Vasile Jantuan

Vasile Jantuan

Ziua marilor împliniri

În fața casei,chiar din zori,
Cântă un cuc,privighetori,-
Armonie prea divină,
Cu pace și cu lumină.

Vântul jucăuș se zbate,
Vagabond întreaga noapte,
S-a jucat cu flori și frunze,
Cu-a mele gânduri și muze.

Soarele chipeș și mare,
Peste-un deal înalt răsare
Și aduce voie bună,
Razele-i liniște-adună.

Azi e ziua mea cea mare,
Prima de carte lansate,
E copilul vieții mele,
Plămădită între stele.

Adunată din izvoare,
Din brazde de pe ogoare,
Din grijile plugarilor
Și din mireasma florilor,

,,Ne-am născut spre dăinuire”,
Numele cărții să fie,
Bine conjugate verbe,
Și cu rimele-i superbe.

Mi-am țesut gândul și versul,
Cugetând tot universul,
Căutând clipa fecundă,
Cu muze ea mă inundă.

Deschid cartea vieții mele,-
Pagini ușoare și grele,
Cu frământări și retrăiri,
Cu intrige și cu iubiri.

Fiecare să-nțeleagă,
Viața ne e tare dragă,
Când floarea iubirii crește,
Fericirea mult sporește.

Un cuc îmi cântă-n zori de zi,
Nicicum nu-ncerc al potoli,
Mi-a cântat cucul din față
Și mi-a dat mare speranță.

V. Jantuan27.05.2024
Drept de autor rezervat

Redactor: Florentina Savu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Iancu Cătălin

Nu îmi mai ești

Se răzvrătesc cuvintele în versuri
Iar versurile plâng în poezii,
Pășim prin paralele universuri
Pe drumuri ce nu se vor întâlni.

O soartă crudă timpul ni-l desparte,
Ești Polul Nord iar eu sunt Polul Sud,
Ne duce valul vieții mai departe,
Nu pot să strig, nu pot să te aud.

Ni-s rănile adânci și sângerânde,
Ne doare timpul, zările ne dor,
Ne este iarnă-n suflete plăpânde,
Fluturii albi se prăbușesc din zbor.

Lupi fantomatici urlă la fereastră,
Fecioare desculțe se prind în joc,
Se tânguie o pasăre măiastră,
Ne plouă-n vise cu gheață și foc.

Un palid răsărit sărută marea,
E orizontul tot mai ruginiu,
Nu îmi auzi, nu îți aud chemarea,
Nu îmi mai ești și nu mai pot să-ți fiu…

Redactor: Mira Minu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Manuela Munteanu

Tu, ramură-n a mea tulpină

O, dragul mamei, prinț din stele,
Hai să te duc prin alba poartă,
Înfiptă-n cărărui de soartă
Din universul vieții mele!

Vezi palmele acestea două?
Prin goana zilei știu a spune
A muncii lungă rugăciune,
Iar noaptea scriu o carte nouă.

Tu, ramură-n a mea tulpină,
Ce-ai să mă porți mereu în sânge,
Din cartea mea vei vrea a strânge
Vreo picătură de lumină?

Stă scris în ale ei izvoare
Că-n înălțimea unor zboruri,
Nu meriți fală, nici onoruri,
De te înalți fără onoare.

Alege lacom dintre toate
Iubirea, cinstea și răbdarea,
Nu pregeta să-ți umpli zarea
Cu dulcea, sfânta libertate!

Spre culmea zborurilor tale,
„Cartea mea-i, fiule, o treaptă”.
Pitită-între coperți, așteaptă
Să-ți dea elanuri verticale,
Când eu voi fi un fum, o șoaptă…

Redactor: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Radu Iorgulescu

Atunci

Când luna luminează cu candoare
noaptea pe cerul blând și prost,
am înțeles că tu ai lumea la picioare,
iar existența mea e fără rost.
Când stelele depun o mărturie,
iar raza lor mă mângâie puțin,
eu nu mă mai clintesc și ce-o să fie,
de mână dacă nu pot să te țin.
Când voi pleca, cernite zile s-or întoarce,
dar nimeni jur, nu va fi trist.
tu lasă-ți talpa-ncet pe inimă să-mi calce,
iar eu voi înceta atunci, să mai exist.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Director editorial: Camelia Corina Boț

Lia Teodora Janto

Lia Teodora Ianto-fragment din roman, volumul IV.

  • Mă iubești? Zi! El o prinde în brațe și o zguduie ușor pierzându-și lacrimile din ochii cei verzi și adânci. Atunci nu fi egoistă! Zi, mă iubești? Nu muri, trăiește pentru mine! Zi! Mă iubești? Bărbatul își pierde puțin cumpătul, corpul începând să-i ardă.
  • Mi-e frică… de oameni.
  • Dar eu sunt bărbat, sunt om. Ți-e frică de mine?
    Ea privește în dreapta, peste umărul lui, refuzând contactul vizual.
  • Tu nu ești bărbat. Adică… nu… Oh! Ador să fac dragoste cu tine. Mă faci să uit cine am fost înainte să fiu… Doamne, câte roluri am jucat până la tine! Ador clipele în care îmi furi toate amintirile, simt parcă nu a fost nimeni înaintea ta și mi-e atât de bine. Lângă tine uit că mă doare… totul și mă umplu de visele tale… Și… și e atât de… bine…
    Femeia își așează capul pe inima lui și începe să tremure de frig. Mâinile îi erau reci, ochii plini de lacrimi scurse și buzele umflate. Zâmbetul era acolo, ca o perdea albă, transparentă, ca o mască ce voia să ascundă durerea de ochii lui.
  • Deci?
    Ea îl privește, dar privește în gol. Știa că totul e provizoriu. Nimic nu ține o veșnicie, nici durerea, și nici viața.
  • Nu, tu nu ești un bărbat. Își coboară ușor privirea către buzele lui zâmbind timid. Tu… ești parte din mine. Cunoști fiecare colțișor din mintea mea, din trupul meu, durerea… Dar acum e vorba despre mine, despre mine, acel eu cu mine.
  • Și nu îți pasă că eu sufăr?
    Într-o zi… cândva inima ei a fost plină. A avut curaj, putere să primească omul autentic în inima ei, în toată existența ei. Și atunci acel om a devenit totul pentru ea, tot ce nu a avut, tot ce nu a fost în această viață până la el. Dar, pentru că toate lucrurile frumoase au și o umbră, într-o zi acest tot i-a transformat viața într-un gol continuu, un tunel gri, răcoros, cu miros de singurătate nemărginită. În capăt se vedea lumina dar el era atât de lung, adânc și greu încât fiecare secundă părea o eternitate de durere, singurătate și neputință de a ieși din el.
    Omul care azi o privește cu ochiul din inima să, se ruga mereu pentru această femeie, deoarece ea însemna totul pentru el. Și într-un fel se confirmă teoria „ceea ce dai aia primești” dar nu știi niciodată de unde, când și cu ce măsură.
    Au trecut 2 ani și jumătate și încă doare senzația că ești într-un tunel și cazi în gol în interiorul tău, de unde nimeni nu te poate salva, nu te poate scoate, iar dacă cineva te înțelege tot nu te poate ajuta pentru că durerea e atât de adâncă încât nu îți mai pasă nici ție că te doare.
  • Părinte, roagă-te pentru sufletul meu!
    Maia s-a gândit să le facă jocul, acum când avea 3 nume pe tavă, trădătorul se dădu de gol în fața tuturor a spus cine îi sabota pe la spate ca ei să nu poată înainta cu nici un proiect. Relația cu Michael a adus ceva bătaie de cap dar nici nu și-a pus problema că ea nu se va descurca cu bârfele celor trecuți de 70 de ani.
  • M-am decis să le fac jocul. Mă retrag de bunăvoie și nesilită de nimeni. Sunt curioasă, vreau să văd cât și până unde pot să ducă acești oameni trecuți cu mult de 70. Una e pe cale de pensionare, unul m-a șantajat sexual și cealaltă e aproape de 80. Până unde pot s-o ducă așa?
  • Au pariat că te vei întoarce la Liviu și te vei răzbuna pe ei, pe toți.
  • Liviu… Liviu… Nici acum nu au înțeles că durerea mea se numește Michael.
  • Vor funcții, glorie, totul fără muncă. Fizic.
  • Să li se dea ce vor. Să vedem până unde pot să ducă acest război cu propriul lor destin. Pentru că noi nu pierdem niciodată, avem ani în față, putere și dorință de muncă. Ei pierd timpul, sănătatea, bucuria, fericirea, pacea sufletească. Și restu… oameni, prietenii, mda…
  • Toți se lămuresc încet de ei. Adevărul iese la suprafață. Mai devreme sau mai tarziu… Au trecut deja câțiva ani de atunci.
  • Întotdeauna. Toți plătim. Pentru ceea ce facem fiecare cu viața noastră.
  • Să plătească cu moneda cu care au dat în noi!
  • Îmi ușurez munca, nu e treaba mea, Dumnezeu să le răsplătească fiecăruia după faptele sale. Amin.
    (Fragment de roman, volumul IV (continuare)

Redactor: Florentina Savu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Ștefan Doroftei Doimăneanu

TESTAMENT

„Cartea mea-i, fiule, o treaptă”
Ce te-ndrumă și te-ndreaptă.

Timpul pulhav mă răscolește-n oase
Și pot să plec la cer în orice clipă,
Divinului îi cer să mă mai lase,
Un testament să încropesc în pripă.

Prin cărțile-mi aflate-acum pe rafturi
Am demonstrat că am iubit cuvântul,
Mulți cititori sunt astăzi vrednici martori
Că n-am trecut prin viață precum vântul.

Am oferit cu patimă iubire
Am scris despre dureri și nedreptate
Despre lachei și hoți și dezrobire
Și-am adunat doar vise amputate.

Pentru cei dragi, de sânge și de fire
Curaţi ca roua-n ochii dimineţii,
Le voi lăsa nestinsa mea iubire
Şi lacrima amară a tristeţii.

Le voi lăsa şi gândurile-mi scrise
Poemele ce-s rodul frunţii mele,
În ele pot găsi multe poveţe
Sau alinarea în momente grele.

Nepoţilor cei dragi, fără prihană
Le voi lăsa iubirea în buchete,
Voi fi cu ei în vis, ca o icoană,
Și-i voi veghea din cer pe îndelete.

Prietenilor ce-au crezut în mine
Şi forfota m-au însoţit prin viață,
Le las voința mea să îi domine
Şi să îmi ierte vorba șugubeață.

Îi rog să nu mai cadă în păcate
Să curgă mustul din butelci, şuvoaie,
Și-ntr-un târziu, cu cofele-ncărcate
S-aducă-n rai tot vinul din butoaie.

Pentru amicii lupi, stăpâni ai urii
Ce se hrănesc cu suflete curate,
Le otrăvesc izvoarele iubirii,
Lăsându-le veninul din păcate.

Le voi închide cerul plin de stele
Le voi ascunde luna fermecată
Să nu aibă puterea să își spele
Frustrările din mintea lor trucată.

Pentru mirese cu și fără mască
De prin iatacuri sau de pe trotuare,
Le las toată puterea să trăiască
O mie de poveşti mistuitoare.

Celor ce sunt acum foarte departe
Dar care-au reușit să mă citeasacă,
Le las aceste versuri într-o carte,
De poezia mea să-şi amintească.

Iar criticilor mei, poznași de seamă
Ce cu blândețe m-au școlit în versuri,
Le las poeme… multe… fără teamă,
Să le așeze-n alte universuri.

………………………………………………..

Cuvintele-mi ca fructele prea coapte
Îmi curg din ochi spre voi, spre lumea largă,
Privesc cum cerul se îmbracă-n noapte,
Aud cum marea plânge şi se roagă.

Redactor: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Adrian Vasile Iftime

E noapte

Cu capu-n nori, ades, de-o vreme-ncoace
Mă plimb prin ploi tot adunând chiștoace
Mă lupt prin nopți cu morile de vânt
Și nici cuvântul… nu mai e cuvânt.

M-am cununat ca, mai ușor, să-mi fie
Mult prea stingher cu-o foaie de hârtie
Și doar așa iubirea mai există
E-un teatru lumea, teatru de revistă.

Mi-e sufletul prea greu de-o vreme-ncoace
Și zilele trecute nu-mi dau pace
N-ar încăpea în mine vreo minciună
Dar mai aștept măcar o vorbă bună.

Nu sunt nici prea urât nici prea frumos
Nu știu să-mi port, pe sus, obrazul gros
Mai cred în povestirile din carte
De-un mâine poate, poate mai am parte.

Am un bilet mai vechi la clasa-a doua
Pe fața mea mai atipeste roua
Nici nu mai știu nimic, acum, de moarte
Te pup pe suflet, e târziu , e noapte!

Redactor: Mira Minu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Gabriel Feresuaru

Sărut…

Sărutul e o poartă spre iubire…
O-ngemănare-ntre a vrea și-a fi!
Un pas suprem făcut spre nemurire
Sărutu-i rațiunea de a fi…

Sărut icoana cu evlavie deplină,
Cu drag sărut și mâna mamei mele
Plecată prea curând întru lumină
Și prea devreme-ajunsă sus, la stele…

Sărut cu patos buzele femeii
Ce mi-a adus chiar Raiul pe pământ…
Și mai sărut, din stele lăcrimând
Călugării din schituri lăcrimând mișeii…

Sărut țărâna-n care a pășit
Iubitu-mi tată, fără de păcate,
Și mâinile copiilor! Pe toate
Azi le sărut din zori la asfințit…

Sărut și mâna care ne hrănește
Muncind ogorul pân’ la asfințit…
Care se-nchină când la răsărit
Soarele vieții noastre se ivește…

Redactor: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Luminița Trăistaru

Bezna

CE PASĂRE NEAGRĂ STĂ-N LUNĂ ȘI PLÂNGE?
Ce șarpe de foc pe frunte-ți brăzdează?
Simt liniștea nopții că-n așchii se frânge,
Rănindu-te-n talpa ce nu mai visează.

Ce guri de oțel înghit șoapta mării
Când răul bea lacrimi din pietre ce tac?
Ce vânt din Siberii bea semnu-ntrebării,
Când ochi-ți agonici în beznă se zbat?

Prin venele tale au curs totdeauna
Iubirea-n petale și ura-n furtuni,
Dar astăzi iți curge durere, iar luna
Bea sânge albastru din rug de lăstuni.

Huluba se-nalță să-și scalde candoarea,
Știind că trădarea se află pe tron,
Ea zboară, dar bezna-i îmbracă culoarea,
Iar tu, lume dragă, te zbați în harpon.

Și cine s-audă că-ți strigi disperarea?
Speranța e dusă departe-n exil,
Nu sunt felinare, pierdută-i cărarea,
Iar noi…pacienți într-al beznei azil.

Redactor: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Iancu Cătălin

Călător spre nicăieri

La mine-n suflet ți-am zidit altar,
Mi te-am închis în mine permanent,
Îmi ești și horoscop și calendar,
De tine sunt eternul dependent.

Stau la hotarul dintre azi și ieri,
Îmi este greu să îmi aleg cărarea,
Mă ning și toamne dar și primăveri,
Mă plouă-n vise muntele și marea.

Tu poți să mă auzi atunci când tac,
Mă ierți atunci când sunt mușcat de vină,
Tu mă primești la tine în iatac
Când mă lovește soarta prea haină.

Sunt doar un călător spre nicăieri,
Tovarăș bun de-acuma îmi e drumul,
M-am dezbrăcat de frici și de tăceri,
Trecutul tot s-a risipit ca fumul.

Mă cheamă orizontu-ndepărtat
Dar nu mă lasă dorul ce mi-l porți
Să mai colind pământu-n lung și-n lat
Sau să mai bat din nou la-nchise porți.

Redactor: Relu Popescu

Director editorial: Camelia Corina Boț