A trecut o noapte fără Teodora, aceasta este a doua, și aproape că s-a făcut dimineață. Ieri noapte, atât cât am putut să adorm, am dormit cu lacrimi în ochi, gândind la ea. În noaptea aceasta s-a întâmplat la fel. Ieri m-am uitat în istoricul convorbirilor telefonice cu Teodora și am adunat timpul petrecut împreună. Rezultat opt ore și 40 de minute, desfășurate pe parcursul a două luni și jumătate. Ne era drag să vorbim. Aveam și ce, vorbeam aceeași limbă. Timpul petrecut împreună trecem repede. Așa trece și acum, el lasă viața să curgă mai departe. Teodora nu mai este, noi am rămas. Am rămas să numărăm zilele, săptămânile, anii.Numărăm că nu aveam încotro, încă suntem. Și la cât de veselă era Teodora, nu ar fi vrut să fim triști, pentru nimic în lume, cu atât mai mult pentru dispariția ei atât de timpurie. Dar cum să nu existe tristețe și durere la despărțire? Am recitit ce am scris și îmi pare că nu am spus nimic, parcă nu știu cu ce să încep. Se spune că trebuie să începi cu începutul când vrei să spui ceva.Asta încerc să fac, dar nu pot să mă adun. Și, dacă ea ar fi fost aici ar fi spus, draga mea, la tine cuvintele curg. Doar lasă-le să curgă și ele vor spune ce ai tu de spus. Încerc să fac cum ar fi gândit Teodora. Nu pot. Mă opresc. Totuși trebuie să scriu. Nu pot fără. Trebuie să leg starea pe care o am de această hârtie. Altfel nu știu cum am să mă descurc de acum încolo. cu această durere pe care o am în piept. Îmi mor prietenii, nu orice prieteni, ci prietenii speciali. Teodora era prietena mea specială. Amândouă hălăduiam cu mintea prin Cosmos și cu picioarele pe pământ. Rezonam și ne prețuiam pentru aceasta. Pentru mine s-au împlinit 10 ani de când public. Pentru ea, trei. Eu în acest timp am cunoscut în realitate mai mulți poeți,iar virtual și mai mulți. Teodora Pascale este unul dintre ei. Am cunoscut-o într-un grup cu specific literar, din Facebook, Acolo posta poeziile sale. Era la început de drum. Însă nimic nu o trăda. Scria impecabil. Era apreciată și iubită. Am căutat-o și am vorbit cu ea pe Messenger. La scurt timp am făcut schimb de numere de telefon și am vorbit la telefonul mobil, și la câteva minute ne-am dat seama amândouă că vorbim ca și cum ne cunoșteam dintotdeauna. Același lucru cred și astăzi. Acest sentiment este similar cu acela în care ai în față un om pe care nu l-ai văzut niciodată și totuși ai senzația că nu îl poți suporta cu niciun chip, chiar dacă bietul om nu ți-a făcut nimic. Încă de la prima discuție telefonică am hotărât împreună scoaterea primei sale cărți, care s-a concretizat în următoarea jumătate de an. Spirala de patimi. I-am tehnoredactat cu drag prima ei carte și nu numai, care s-a bucurat de o prefață semnată de către Criticul literar Cezarina Adamescu. Era o perfecționistă. De atunci încoace a tot scris și a publicat în dialog poetic cu trei colegi de condei. Era bucuroasă și împlinită Teodora a ars ca o flacără fără pauză, lumina ei reflectă în versurile sale, pentru totdeauna. Noi nu ne-am văzut niciodată. Nici nu aveam nevoie. Ne simțeam. Era inteligentă și educată. I-am făcut câteva videoclipuri de care s-a bucurat, iar acum, înainte să ne părăsească, pe 22 decembrie 2024, am întrebat-o dacă putem vorbi puțin la telefon. Am vorbit și i-am cerut poezii ca să-i mai fac un videoclip, în proiectul, Poezia spusă altfel.Mi le-a dat și am făcut încă unul de care ne-am bucurat împreună. Două zile mai târziu Teodora mi-a lăsat mesaj cu urări de Crăciun, apoi a sunat, dar eu nu i-am răspuns, eram răpusă de această gripă care circulă prin oraș cu picioarele goale și nu mi-a ars de nimic, dar după trei zile de boală m-am ridicat în capătul oaselor, am luat telefonul și am sunat-o pe Teo, să o rog să mă scuze. La telefon mi-a răspuns un om bolnav. Era Teodora. Printre respirațiile greoaie și-a luat rămas bun, mi-a cerut să am grijă de mine și de poeziile mele. Am urlat. Nu înțelegeam nimic. Am rugat-o să fie puternică, pentru că indiferent ce ar fi, găsește putere în ea și va trece peste orice impediment. Amândouă eram dărâmate.Am vorbit un sfert de oră. A doua zi dimineață am vorbit iarăși pe WhatsApp, de data aceasta pe text. Am rugat-o să mă asigure că este din ce în ce mai bine și am asigurat-o că eu sunt mai bine și că o să mă ridic să lucrez ceva la calculator. S-a bucurat și m-a asigurat că luptă și așteaptă să vadă ce se întâmplă. La orele prânzului am primit un apel telefonic de la cea mai bună prietenă a Teodorei. Mi se confirma că Teodora ne-a părăsit. Am urlat efectiv și l-am strigat pe Dumnezeu și am strigat-o pe Teodora și am întrebat de ce? Nu mi-a venit să cred că este posibil să plece așa cum a făcut-o, brusc, dar a făcut pasul și s-a dus. A fost un poet grăbit. Un poet de excepție, care a jucat totul pe o carte. Niciodată în cei patru ani de când o cunosc, nu a lăsat vreodată să se înțeleagă că ar suferit de ceva. Teodora a lăsat în urmă câteva titluri de carte, pe cei dragi și mulți prieteni, cu un gol imens în suflet și nu în cele din urmă și-a lăsat cititorii să îi admire versul și să se bucure de el în continuare. Pentru literatură este o pierdere colosală. Acum mă întreb care a fost rolul ei pe pământ și de ce am întâlnit-o, de ce atâta timp nu ne-am dorit să ne privim în ochi, măcar virtual. Nu ne cunoaștem noi dintotdeauna?
Te cunosc, ești un suflet de aer
Te cunosc, de azi și dintotdeauna. Am înțeles imediat după ce am vorbit întâia oară. Azi recunosc cu mâna pe inimă că te cunosc altfel. Atunci, acolo, erai un suflet de aer, care plutea venind înspre planeta Pământ, pe direcția perfecțiune. Vedeam cum aripile vântului stăteau întinse, ca să nu lovească aerul, ca tu să nu te faci una cu pământul, cu focul și cu apa. Doar îl mângâia cu privirea. Înaintea ta nimic nu se mișca, nici raza Soarelui, nici aripa lunii, nici râurile norilor. Toate stăteau neclintite. Și ai venit cuminte pășind pe ecoul tăcerii, până într-o zi, când, eu cu tine, am vorbit întâia oară. De atunci încoace și de acolo înapoi te cunosc dintotdeauna. Ești un suflet de aer ajuns la perfecțiune.
Teo, suflet frumos, misiunea ta s-a încheiat pe acest pământ, odihnește-te draga mea! Te iubesc! Prietena ta!
Te chem iubire, nu oricum, să vii Fără de frici și inhibitii, de se poate, Numai parfumul în loc de haine să îl ții, Și părul lung și desfăcut pe spate.
Să te așezi pe pat, dar la fereastră, Lumina lunii să-ți mângâie trupul, Iar umbra, trandafirului din glastră, Să îmi arate, unde pot să pun sărutul.
Și umbra în tandem cu ale lunii raze, Se va muta încet pe trupul tău divin, Și eu trecând peste ale timidității faze, Îmi voi plimba sărutul, pe umbra fără spin.
Iar dacă mica umbră o să se oprească Pe trandafirul roz, să știi, am să-l sărut Făcându-ți trupul să-și dorească O ploaie de săruturi, sau mai mult.
Dorința lui ca și a mea, se poate împlini, O voi urma fără să vreau să mă opresc, Îți spun printre săruturi, mereu te voi dori Și fără a ta iubire, nu pot să mai trăiesc.
,,Se rotesc fuioare veștede de ceață” Ca un vis de abur peste amintiri, Dor îmi e de timpul câfnd sădeam speranță, Prin câmpii de neguri înflorind priviri.
Palmele mi-s pline de petale stinse, Flămânzit mi-e trupul de-al iubirii rit, Sufletul așteaptă șoaptele promise… Straiele tăcerii m-au acoperit.
Timp de sărbătoare împrejuru-mi crește, Clinchet de colindă saltă pe răzor Lerui-ler se-aude ca dintr-o poveste… Pragul meu așteaptă pasu-ți călător.
Drumuri troienite între noi mai sunt, Îngerul zâmbește pe-un altar cărunt.
Toți naivii lumii își sorb din nou lichiorul De suferințe nude ascunse-n ceva bun. Beția îi muncește cu cinstea și cu dorul, ,, Credeam într-o iubire!…” se leagănă și spun…
Au adunat din lacrimi, chiar și-au mai pus o gură, Sperând ca noul sorb s-aducă o trezire… Dar tot efortul lor e transformat în ură De forța ce pământul îl umple cu orbire…
Toți naivii lumii se-adună în strânsoare Și-și pun cate un ochi pe tâmple și pe brațe… Iubire e iubind, lumină este soare, Dar cum să-nainteze-n marea lor de ațe?!…
Nativii în naiv, creduli cu pana-n mână Sunt astăzi toți poeții îngemănați de nori. Aceia își răsar și-și scurg rouă din lână, Sunt frați buni cu răbdarea și fruntea le e-n zori.
Naivii din iubire își beau al lor miraj Aleg iubind să creadă… și-aceasta e curaj!
Încetinește soarta pe la geamuri, în miez de iarnă, prinsă-n flori de gheață, să-nșire chiciură pe-un fir de viață, să facă până-n zori timpului hamuri.
Ăst’ bidiviu cu ochii de smaralde nu-i dă răgaz să-și treacă-n voie jocul. Îi seacă apa și îi stinge focul. E nărăvașul cu trei inimi calde.
Cu clipele-n potcoave, drept caiele, aleargă ca nebunul printre oameni. Cu veșnicia, care îi dă pinteni, zboară-n văzduhul bântuit de iele.
Doar răsăritu-i domolește goana și, preț de-o rază, e la mâna sorții, să-l prindă-n hamuri, la trăsura morții… De-acuma, ea îi fi-va amazoana.
Oceanul se adapă din lacrima-mi sărată și-o liniște adâncă așterne între noi, nu o să-mi fii aproape, știu sigur, niciodată, destinul nostru-i altul și ne împarte-n doi.
Ne-am rătăcit aiurea în pătura de ceață, și-ascult cum curge timpul în infinitul surd, un spațiu gol îmi țese o umbră de paiață, e visul meu frumos ce cade în absurd.
Mă cheamă iarăși noaptea, la felinarul lunii, să strâng prezentu-n brațe, cu gândul la trecut și sufletu-mi să-nghețe o dată cu cărbunii, ce-ar trebui să ardă, din ce în ce mai mult.
Cântând cu glas de valuri, oceanul se înalță, pentru a câta oară, să stea în drumul meu? s-a-mbolnăvit lumina de noapte și de ceață, ca să ajung la tine e astăzi un clișeu.
Zăpezi de voci umane mă troienesc mereu, și-închid în carapace poveste de eseu, e greu fără de tine, îmi este tot mai greu, iubirea, ca și arta, sunt piese de muzeu.
Ei bine dragi prieteni, și în această seară voi supune atenției dumneavoastră o altă realizare poetică a colegei noastre Madiana Domnita Lascu ! De această dată poeta abordează complexa temă a existenței… Extrapolând situații de viață unor momente inedite, poeta ne transpune prin lectură în lumea marilor adevăruri ale clipei care trece irepetabil… Lectură plăcută tuturor și felicitări poetei!
Încă mai poţi…
Într-o lume-n care eşti descumpănit Nu ştii ce să crezi şi-n cine să crezi, Visul tău se pare că a luat sfârşit… Verbul „a trăi”e doar să mimezi!
Dacă eşti onest nu te-mpaci cu gândul C-ai venit pe-aici doar să pleci mai gol, Nu poţi accepta până-ţi vine rândul, C-ai venit pe-aici doar să joci un rol!
Parc-ai vrea mai mult, viaţa este scurtă Of măi frate drag, tu eşti prefăcut… Cât clipeşti din ochi, viaţe e pierdută Iată trenul tău, deja a trecut!
Prețuieşte-ţi clipa, renunță la rol Te văd amărât, nu eşti fericit Sufletul tău frate zornăie a gol… De eşti prefăcut, nu eşti împlinit!
Poate-n drama vieţii, e ultimul act Verbul „a trăi” e doar la prezent… Cu-a ta existență n-ai făcut contract Gongul a bătut, sfârşit iminent!
Şi ar fi păcat când cade cortina Doar în ultim ceas să realizezi, Că din viața ta s-a ales ruina… N-ai ştiut la timp, cum s-o abordezi!
Trezeşte-te frate, cât mai e un timp Fă-ţi din clipă rai, cât încă mai poţi… Un nou început e-n orice anotimp, Vieţii să-i dai sens, tu încă mai poţi!
Un Jaguar roșu, decapotabil, opri scrâșnind din roți înainte de trecerea de pietoni de lângă gura de metrou de la lzvor. Tânărul de la volan privea nerăbdător și oarecum stânjenit șirul de trecători ce traversau grăbiți strada. Tropăiau ca furnicile care încotro, fiecare mergând în treaba sa. Gura de metrou îi înghițea tăcută pe cei mai mulți, alții se grăbeau spre stația de autobuze către Piața Unirii. Deodată, o apariție din altă lume îi atrase atenția șoferului. Rămase țintuit locului, deși mașinile din spate îl claxonau insistent la schimbarea culorii semaforului. Se urcă pe trotuar punând semnalizarea de avarie. Văzuse cum cineva într-un halat albastru, probabil o femeie de serviciu la metrou, conducea spre ieșire o tânără stranie pe care nu ți-ai fi închipuit s-o întâlnești la ora aceea matinală. Părea că plutește într-o rochie lungă, înfoiată, cândva albă, având câteva pete mari bătând în cenușiu, plină de dantele și mărgele sclipitoare, probabil pietre Svarovschi. O coadă lungă, bălaie, îi atârnă cam dezordonată pe umărul stâng. Îi lipsea doar o diademă ca s-o asemeni cu o prințesă din povești. Un jerseu cenușiu pus peste rochia vaporoasă și amplă ce ștergea neglijent scările, nu-și avea locul acolo. Femeia în albastru, cu un mop uriaș în mână, a condus-o încet de la spate și a lăsat-o lângă prima bordură ce mărginea un strat de iarbă și flori. Tânără s-a lăsat în iarbă parcă înotând în faldurile ce se revărsau în jurul ei ca o parașută larg desfăcută. Bărbatul nu pricepea de ce îl atrage priveliștea asta. Gestul cum s-a așezat, mâinile puse cu grație pe lângă corp aducând cu două păsări împușcate, totul îi amintea de o secvență dintr-un balet ce îl cucerise cândva. Se apropie stupefiat de ființa asta aeriană și o cercetă cu o milă inconștientă. Cu o privire pierdută, fixată undeva niciunde, părea că nimic nu o atinge. Dar ochii ăștia albaștri, imenși, așa stinși și fără nici o sclipire în ei, ochii aceștia îi erau atât de cunoscuți! Încercă să îndepărteze gândul acesta: "Anastasia! Nu poate fi ea! Exclus! Și dacă ea este?" Văzute de aproape, rochia murdară, părul nepieptănat, strâns neglijent într-o coadă slinoasă, totul îi dădea senzația unei păpuși ce fusese superbă cândva, acum aruncată la gunoi de un copil răsfățat. Se lăsă pe vine lângă fată, cât era el de lung și încercă un scurt dialog: - Bună, Anastasia! Sunt eu, Mihnea Mărgărit! Ce faci aici? Stupidă întrebare, dar ce putea spune într-o asemenea situație? Tânără nu schiță nici un gest. Părea liniștită și împăcată în lumea ei. Femeia în albastru urmărea uimită scena la câțiva pași distanță. "Băiatul ăsta a zis un nume! Probabil îi amintește de cineva sau chiar o cunoaște pe fătuca noastră. Și ce mai mașină are! Și ce bine arată, parcă e din ăia din filme!" Cum între cei doi nu se înfiripa nici un dialog, îndrăzni încet, dar plină de speranță: - Domnu', nu vă supărați! O cunoașteți pe domnișoara? Va urma.
