Cât mai sunt…
În timpul ce mi-a rămas
Pe acest pământ de foc
Ruga o s-o port în glas
Pentru cei fără noroc.
Pentru cei pizmasi și răi
Care-n suflet au venin
Presăra-voi peste văi
Cu stamine de senin.
Fluturi albi, ninsori de tei,
Vară dulce cu fiori
Dăruiesc dragilor mei
Care-n inimă au flori
Pentru cei ce mă citesc
Nu prea am multe de spus
Însă le mărturisesc
Că-n veci sunt al lor supus
Redactor: Cristina Pasca
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Strânge-mă…
Stinge-mă, foc, fluier de mătase,
Nod cu noroc, oase, oase, oase…
Sâni de bujori, râuri de miresme,
Văi cu ninsori, țurțuri de aghesme.
Guri de păcat, roiuri de metrese,
Stei dezbrăcat stele-n fulger țese…
Stinge-mă, foc, fluier de mătase,
Ochi intr-un smoc, oase, oase, coase…
Drum prăfuit, dungă de lumină,
Ard ghemuit, vină albă-n tină…
Nod cu noroc, oase, oase, oase;
Strânge-mă, foc, fluier de mătase!
Gând răstignit, pleoapă-n poală plânge,
Strop nenuntit, sânge, sânge, sânge…
Director editorial: Camelia Corina Boț
Jocul destinului
Violeta Sabina Lazar
În acea seară, am început cu două foi albe așezate una lângă alta, fiecare cu propria poveste nespusă, iar jocul de „adevăr sau provocare” era ca un stilou cu cerneală invizibilă, scriind primele rânduri pe filele noastre. Fiecare întrebare era o rază de lumină care pătrundea prin crăpături subtile, dezvăluind nu doar secrete, ci și fragmente de suflet, până când între noi s-a țesut un fir invizibil, delicat și puternic ca o pânză de păianjen, care ne-a prins fără să ne dăm seama.
Privirile noastre, când s-au întâlnit, au fost ca două stele care se aliniază perfect pe cerul nopții, creând o constelație nouă, unică, doar a noastră. Lumea din jurul nostru s-a topit într-un fundal indistinct, iar timpul s-a transformat într-o mare tăcută, care ne purta departe de realitate, într-un loc unde doar noi existam, unde fiecare cuvânt, fiecare gest era ca o notă într-o simfonie tăcută a inimilor noastre.
Pe măsură ce jocul avansa, provocările nu mai erau simple teste de curaj, ci deveneau pași pe un drum nebătătorit, unde fiecare pas era o invitație să descoperim un peisaj interior nou, plin de culori vibrante și emoții neașteptate. În acel moment, m-am simțit ca un explorator într-un tărâm necunoscut, ghidat doar de lumina ochilor tăi, care erau ca două faruri în noapte, călăuzindu-mă spre tine.
Afară, sub cerul nopții, stelele păreau mai strălucitoare, ca niște faruri ce încercau să ne călăuzească înapoi unul spre celălalt. Aerul rece al nopții era ca o adiere ce îmi trezea simțurile, făcându-mă să realizez că ceea ce simțeam nu era doar un capriciu trecător, ci o legătură care se întindea tot mai mult, asemenea unei liane care își găsește punctele de sprijin, legând două suflete într-o îmbrățișare tăcută.
Când ne-am despărțit, fiecare pe drumul său, era ca și cum o parte din mine rămăsese acolo, în acea seară, legată de tine, de acele momente. Gândurile mele despre tine erau ca valurile mării, venind și plecând, dar lăsând în urma lor nisipuri mișcătoare care îmi modelau inima.
Când ne-am revăzut, legătura dintre noi era deja ceva tangibil, chiar dacă invizibilă. Fiecare întâlnire era o continuare a acelei povești începute pe coala albă, o poveste care acum prindea viață cu fiecare cuvânt rostit, cu fiecare privire schimbată. Jocul nostru devenise un dans al sufletelor, unde fiecare pas ne apropia mai mult, ne provoca să ne arătăm adevărata esență, fără rezerve și fără teamă.
Astfel, am realizat că viața însăși este un joc nesfârșit de „adevăr sau provocare”, un joc în care fiecare zi ne oferă o nouă oportunitate să ne dezvăluim, să ne provocăm și să ne iubim mai profund. Fiecare adevăr rostit este o lumină ce ne călăuzește pe drumul nostru comun, iar fiecare provocare acceptată este un pas înainte, un pas care ne apropie tot mai mult de ceea ce suntem cu adevărat – două suflete care, printr-un joc aparent nevinovat, și-au găsit drumul unul către celălalt, creând împreună o poveste scrisă cu litere invizibile, dar simțită în fiecare fibră a ființei noastre.
Redactor: Nela Viorica Boca
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
UN AMURG ABSURD
Privesc în amurg un spectacol absurd,
Bufonul aleargă mai presus de cuvinte,
Regele-faun, rătăcit prin văzduh
Dansează fandango zornăind castaniete.
De-o vecie poeții înhămați la vise
Numără nasturii închişi peste plopi,
Mai sparg uneori vitraliul păpuşilor triste
Şi fac din cioburi aripi pentru sfincşii miopi.
Şi încerc să nu văd, şi încerc să nu strig,
Zâmbetul de gheață-mi împietreşte pe buze,
Mi-am pierdut fularul, mă cutremur de frig
Şi m-ascund în tăcerea cortegiului de frunze…
Redactor: Cristina Pasca
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Meditație
Lasă-mă să respir…
să Te caut,
să Te privesc
cu ochii închiși
așa cum aș privi
un vis frumos
pe care nu-l vreau risipit…
Lasă-mă să tac
și să Te caut
în mine însămi,
lasă-mă să găsesc taine
pe care niciodată
nu le-am bănuit…
Lasă-mă să pășesc
cu ochii închiși
pe această cărare
îmveșmântată
în lumina blândă
a primăverii…
Lasă-mă să simt
cum răsari în mine însămi
ca un astru
incandescent…
Nu pleca…
dăruiește-mi
timpul și spațiul…
Lasă-mă să tac,
să iubesc…
să simt
cum toate cuvintele
de dragoste
risipite în căușul inimii mele,
se topesc
în emoția aceea
de la facerea lumii…
Lasă-mă
să le reinventez
în felul meu,
frumoase și simple
și-apoi
să Ți le șoptesc
pe fiecare în parte,
la nesfârșit…
Din volumul „Aripi de Phoenix”
Ed PIM 2023
Redactor: Mira Minu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Între cer și pământ
Simt ziua cum curge și trece prin vene,
Simt noaptea zorind spre lumi infinite.
De ce se grăbesc ? Pot merge alene
Cu zâmbete calde pe vaste orbite.
Dar, ziua aleargă și noaptea se duce,
Pe căi plăsmuite pe cer și pământ,
De vor ajunge cumva la răscruce,
Porni-voi spre ceruri pe aripi de vânt.
Ziua aleargă mistuindu-și parfumul,
E prea grăbită spre fruntea-nserării
ȘI NOAPTEA-ȘI CERNE PESTE TOATE SCRUMUL…
Topindu-se în zori sub lacrima zării.
Într-o clepsidră se-nvârte sorocul,
Nu știm când ajungem la capăt de drum,
O viață avem ce arde ca focul,
În zile și nopți cu iz de parfum.
Între cer și pământ e doar un popas
În care petrecem c-un nimb ce ni-i dat,
O poală de zile și nopți de pripas,
O viață țesută într-un sacru palat.
Redactor: Nela Viorica Boca
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Întoarce-Te, Doamne!
Întoarce-te, Doamne, cu fața spre lume,
Și lasă-Ți lumina să cadă-n ninsori!
Sculptează în inimi cu dalta iubirii,
Iar ura îngroap-o sub straturi de flori!
Sădește, Tu, Doamne, în suflete stinse
Un fir de credință, cât bobul de mei!
Să crească-n lumina iubirii de Tine,
Zadarnici prin viață, și cei mai atei.
Dezleagă-ne, Doamne, de necredința
Ce-njugă, de-a valma, copii și părinți,
La jugu-nchinării și al adorării
De idoli lumești, uitând de cei sfinți!
De-i răul stăpân?!…E stăpân că-i dăm voie
Și girul… și-ofrande… Și lui ne-nchinăm.
Mascat sub intenții din cele mai bune,
Ne-asmute în lupte, să ne devorăm.
Sădește, Tu, Doamne, un fir de iubire
În mijlocul urii parșive și reci!
Și-o crește-n căldura luminii divine,
Că ea ne ferește de ură pe veci.
Zidește-ne, Doamne-ntr-un zid de iubire!
🖋maria-apăvăloaie-lungu
( din volumul ÎNGERI ŞI SFINȚI)
Redactor: Mira Minu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
În toamna asta …
Nina Tărchilă
în toamna asta ce-i ca nicio alta
când sângerează soarele-n zenit
mă odihnesc de vise și risipă,
mă iert de toate câte le-am greșit
și-ascult apoi cum anii cresc în grabă
pe câmpuri dezgolite a târziu …
nu-mi mai pun întrebări, nu vreau răspunsuri,
urzeala vieții-n univers n-o știu!
dar dintre toate umbrele din mine,
prin clipa transparentă când te strig,
din depărtări răspunde doar uitarea,
secunda mușcă, mi se face frig
și-n toamna asta ce-i ca nicio alta,
când cade cerul pe pământ, eu știu
că-n mine ești duminica pierdută
a ce nu-ți sunt … și-aș fi putut să-ți fiu.
Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
„Tomnatică iubire
Autor, Cătălin Iancu
Tomnatică iubire, de ce îmi bați la ușă,
Nu vezi că vine iarna și sufletul mi-e vid?
Vrei să aprinzi văpaia pierită sub cenușă?
Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid.
Tomnatică iubire, de ce îmi bați la geamuri,
Nu vezi că îmi e noapte și gândul mi-e arid?
Aleargă norii vineți eliberați din hamuri
În lumea mea ascunsă după un rece zid.
Tomnatică iubire, nu-ți mai ascult chemarea,
Îmi este mult prea teamă s-o iau de la-nceput,
Mi-e dor de altă zare, mă cheamă depărtarea,
Privirea îmi e oarbă iar glasul îmi e mut.”
,, Tomnatica iubire”
Autor, Angelica Manole
Cătălin Iancu este un poet cu sufletul cald, deschis, ținut în palme și oferit tuturor sub formă de poezii minunate. De aceea nu m-a surprins nostalgia ce se revarsă din fiecare strofă, poetul însuși fiind un „tomnatic”, aflat în anotimpul împlinirilor și al curcubeului din suflet.
Poetul, ca orice om trecut prin viață, rămâne surprins când iubirea, ca o codană neliniștită, îi sosește în prag. Așa cum este firesc, bate întâi la ușă. Dar locatarul zăvorăște și mai tare ușa, să nu pătrundă nicio zare de lumină. El este conștient că se îndreaptă spre iarna vieții și nu mai are timp să se bucure. Și de ce ar face-o? Sufletul îi este” vid”, iar ceea ce a fost cândva „văpaie” este de mult timp transformată în cenușă. De aceea închide toate ușile spre viață, se închide în propria singurătate.
În strofa a doua, iubirea personificată în ființă care nu renunță ușor, merge și bate la geamuri, în speranța de a găsi un loc pe unde să intre. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului. Dacă poetul ar fi deschis ochii, ar fi văzut iubirea așa cum este ea, caldă, înfloritoare și minunată. Dar el a ridicat ziduri în jurul lui și nu lasă nimic, nici să intre nici să iasă din „lumea mea ascunsă”. Înăuntru este întuneric, „e noapte”, iar gândul nu mai ară deșerturile aride ale sufletului. Acești „nori vineți eliberați din hamuri” sunt tocmai himerele sufletului său, care aleargă nestingherite prin meandrele adâncimii sale.
În strofa a III-a iubirea nu mai ciocăne, ci cheamă, imploră. Dar ” tot pățitu-i priceput”. Aude, dar nu ascultă ruga. Pentru că este foarte greu să o iei de la început în orice, chiar și în dragoste. În iarna vieții deja dorul omului este cosmic, nepământean. „Mă cheamă depărtarea”- o chemare pe care o ascultă și o urmează. Va fi un nou început, de data aceasta nu va avea nevoie de trăirea materială: „privirea îmi e oarbă, iar glasul îmi e mut”.
Deși poezia este o renunțare la tot ce este frumos în viață, din ultimele versuri răzbate o speranță nouă, de o existență dincolo de materialitatea lumii, în care totul este lumină și o altfel de iubire îl așteaptă.
Scrisă în stil clasic, cu doar trei strofe, poezia lui Cătălin Iancu spune în puține cuvinte ceea ce alții ar spune în poeme longevive. Folosește personificarea în care epitetul precede substantivul, dându-i un farmec aparte:”tomnatică iubire”. Folosirea verbelor însoțite de pronumele personale „mă, îmi, mea”, arată suferința lui fizică, toate forțele care acționează asupra ființei sale: ” Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid”, ” îmi e noapte”. Poetul folosește adjective simple:” arid”, „vineți”, „rece”, dar sentimentul redat nu este simplu: este durere, lupta cu el însuși, renunțare la ceva ce ar fi putut fi frumos.
Felicitări alese pentru poezia de suflet adresată multora dintre noi, care nu avem curajul să mai primim o nouă șansă la iubire. „Târzii sunt, Doamne, toate, prea târzii ‘!
Redactor: Nela Viorica Boda
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
În genunchi mă rog sub lună
Te iubesc cu disperare, cu tumult și cu uimire,
Te iubesc cu nopți de veghe și cu zorii de nesomn,
Te iubesc ningând năvalnic și-n topiri de streșini molcom,
Te iubesc cu viața toată scrisă-n trupul meu de om.
Te iubesc în suflet stele și în floare alb petală,
Te iubesc în trandafirul plin de ghimpi ce mi-ai adus,
Te iubesc fugind de mine ca de-o dragoste năpastă,
Și iubesc a frunții cută ce-mi aduci în dar supus.
Fără-o regulă concretă te iubesc în mine simplu,
Te iubesc în ceasul mândru când speranța o retezi,
Te iubesc cu toată spaima lumii-întregi în oglindire
Și cu moartea răsturnată în a tainelor livezi.
Te iubesc departe vreme cu padurea-n desfrunzire,
Te iubesc în foc năpraznic și cu dor din ii curgând,
Te iubesc în toată clipa aripilor despletite
Și te-aștept în ceasul iernii fericire colindând.
În genunchi mă rog sub lună să-ți lumine cu iubire
Mintea grea în spaima ceții să ți-o curețe de glod,
Să vezi drumul către casă scris cu lacrimă-argintie
Când te-aștept să-mi fii iubire, steaua cerului de nord.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 