Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Viața lui personală este praf și pulbere. El ridică în clești circumvolutiunilor lui sentimentele furnicii și le apropie, le apropie de ochi până când le face una cu propriul său ochi.
El își pune urechea pe burta câinelui flămând și îi miroase cu nasul lui botul întredeschis până când nasul lui și botul câinelui sunt totuna.
Pe căldurile groaznice el își face vânt cu aripile păsărilor pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare.
Să nu-l credeți pe poet când plânge. Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui. El a stors lucrurile de lacrimi. El plânge cu lacrima lucrurilor. Poetul e ca și timpul. Mai repede sau mai încet,
mai mincinos sau mai adevărat. Feriți-vă să-i spuneți ceva poetului. Mai ales feriți-vă să-i spuneți un lucru adevărat. Dar și mai și, feriți-vă să-i spuneți un lucru simțit.
Imediat el o sa spună că el l-a zis, și o să-l spună într-așa fel încât și voi o să credeți că într-adevăr el l-a zis. Dar mai ales vă conjur, nu puneți mâna pe poet! Nu, nu puneți niciodată mâna pe poet!
Decât numai atunci când mâna voastră este subțire ca raza și numai așa mâna voastră ar putea să treacă prin el. Altfel ea nu va trece prin el, și degetele voastre vor ramane în el, și tot el va fi acela care se va lăuda că are mai multe degete decat voi.
Și voi veți fi obligați să spuneți că da, că într-adevăr el are mai multe degete.
Dar e mai bine, dacă-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet. Și niciodată nu merită să puneți mâna pe el Poetul ca și soldatul nu are viață personală.
~ Comentariu ~
Poetul se transfigurează , el devine asemenea unei ființe spirituale, cum ar putea lutul să interfereze cu spiritul? El se ridică deasupra condiției umane, omenirea rămânând undeva în urmă, în robia condiției inferioare, pe când el, poetul, devine spectru intangibil.
În altă ordine de idei, de ce să atingi poetul? De ce să-l întinezi cu mâinile tale mundane? De ce să periclitezi existența tainei, a sacrului? De ce să perturbi liniștea îngerilor? De ce-ai vrea să faci asta? „Dar e mai bine, daca-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet. Și niciodată nu merită să puneți mâna pe el.”
Ce senzație mai înaltă poate experimenta omul? Acea stare de extaz contemplativ nu se poate asemăna cu experiențele omului obișnuit. Ori, după cum vezi și tu, poetul poate intra în ființa lucrurilor, se contopește cu ea, ca o experiență înaltă, duhovnicească.
În procesul de creație are loc actul purificator, dihotomia intră în fisiune, substanțele se separă, materia se decantează , spiritul se înalță, poetul devine de neatins, nemaiexistând în trup, a migrat spre sfere înalte. Nu poți atinge poetul, într-adevăr, da, nu-l poți atinge. Deși este, el nu este! Poate, doar în vis ai putea să-l atingi, deși nici acolo nu ai această certitudine.
Nu degeaba Zoe Dumitrescu Busulenga asemăna poezia cu rugăciunea, citez: „Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe, în rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”
Nu oricine poate experimenta dimensiunea înaltă, superioara, nu din cauza limitărilor biologice ci din lipsa antrenamentului în acest sens. Grație neuroplasticitatii minții, aceasta poate fi antrenată și angrenată în procese ce pot depăși granița supranaturalului. Apoi, întorcându-se mai bogată din acea dimensiune, poate aduce ceva cu sine. Un suvenir din altă lume. Deși marea experiența s-a consumat, cu micile firimituri cu care s-a întors din călătoria astrală se pot sătura o mulțime de oameni.
Cât despre taină, spunea Alexandru Mironescu, dacă încerci să vezi cum funcționează mecanismul unui autobuz de jucărie și îl desfaci în părțile lui componente, afli răspunsul cu prețul distrugerii lui, astfel nu mai folosește scopului pentru care a fost conceput. Lucian Blaga evidențiază aceeași idee filosofică disecata de Prof. Mironescu, în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Ce frumos exemplifica poetul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea.”
Taina nu se deschide decât prin taină, majoritatea ochilor nu vor reuși să treacă de pereții denși ai propriei conștiințe.
De ce să ucizi taina? De ce să atingi poetul?
” Dar e mai bine, dacă-mi dați crezare, cel mai bine ar fi să nu puneți niciodată mâna pe poet.”
Când viața mă rostogolește printre nămeți de dor Și-n ochi o lacrimă se zbate tremurândă Tu rupi din soare și-al cerului fuior Și-mi coși un zâmbet pe inima-mi arzândă.
Când visele-mi se scutură, ca florile de mai, Și cad tăcute în palma neîmplinirii Tu te așezi cuminte și alăturea îmi stai, Tristețea îmi alungi din umbrele privirii.
Când bucuria îmi coase cu flori de primăvară, Pe-a inimii bătaie și-al gândului tumult Noi împletim un zâmbet din razele de soare Și ascultăm un cântec din vremuri de demult.
E cântecul doinit de-a inimii înfrățire, Ce-a fost cântat de veacuri, cântat este și azi E cântecul ce-l cântă în suflet cu iubire, Cel care-ți stă aproape când te ridici sau cazi.
Cum se răstoarnă totul în drumurile vieții, Ce îmi părea principiu s-a risipit în zări… Aceeași este numai lumina dimineții, Chiar de se schimbă polii ori seacă râuri, mări. Eram un mânz în graba de-a galopa în lume, Nici nu vedeam că iarba e plină cu trifoi, Priveam în depărtare, n-aveam un țel anume, Nu îmi păsa că vântul mă-mpinge înapoi. Oare-am ajuns în zarea atât de mult dorită? Nu mai aștept un mâine, există doar acum, N-a mai rămas nimica din ce era ispită, E soare peste mine, pe orizont e fum. În mica mea grădină am făurit o lume, Un măr îi e coloană, trifoiul e covor, Mi-e liniștea o deltă în care sunt cu tine, Doi nuferi într-o barcă, plutind pe lângă nori.
voi ştiţi că ploaia are un mijloc că şi zăpada are-un neg în burtă că zimbru-aşteaptă turma de ţestoase să defrişeze apa din copite – şi-aşa cum se ucide un castan în fiecare inimă nebună, voi ştiţi că şi miresmele-s ciudoase. Dar azi, când beţi sorbim din auroră, voi ştiţi că nu cârmacii sunt stăpâni pe proră şi nici scafandrii-vânători nu-s lei să alipească peşti pe damigene – şi-aşa cum ne croim întotdeauna resturi din sfinţi, din urşi, din beznă şi din lene, voi ştiţi că în urechi vom deveni ceramici căci legea ne îndeamnă să priveghem suportul dintre noianul sării şi-al mâniei şi ştiţi că-ntotdeauna trilul sacru va da îngheţ mănuşilor de ploaie şi bir fugitului din nopţile cu lună şi teilor, mărunte chiparoase – şi-aşa cum se ucide un castan în fiecare inimă nebună, voi ştiţi că şi miresmele-s ciudoase
de la o vreme începe să mă doară rău spatele la ora când cocoșii echilibrează noaptea tresar îmi rotesc ochii prin cameră cobor din pat și ca un ultim gest îmi pipăi părul până mă pierd prin respirația albă a pereților dincolo de geam cade o stea gândul se ghemuiește în mine într-un colț al gurii se oprește o rugă ca o tristețe stau încovoiat cu umerii grei și aștept
în fiecare zi aștept și îmi spun că trebuie să plec și că în mine n-a mai rămas nimic chiar nimic nici măcar o tristețe
nu pot inventa lucruri timpul mi s-a lipit de tălpi și e greu ca o bucată de lut oasele chircite unul într-altul reazemă carnea puțină și ea doar jumătate de trup îmi ține umbra
în fiecare zi îmi spun că trebuie să plec știu în mine există o gară cu peronul pe partea stângă biletul doar dus se cumpără în a șaptea zi când Dumnezeu deschide albumul cu fotografii privește și lasă un semn
totul pare să fie perfect
cotrobăi prin sertare și încep să împachetez șervețelele cu dedicații de la primele întâlniri globul cu iluzii și câteva zile doar câteva cât să-mi ajungă până la ultima oprire
„SE ROTESC FUIOARE VEȘTEDE DE CEAȚĂ” Brațe muribunde-n zbateri mă înhață Și mă strâng puternic, prinsă-n chinghi de foc, Gem dureri în mine, veacuri la un loc!
Plânge-n codru bunul, sub stejarul falnic, Lângă el gorunul îl jelește-amarnic, Lung suspină maica de sub bolta stinsă, Trist și taica-ncruntă fruntea lui cea ninsă.
Plânge Pruncu-n iesle, l-am abadonat Să pornim colinda falsă peste sat, Pâlpâie-n icoane candela aprinsă, Doarme geana lumii de beznă atinsă!
Marea se-nfioară, bate-a vrajbă vântul, Valul mă răstoarnă, țipă-n gât cuvântul, Cântec de sirene cheamă din adâncuri, Povești dezgropate mă târăsc în smârcuri.
Chem în noaptea oarbă îngeri de lumină Să-mprăștie ceața din ochiul de tină Și ninsoarea albă trupu-mi troienească, Sufletul să-mi zburde, prin fulgi să renască!
