă! Cine ne-a adus jidanii Nu mai vază zi cu anii Şi să-i scoată ochii corbii Să rămâie-n drum ca orbii Cine ne-a adus pe greci N-ar mai putrezi în veci Cine ne-a adus Muscalii Prăpădi-i-ar focul jalei Să-l arză, să-l dogorească Neamul să i-l prăpădească, Iar cine mi-a fost mişel Seca-i-ar inima-n el, Cum duşmanii mi te seacă Săraca ţară, săracă! Ştefane, Măria ta, Lasă Putna, nu mai sta, Las’ arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija gropilor Dă-o-n seama popilor La metanii să tot bată, Ziua toată, noaptea toată, Să se-ndure Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău… Tu te-nalţă din mormânt Să te-aud din corn cântând Şi Moldova adunând Adunându-ţi flamurile Să se mire neamurile; De-i suna din corn odată Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori Vin şi codri-n ajutor; De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Daţi în seama ciorilor Ş-a spânzurătorilor. Ştefane, Măria Ta, Lasă Putna, nu mai sta Că te-aşteaptă litvele Să le zboare tigvele Să le spui molitvele Pe câţi pari, pe câţi fuştei Căpăţani de grecotei Grecoteii şi străinii Mânca-le-ar inima câinii Mânca-le-ar ţara pustia Şi neamul nemernicia Cum te pradă, cum te seacă Săraca ţară, săracă!
Această variantă a Doinei , extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.
5 iunie 1883 sosit la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu citeşte, la Junimea, poemul „Doina”. Se știe de la Iacub Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a marelui poet la „Junimea”. „Doina” este strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său. Concepută în 1878, după pierderea Basarabiei, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Iată ce mărturisește Iacub Negruzzi: „La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea cu un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu. În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa ”Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la ”Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”. Definitivarea poeziei „Doina” a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul” din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii” ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina”. „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplauze isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.”, spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie , în revista „Convorbiri literare”. „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu. Poezia „Doina” de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de libertate „supremă” a apărut „libertatea” de a critica şi de a o pune „la index”, pe motiv că „nu e acum momentul”, „surescită spiritele naţionaliştilor”, „incită la xenofobie” etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi, „Doina” fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi „pentru lirismul ei ardent şi sarcastic” (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tăcit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat”. „Toate-s vechi şi nouă toate”, ar spune Mihai Eminescu. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina” ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme” (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878″ (după alţi cercetători poezia „La arme” este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina”, ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul”, referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pânîn Săcele” şi „Dela Turnun Dorohoi „, adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („DelaNistru pân la Tisa..”), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare”, parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebista! Într-o altă variantă sunt amintite şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul!”, aflate în „mâini străine”: „Din Braşov pân la Arad/ Şi-au făcut duşmanii vad”. S-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.
Când n-oi mai fi, va plânge ceru-n taină, Cu stropi de-argint pe frunze obosite, În pragul serii, luna-ți va fi haină, Prin labirint de gânduri risipite…
Un crivăț rătăcit pe drum de noapte Va șterge pașii mei uitați în lut, Iar timpul prins în mrejele deșarte, Va risipi-n neant tot ce-am avut…
Când n-oi mai fi, să-mi cauți urma-n zare, În foșnetul din crâng și-n munții goi, Doar amintirea-ți fi-va alinare, Ecou rămas în lacrimă de ploi.
Când n-oi mai fi, să-ți amintești de mine, Ca de un vis ce n-a știut să plece, Un bob de timp, o umbră prin destine, Un abur legănat ce-ndată trece.
Când n-oi mai fi, iubirea va rămâne, Va dăinui și dincolo de moarte, Căci dragostea-i un astru ce n-apune, Așa citit-am mai demult în Carte.
Când n-oi mai fi, un clopot fără nume, Va răsuna în inimă încet… Iar pașii mei purtați pe culmi de lume, S-or aduna într-un postum regret.
Un ceas va bate vremea fără mine Și-n fiecare tic, un dor prelung, Ce nimeni nu va ști cum să aline, Căci zilele și anii nu ajung…
Când n-oi mai fi, apusul va rămâne O rană-n cer, ascunsă-n poezie, Iar vântul, pe potecile bătrâne, Va plânge-n versul ce-am lăsat să fie.
Când n-oi mai fi, la vadul de lumină, Vor tremura doar umbrele tăcerii, Iar îngerul, cu aripa divină, Îmi va-mpleti cununa revederii.
Când n-oi mai fi, în toate-mi vei găsi, Ecoul pasului de altădată… În fremătarea orelor târzii Și-n liniștea din suflet spulberată.
Când n-oi mai fi, pe cerul stins de stele, Va colinda desculț un nor durut, Zefirul va șopti printre perdele, Povestea mea, cu-aromă de trecut.
Zbor spre înălțimi 