Un pom sădit de tine la drum ori la fântână, La poartă, la răscruce, udat cu a ta mână… În câmpul gol, oriunde: pe mal de iaz, toloacă – El este a ta urmă și bine o să facă:
La un drumeț – o umbră când soarele prăjește, La altul îi dă fructul și foamea-i potolește; La unul – două vreascuri, s-aprindă foc cu ele, Pe altul îl dezmiardă cu tril de păsărele.
Albinele-i strâng mierea când creanga-i înflorește. Pe ploaie, vijelie, el te adăpostește. Un pom sădit de tine, un copăcel doar, frate, Rămâne amintire pe mulți ani mai departe…
De ieri și până astăzi incape lumea-ntreagă Doar eu cu nemurirea mă joc pe caldarâm Când toamna asta lungă încearcă să culeagă Pentru o noapte basmul despre un viu tărâm.
Cu capu-n nori iubito m-am rezemat de astre Deși prea greu mi-e trupul nu vreau să îl dobor Azi floarea primăverii s-a clătinat din glastre Și timpul de pe frunte nu pot să-l mai cobor.
Reinventăm proverbe din bruma dimineții Când strugurii invie din ultimul parfum Noi ne iubim prin lume ademenind poeții Să nu ne lase pradă perdelelor de fum .
Iar întâmplarea veche nu știe să aleagă Niciun cuvânt ce moare, bătând pasul pe loc, De clipele trecute nimic nu ne dezleagă Sub frunzele de toamnă visăm un „five o’clock”.
De vânt ai semănat, culegi furtună, nimic nu te salvează de ce-ai dat, nu-i nimeni să-ți mai cânte azi în strună, c-amarul dintr-o cupă-ai tot vărsat.
Te-ai răzvrătit pe tine și pe lume, și-ai aruncat cu tină și noroi crezând că nu mai este vreme bună, că nu mai este timp pentru-amândoi.
Și-acum regreți, nu-ți pare că-i tardiv? și-oricât ai vrea, nimic nu mai îndrepți, ai cam pierdut și schiar definitiv, o mică scuză, nu-nseamnă că și ierți.
Te-am rătăcit prin gânduri, prin doruri și suspine, Prin zile fără soare și nopțile senine, Prin dimineți închise în ceașca de cafea, Prin zorii ce-mi zâmbesc din fald de catifea.
Te-am rătăcit prin suflet, pierdut în amintiri Și numele ți-am scris pe flori de trandafiri Dar, toamna a venit și vântul a suflat, Petalele de floare în zări le-a împrăștiat.
Te-am rătăcit prin timp, prin veacuri și secunde, Fără să știu vreodată că timpul hoț te ascunde, Fără să știu vreodată că timpul e hoț mare Și fură fără milă și fără de îndurare.
Te-am rătăcit prin ierni ce-au trecut peste noi, Te-am rătăcit prin vânt, furtună și prin ploi, Te-am rătăcit prin val de mare înspumat, Fără să vreau, te-am rătăcit în veșnicul oftat.
Te caut prin nămeți de gânduri troienite, Te caut prin secunde de timp uitat albite La încheietura timpului te caut neîncetat Dar, tu ai dispărut, uitarea te-a furat.
Te caut neîncetat prin tăceri nesfârșite, Prin lungile așteptări și visuri neîmplinite Te caut prin deșertăciunea cuvântului nespus, Prin stropul de lumină ce stă într-un apus.
Te-am căutat întruna, mereu, neobosită, Prin șoapte și dureri, prin clipa miruită Dar, azi ești rătăcit printre gânduri cernite Printre cărări de suflet și doruri pustiite.
Seară-mbrăcată-ntr-un gri obosit, din camera pustie privești copacii uscați, portrete vechi, atârnate de pereții decojiți și-o ultimă carte necitită mai stă pe masă… înghițindu-și cuvintele. Tristețea închisă-n dulap urlă nebună, sufletu-ți imploră natura, se vrea de cristal în carnea care doare, rostind cuvinte; rămâi ancorat în acea dimensiune, ca un fluture ce și-a lipit aripa de geamul timpului. Privești cum te desprinzi de trup și suferi; în ochii incolori, stă timpul care va veni, plutești în derivă…îți taci cuvintele, îți negi sinele, te vezi căzând în brațele întunericului… O voce îmi spune că-n fiece seară de gri ponosit, tu ești în lumea ta, în tine întâiul cuvânt a murit, așa te-ai dus, precum lumea din lumea ta…
Nevoia de-a scormoni-n esențe este acel sentiment ce nu-ți dă pace, care nu te lasă să dormi liniștit, știind că graiul tău e scos la talcioc odată cu sufletul românesc. Ne dărâmăm unul câte unul cuvintele profunde, moșite în susurul pâraielor și foșnetul codrilor, pe crestele munților și în genunile deznădejdii, în huietul vântului și-n transhumanțe cu miros de sânge, lângă leagănul pruncilor și crucile răscrucilor și le batjocorim cu schimonoselile ciurlanilor aduși de vânt, ca pe niște sfincși de piatră vânduți samsarilor de istorii. Dulceața limbii noastre vine din seva rădăcinilor ancestrale, ce s-au înfipt adânc în rărunchii acestui pământ, aidoma degetelor lui Dumnezeu răscolind brazde. Nevoia de-a scormoni-n esențe e pohta Gânditorului de-a vorbi cu vântul în limba eternității.
Zbor spre înălțimi 