PARODIE DUPĂ POEMUL “VINE O ZI”, de CAMELIA RADULIAN Nică Janet
NAŞTEREA POEZIEI
Cu toate că sunt deştept, Când poeta spune că “REZEMAT DE UN GLONŢ STĂ SOLDATUL C-UN UMĂR, O VIOARĂ E OCHIUL LUI DE ŢĂRÂNĂ”, Eu nu ştiu Ce a vrut să spună poeta, Dar cred că are dreptate.
Când poeta spune că, Neavând unde se ascunde, Se ascunde, totuşi, “ÎN NEBUNUL DIN COLŢ CARE STRIGĂ ŞI ZICE: “VAI, E GRAVIDĂ ZIUA DE MÂINE”, Eu nu ştiu ce a vrut Să spună poeta, dar cred Că are dreptate.
Când poeta spune că “EU AM FERESTRE ÎNTR-UN SOLDAT”, Eu nu ştiu ce a vrut Să spună poeta, Dar cred că are dreptate.
La fel, dacă eu spun că Glonţul de care stă rezemat soldatul, Sunt eu, eu, chiar eu, Că nebunul din colţ În care se ascunde, sunt eu, eu, chiar eu, Că soldatul cu ferestre sunt eu, Eu, chiar eu, Fiind foarte frumoasă, poeta Nu ştie ce vreau să spun, Dar crede că am dreptate…
Şi are dreptate! Are! Are!
CAMELIA RADULIAN VINE O ZI
Vine o zi cu făptură de lână și-n temniţa–i verde sapă soarele tânăr rezemat de un glonţ stă soldatul c-un umăr o vioară e ochiul lui de ţărână. Hai, lună, dă-mi pe umeri două ceruri lăuze varsă pe străzi trandafiri și rugini de obuze în oraş nu ai cum să te-ascunzi, nu ai unde, poate în câinele şchiop, traversat de alice în nebunul din colţ care strigă și zice: ”vai, e gravidă ziua de mâine cu atâta pământ, Doamne, ziua de mâine o să mă nască-n curând, o să îmi nască-n curând un mormânt!” Vai, lume, spărtura din piept nu mai pleacă acasă mă-mbrăcă-n șiroaie de alb, în chiparoasă într-o rană pe dos, într-o cămașă frumoasă. Priviți, capătul rănii mele e un fecior învelit în izvor, nu sânge curge din mine, ci dor…. Nu e vineri în casă, e doar o umbră pe pat eu am ferestre într-un soldat suflă vântul în stofe ca-n lumânare stofele sună a gol, ba au clinchet de fiare nu sunt icoane unde mă-nchin, e o scrisoare veche, stropită cu vin și-un cântec, sub streşini, într-un bunic blajin şi mic: pic, pic, pic….
În ochii tăi adânci căzusem într-o seară, Când stele străluceau în murmur argintiu Și prăvăleau în ei atâta foc și pară, Că mă bătea un gând să ard în ei de viu.
Dar tu m-ai respirat cu șoapta ta fierbinte. Pe buze m-am trezit, un murg flămând, să pasc; Erau așa de dulci, așa de suferinde, Că mi se potrivea acolo să mă nasc!
Frumoasă mai erai, când pletele rebele Curgeau pe fruntea ta și se îngemănau! Cu degetele-mi vii mă-nfiripam în ele; Atâta îmi doream în cuibul lor să stau!
Ce tare aș fi vrut să știu a te reține Sub stelele de mai, fiorul meu din crâng! Dar n-am putut răzbi de-a dorului suspine… Eram neputincios ca un copil nătâng.
Eu te-am iubit atunci cu-atâta tinerețe Și-am ars atâta foc în noaptea de amor, Că viața se zbătea în tresăriri răzlețe Și m-am trezit bătrân la revărsat de zori!
O piatră am rămas la răsărit de soare. De ce nu m-ai ucis și m-ai lăsat în drum, Neputincios și trist, o biată arătare? Că eu să mai trăiesc, n-am fără tine cum!
STELICĂ, MÂNDRIA ȚĂRII (part.18) Lucian Domșa Stelică urcă scările, cu mersul lui greoi, fără nici un chef. Posomorât și fără vlagă. Nu avea chef de nimeni și de nimic. Vroia doar să stea în fotoliul lui, să bea două, trei beri și să moțăie cu televizorul pornit. Să fie lăsat în pace. De unde dracu' să prindă el în două zile un hoț? Păi ce, el e Cogeac, detectivu' ăla din filme? Ăla chelu', care prindea orice hoț? Sau Colombo? El e un biet plutonier, de ce trebuiau toate să se spargă-n capul lui? Că el nu e detectiv, că n-a făcut școală de detectivi. Și de ce se iau toți de el? Și primaru', și comisaru'? Ajuns în casă, se descălță și vru să se ducă direct în camera lui, însă femeia, Victorița îl văzu. "No bine că ai vin't, mă omule! Că-i gata mâncarea. Să vii să mânci acuma ni!". "Nu-mi trăbă, tu, muiere, lasă-mă-n pace!" răspunse morocănos plutonierul. "Nu mi-i foame." Auzind astea, Victorița, cât era ea de mărunțică și de firavă, își puse ambele mâini în șolduri, și începu: "Auzi aicea, mă omule, tu nu faci nazuri cu mine, da? Că ț-am făcut ciorbă de perișoare, că tăt d-aia ai vrut de tri zâle! Na, ia treci la spălat pe mâini și dup-aia ia ni, în bucătărie, la mâncat!" Stelică mormăi ceva neinteligibil, și se supuse. Femeia, stârnită și mai tare de atitudinea de lehamite a soțului ei, continuă: "Dup-aia trăbă să meri în grădină să-mi ascuți niște pari pentru roșiile elea, că ui la ele cum cresc în tăte direcțiile! Că nu faci nimnic pentru casă! Că tăte io tre' să le fac! Tu numa' fotoliu', fotbalu' și berea!" Stelică era deja în baie, se spăla pe mâini, cu ușa închisă, sătul să mai audă bombănelile nevestei. Într-un târziu ieși din baie și se așeză absent, la masă, în bucătărie, să mănânce. Nu-i prea era foame, dar nu vroia să și-o mai urce în cap pe Victorița. Adio tolăneală în fotoliu și beri, se gândi el cu amărăciune, urmărind-o pe femeie cum îi pune ciorbă în farfurie și cum îi taie feliile de pâine. Cum începu să mănânce, Getuța, fiica cea mare, năvăli în bucătărie, trântind tare ușa, cu telefonul mobil la ureche: "Da, tu fată! Da! Ce nu-nțălegi! Da! Cu 10 lei pachetu', tu! Ze-ce lei, îț vine să crez? Da, tu! Foarte ieftin, așa am zâs și io! Exact cu atâta-l dă!" Stelică se uită aiurit la fiică-sa, care se așeză la masă lângă el și continuă să vorbească ca și cum ar fi singură: "Da, fată! Și mi-am luat și io cinci pachete! Da' tu! Dintr-elea bune, fată, nu orice porcării! Da! Da' cum să nu! Lasă că-l întreb io, să văd dacă mai are! Da', tu fată! Sigur că da!" Apoi, ridicând tonul, zise grăbită: "Fată, mă mai sună cineva, trăbă să închid! Da, tu! Te pup, fată! Te pup! Ai grijă de tine!" continuă ea, și termină convorbirea, plictisită: "Proasta dracu', că nu știam cum să scap mai repede de tine...". Realizând că-i și taică-său acolo, Getuța îi zâmbi plutonierului și îl pupă pe obraz. "Poftă mare, tati!" Stelică dădu din cap a mulțumesc, și, cu mâncarea în gură o întrebă pe fiică-sa: "Da' tu ce ț-ai cumpărat cu 10 lei pachetu'?" "Nimic, mă tati!", răspunse Getuța rușinată. "Cum nimic?", continuă plutonierul. "Că te-am auzât cân' vorbeai la telefon." Fata se înroși, și răspunse, într-un târziu: "Țâgări, mă tati." Stelică se opri instant din mâncat, cu lingura plină cu ciorbă rămasă în aer, și, ca un polițai adevărat, reacționă: "Cine dracu' vinde țâgările așe ieftin?" Getuța vru să iese din bucătărie, dar Stelică o prinse rapid de mână. "Un' te duci? Ian zâ-mi și mie, cine vinde țâgările așe ieftin!" "Nu-ț zâc, mă tati, că nu-i voie! Că tu mă spui! Că ești polițai!" Plutonierul începu să se enerveze. Mai luă o lingură de ciorbă și o bucată mare de pâine și le băgă în gură. Mestecă rapid și zise: "Ba nu te spui. La cin' să te spui? Că doară io trăbă să știu că ce și cum". Fata se așeză pierdută înapoi pe scaun. Luă o gură de apă dintr-un pahar aflat pe masă, și oftă: "No bine, mă tati. Da' nu știi de la mine, da?" Taică-sau făcu semn din cap că da, nu știe, și continuă să mănânce ciorba, cu sorbituri mari și zgomotoase. Getuța își apropie buzele de urechile lui, și îi șopti, ca și cum ar mai fi fost și alte persoane în bucătărie: "De la Cristinel a lu' domnu Docea. Directoru' de la bancă. El vinde țâgările". Stelică rămase înlemnit. Se îngălbeni la față, și mâinile începură să-i tremure. "Ce ai, mă tati?", se sperie Getuța. "Țî rău?" Omul se ridică tulburat în picioare, împinse cât colo cu mâna dreaptă farfuria plină pe jumătate cu ciorbă, iar cu mâna stângă scoase telefonul mobil din buzunar. "L-ai întrebat de un' le are? Țâgările?" o chestionă Stelică grăbit pe fiică-sa. Getuța făcu din cap, că nu, nu l-a întrebat. Că nu-i treaba ei să știe de unde le are. Plutonierul ieși rapid din bucătărie, ducând telefonul mobil la ureche. "Alo! Bă, Marinele? M-auz, bă? Cre' că am găsât 'oțu! Da, bă! Da! Ia, acuma ni viu! Mă-ncalț iute șî viu!" Auzind astea, Victorița se postă dinaintea omului, vrând să-i mai oprească din elan: "Mă omule, mă, une meri? Că trăbă să-mi pui parii ăia la roșii, în grădină!" Stelică o dădu brutal la o parte, cu mâna dreaptă: "Lasă-mă-n pace, tu muiere, cu parii tăi, cu tăt! Că i-oi pune io altă dat'!"
din pântecele cald al mamei cu toții izvorâm, noi acești temporari oameni, abia însăilați de lut. în pântece de mormânt, înțepeniți apoi coborâm, cu ruina umbletului stofă prinsă de trupul mut.
diftongi de pleoape se aud sonor purtate către transparența cerului cu nepăsare-n pândă … demonstrație de hazard suntem abisurilor aproape, noi material de deviantă rătăcire-n gândire afundă.
pe o tipsie de speranțe în visătoare zdrențe, oglinzi de lacrimi tot se răspândesc încinse … ies stările în imagini, cu aerul cioplind cadențe, hazard funcționabil e către noi, cu aripi nestinse.
moștenim trecuturi și vijelii de conexe umbre; sângerează aerul atacat de trandafiri senini, buimaci. către zorita moarte tremurăm pe cenuși sumbre, nedumeriți cât de aiurea ne-am definit între maci.
și ce mai gând în palma ta miră, în fiorul tău mirat, c-un ochi trăgând la poemul ce scotocește cuvinte … el literaturii să zacă mai bine, nemuritor angajat, dincolo de nesigur, fiind pustiu-n drumuri pornite.
Eu nu-ți cunosc țărâna ce-ți plânge pe mormânt Cu cioburi înstelate, când cerul a trăsnit Și ți-a deschis o vamă-n hotar de infinit. Îți știu doar veșnicia puterii din cuvânt.
Ea a rodit din pieptul ilustrului condei, Ca un havuz de taine, din alte lumi pătruns, Ca-împotrivire nopții cu-al zilei alb răspuns Și-abandonat mirării, crescute-n ochii mei.
Stăpân pe-al vieții astru, străin de-al morții sens, Ți-ai strecurat lumina pe-un geam întunecat. Atunci, săgeți de fulger în mine-au lunecat Și „mi-a căzut în suflet” seninul tău imens.
De-ai ști cu cât nesațiu tot cântul ți-am cules! La fel cum ia din floare parfumu-i braț de vânt. Eu nu-ți cunosc țărâna ce-ți plânge pe mormânt, Dar pe-ale mele buze îți râde orice vers,
Așa cum râde-n apă profundul adâncimii Și în sclipiri de soare mărețul din înalt. L-am răscolit de-a lungul și-n latul celălalt Să-i pot purta în palme amprentele minunii, Când „largi fiori” vor trece, îndată să tresalt.
„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”, Doar o pătrund cu truda statuii în bazalt.
sângera lumina pe o coală din năluci de suflet creionam idei iluzii pierdute penetrau gândurile mute în cenușa risipită dezordonat pe un țărm ireal la marginea cuvintelor ascunsesem sensul lor să nu aud țipătul durerii locuiam într-o perspectivă târzie împletind vise din altă dimensiune fusesem odată aici structură vie căutând pe bulevardul principal în lumina stinsă a felinarelor, femeia seara așteptam caii mei albi să ajung la tine îmi lipseau însă aripile și am rămas să privesc țărmul printre valurile sufletului
Zbor spre înălțimi 