Eu nu mai plâng de mult roade uscate, Uitate-n gâtul câmpului cândva arat, Căci lacrimile-s caprele-nțărcate, Săpand in gheața timpului deja plecat.
Eu nu mai râd de mult trunchiuri căzute Sub drujbe lacome de rumeguș și fum, Nici cornul disperării-n cerb cuminte, Nebuna mea pădure s-a pierdut pe drum…
Eu nu mai port de mult capul înfrunzit, Atatea etichete-s schimbate-n temeri… Sunt doar un om, un cap mi-e troienit, Se sparg toți fulgii-n el…. și gheață și zenit!
A doua zi, toată fabrica vorbea despre domnul Jorj. Nu se știa precis ce i s-a întâmplat și cum se simțea acum. Maricica a fost anunțată de Petruța că Sonia este bolnavă și va lipsi. Când se trezise de dimineață era așa de amețită că nu știa pe ce lume se află. Mătușa a pășit încetișor și văzând-o buimacă pe marginea patului, se așeză lângă ea și îi zise cu blândețe: - Astăzi am nevoie de tine! Văzându-i figura mirată, continuă: Nu fi îngrijorată, am telefonat eu la fabrică și totul e în ordine. Spală-te, mănâncă ceva și mergem într-o vizită. Trebuie neapărat și cum eu nu mă descurc singură, o să mă ajuți. " De unde o fi știind numărul de telefon de la fabrică, eu nu m-am gândit să-l cer nimănui?". Zeci de gânduri îi zburau prin cap. Întradevăr, mătușa era o femeie ciudată. Părea firavă și neputincioasă, dar mintea îi mergea brici. " Cum s-o întreb despre familia ei așa cum mi-a sugerat Mariana? De la ea afli numai ce vrea ea să știi!". Cumpărară un kilogram de portocale să nu meargă cu mâna goală. Un taxi le duse până la spitalul din Floreasca. La coborâre, bătrâna se agăță tare de brațul Soniei, să nu alunece prin zăpadă, dar în ciuda vârstei înaintate se deplasa destul de ușor. Într-o rezervă micuță era un singur pacient. Era întins cu fața la perete și citea un ziar. Nu părea să aștepte musafiri. La intrarea celor două femei se întoarse brusc și Sonia se trezi față în față cu domnul Jorj. - Uite, frate, ți-am adus nepoata s-o cunoști mai bine! Sonia încercă să zică ceva, dar cuvintele i se opriră în gât. Stați de vorbă, eu merg să discut cu doctorul tău! -Stai jos, copilă, Agata va reveni peste vreo oră. Doctorul meu este în realitate o doctoriță, nepoată de-a soției mele. Sunt pacientul ei de câțiva ani. Am probleme cu rinichii. Acum vor sta la taclale, că este de gardă și nu prea are pacienți. -Așa! M-a lăsat pe mine să mă descurc, să-ți dezvălui ce nu știi despre familia noastră, inclusiv a ta. Hai să încep cu începutul. Am fost trei frați. Agata este cea mai mare, urmez eu și apoi mezinul, dragul de Nicodim. Agata n-a avut copii, nu prea se înțelegea cu soțul. A fost mai bolnăvicioasă de mică, contractase o tuberculoză nenorocită și cum pe vremea aia nu prea existau medicamente adecvate, s-a vindecat destul de greu. A rămas firavă, dar era foarte deșteaptă. A fost profesoară de limbile latină și franceză la un pension de fete, meserie mai ușoară pentru o femeie. Eu m-am căsătorit foarte târziu, nici noi nu am avut urmași. Soția mea nu putea păstra sarcinile, deși s-a chinuit sărăcuța. A murit acum vreo trei ani. L-am crescut însă, fără să-l înfiem, pe lonică, portarul nostru, orfan de ambii părinți. L-ai cunoscut și tu, este el cam sărăcuț cu duhul, dar este inimos și tare muncitor. Bătrânul se opri să-și tragă răsuflarea și se uită după puțină apă. Sonia îi ghici imediat intenția și îi întinse imediat paharul. Era numai ochi și urechi. Era o întreagă genealogie aici, despre care habar nu avea. Nu ghicea unde este locul ei printre acești oameni. - Așa!! Mezinul nostru, Nicodim, imediat ce a ajuns inginer constructor s-a căsătorit cu prietena lui din liceu, Anuța David, o frumusețe de fată. Pe atunci ea era studentă la Conservator, tineri amândoi, ce să zic. Căsnicia lor, model de iubire și înțelegere, s-a încheiat tragic prin decesul soției la naștere. Distrus de durere, Nicodim a dat băiatul la orfelinat, căci băiat a fost pruncul. Îl considera răspunzător de moartea iubitei lui soții. Nici nu a vrut să-l vadă pe bietul nevinovat. A căzut într-o depresie cumplită și cu mare greutate a reușit tata să-l trimită la un spital de psihiatrie în Franța. Noroc ca avea un prieten din copilărie ajuns mare grangur în securitate, altfel nu ieșea el din țară în vremurile alea. I-am pierdut urma și ne-am revăzut abia după '89, când a venit cu ajutoare. Era schimbat totalmente, iubitor de oameni, îi trata pe toți tinerii ca pe proprii lui copii. Sonia îi sorbea cuvintele. Abia mai respira de teamă să nu-l întrerupă pe bătrân. - Agata noastră a făcut pe dracu în patru și a înfiat pe nepotul nostru ajuns ca vai de el într-un centru de copii orfani. A făcut om din el. L-a întremat, că era sărmanul numai piele și os, l-a dat la sport să-i fortifice organismul, l-a înscris la o facultate de viitor. A ajuns băiatul nostru inginer de aviație, ce mai, avea un viitor strălucit în față. Numai că lui au început să-i fugă ochii după fuste! Iartă-mă, scumpo! Cheltuia la bani cu dansatoarele de prin baruri de i-a scos peri albi bietei Aglaia. Numai ce s-a pricopsit cu o hepatită de la vreo pramatie din alea ! Salvarea lui a venit de la o asistentă care l-a îngrijit cu un devotament de mamă. Ăsta a fost Victoraș al nostru, bun la suflet, dar cam ușuratic. Sonia începu să plângă cu sughițuri. Cuvântul " hepatită" îi dezvălui întregul adevăr al existenței ei în această poveste. Tatăl ei, purtătorul acestei boli despre care auzise de atâtea ori în copilărie, se căsătorise cu buna samariteancă. Nu știuse niciodată că mama ei fusese asistentă medicală și nici de ce renunțase la această meserie. Bătrânul o atrase la pieptul lui și când intrară Agata și doctorița în rezervă îi găsiră îmbrățișați pe amândoi, consolându-se reciproc. Va urma.
Per un lungo periodo Vissi momenti amari Di incertezza, di terrore, Ed estenuanti attese Sempre in bilico Fra il bene e il male.
Furono momenti bruciati Svaniti nel nulla, Sogni infranti, ali spezzate Da un nemico invisibile, Eppure così crudele, Che cercava di disperdere La fiaccolata, segno di pace.
Però, noi anime belle, in quel cammino impetuoso Riuscimmo a restare uniti, Riuscimmo a dissipare La nebbia che ci copriva gli occhi Consolidammo la nostra fede „E riuscimmo a riveder le stelle”.
„Am reușit să revedem stelele”
Pentru o lungă perioadă Am trăit momente amare, De incertitudine, de teroare, Așteptări extenuante, Mereu în cumpănă Între bine și rău.
Au fost momente arse, Risipite aievea, Vise înfrânte, aripi frânte De un dușman invizibil, Dar, de o cruzime, Încât încerca să dezbine Marșul în semn de pace.
Dar, noi, suflete frumoase, În acel mers impetuos, Reușeam să rămânem uniți, Reușeam să împrăștiem Ceața care ne învăluia ochii, Consolidând credința noastră Reușind să revedem stelele.
Am adormit azi noapte, lăcrimând, de doruri ne’mplinite și speranțe ce mi s-au stins în suflet, rând pe rând… Și, dintr-odată, Tu m-ai luat în brațe, iar eu șopteam o rugăciune-n gând:
<O, Doamne Sfinte, nu îmi da ce-Ți cer, dă-mi doar ce știi că îmi va fi spre bine! Cu Tine toate temerile pier, uitate sunt tristețe și suspine,
Lumină blândă îmi așezi pe tâmple, neliniștile să mi le-odihnesc, știind că tot ce-o fi să mi se-ntâmple e voia Ta. Părinte-Ți mulțumesc!> … Și m-am trezit. Spre stele pasager, un vis frumos trecea prin zări senine, învăluit în unde de mister. Fusesem, pentru-o vreme, lângă Tine, „O CLIPĂ, INIMA MI SE FĂCUSE CER”!
Geana zilei se închide și e liniște în sat Ca un bulgăre de aur de sub deal răsare luna Prin perdelele din voaluri raze aurii străbat Și un greiere hoinar c-un picior vibrează struna
Pe sub sălcii într-o baltă se-ntrec broaștele în cor, La lumina unui bec roiesc fluturii de noapte Și, nesigur, liliacul ca un șoarece în zbor Chițcăind după insecte, în zig- zag, s-a pus pe fapte
Prin castani privighetoarea cântă pe un portativ În concertele de noapte e solista primadonă, Cucuveaua amenință cu cuvinte-n vocativ Băgând spaima-n vietăți profețind ca o mormonă
Și c-un fâlfâit de aripi ea coboară ca un duh Prinde prada iute-n cioc și se-ascunde prin unghere, Pe o cioată licuricii scânteiază în văzduh Prin lumină semnalând dorul de împerechere
Sub o tufă se dosește un arici c-un ghem de spini, Parcă fără vreun motiv latră câinele la lună, Eu închin o rugăciune și-o înalț spre Cer prin mâini Satul doarme liniștit și visează…. Noapte bună!
nu mă certa iubito sunt vinul tinereții trandafiriu și aspru zdrobit în teascul vieții am fermentat în floarea surâsului tău dulce și beat de clarul lunii bat cuiele în cruce
nu mă căiesc de clipa ce s-a uscat în palmă în mine comedia s-a transformat în dramă ce nu-nțeleg acuma e cine a stins lumina și cine vrea să cadă în liniște cortina
sunt beat de gustul dulce al gândului amar aud chemări de îngeri făcute în zadar îmi beau acum trecutul și veacul ne-nceput tu strânge-mă în brațe și fă-mă dispărut
țintesc cu arma-n mână orbite fără ochi mai fă-ți un semn al crucii descântă-mi de deochi mă mușcă lighioane de tâmple și de frunte parfumul gurii tale îl las să mi se-ntâmple
tu limpede ispită nu mă certa că vinul are vederea scurtă și gustul ca pelinul îmi limpezește visul acesta pământesc în care iadul pare un cântec îngeresc
mă lași să-mi beau amarul din râuri tulburate de-o lume ce ne-nfige cuțitele în spate în negura aceasta mi s-a-mbătat cuvântul se clatină cu mine și cerul și pământul
privește zorii zilei mă latră și mă mușcă și viața mă pândește cu sufletul în cușcă din ochii tăi de mamă sorb muntele de sare când singur mi-este mersul în mâini și pe picioare
nu mă certa iubito cu gust de pere coapte reconstruiește-mi trupul în fiecare noapte blesteamă-mă să-mi fie din ce în ce mai bine nu mă certa iubito căci beau de dor de tine
paharul să mă plângă pân’ mi s-o umple gura neguvernat mi-e gândul… în cap harababura
De ce încă prețuiești vise rupte așchii libere care încă mai dor mintea și sufletul uită lacrimile din ochii mei triști în toate aceste seri. Nu auzi: briza vântului a revenit mângâierea lui nu va fi niciodată o iluzie încredințează-ți visele tale, ea va fi fericită vei avea zile minunate și multe emoții. Vei descoperi cum este viața totul luminat dintr-un soare cald care îți mângâie fața despre care credeai că a dispărut pentru totdeauna pentru că erai orb și plin de amărăciune. O viață atât de frumoasă trăită doar în vise el va veni spre tine deschizându-și brațele îi vei simți mirosul, își va lăsa amprenta nu vei mai găsi nici o urmă a rănilor tale. Vei auzi o voce clară care îți vorbește încet o bătaie în piept care te va înnebuni începe-ți alergarea, mână în mână pare să atingă cerul înainte de a muri. Este viața ta, cea pe care ti-ai dorit-o noua iubire la care ai visat toate chinurile trec bucură-te de tot acest extaz și așa să fie. Nu va mai fi un drum întunecat o fereastră niciodată luminată o amintire care doare inima mangaieri sincere pe care le poti fura. Nu vei mai vărsa lacrimi amare pe pernă înainte de culcare ușa nu se va deschide noaptea nu te va lăsa niciodată în alt pat. O viață atât de frumoasă trăită doar în vise …
Sunt țipătul clipei pierdute în lava, Eruptă-n războiul aprins de guverne, Când văd că din țară rămâne epava, A tot ce-am crezut că sunt glorii eterne.
Se zbate în haos și tremură glia, De-atâta trădare, de-atâtea minciuni, Văzând cum se taie-n fâșii România, Și cum un popor tot așteaptă minuni.
Furați și frustrați de orice speranță, Spre ziua de mâine privesc speriați, Gândind la scumpiri și la marea creanță, La care trei sferturi vor fi condamnați.
Opriți genocidul! Opriți nebunia! Opriți mascarada în care trăim, Și nu mai fardați cu-amăgiri agonia, În timp ce ne dați să sorbim doar venin!
Am obosit de a voastră ‘ Iubire’ Cu ea ne-ați tot stors de păduri și câmpii, Pe care românii le-aveau moștenire, Iar azi nu mai au decât lanuri pustii.
Și cât să mai plângem pierdutele steme? Și cât să-mpărțim un salariu mizer? Când voi huzuriți și ne spuneți alene: Că cel vinovat e un fost minister
Sunteți deopotrivă și vreți doar puterea, Lozinca, vom face-i ceva expirat: Oooo! Dacă-ați bea doar o clipă din fierea Pe care ne-ați dat-o deși v-am votat.
Rușine, rușine…! La toți să vă fie, Partide, guverne și chiar președinți, Cu riscul de-a arde în flăcări de vie, O ură de moarte mă scoate din minți!..
Zbor spre înălțimi 