dacă stau să mă gândesc tăcerea este urma iubirii tale rămasă pe buze ca un ruj decor pe care- l folosesc ori de câte ori mă simt singur și mai apoi privesc imaginile în care te căutam disperat nu știu a cui o fi fost vina dar știu că în inima mea au rămas aburii vorbelor tale de atunci și urmele pașilor tăi pe care le urmez zi de zi
și câtă durere e în urma pașilor tăi!
mama mea știa să moară (autor: Teodor Dume)
mama a fost o femeie cu riduri multe riduri nu de bătrânete și nici de singurărate ea știa să nască ea știa să mângâie ea știa să moară și murea încet zi de zi nu de bătrânețe și nici de singurărate
Eu tainic țes dorințe (Poezia zilei, 29 martie 2024)
Sunt zile în care fiecare dintre noi stăm, noi cu noi, în casă mai ales în acele nopți întunecate în care gândurile îți alunecă pe gheața consistentă a imaginației, timp în care dorințele născute în tine "în gânduri nerostite" pot urca foarte sus. Și-ar dori să aibă sufletul o carte în care amintirile să fie ordonate și să și le citească cu înfrigurare. Cu acest prilej se
îndepărtează de lumesc și intră în „lumi necunoscute”, dar cu grija de a lua cu sine tot ce este mai frumos în viața sa, dragostea pentru neam și țară precum și omenia, Acestea ar fi cele două elemente primordiale care nu trebuie să lipsească din bagajul niciunui om, niciodată, niciunde. Dacă viața s-a dovedit a fi vitregă cu tine, nu trebuie să-i porți ranchiunea ci să lupți mereu 7să îndepărtezi toate piedicile care ți-au barat drumul până acum și să cauți să-ți împlinești acele dorințe, să nu rămână doar la stadiul de visuri, dorințe și atât. E important să faci din fiecare zi care urmează „sărbătoarea mea”, așa cum spune poeta. O altă dorință extrem de arzătoare ar fi aceea ca „lumea să fie mai bună/ și mai dreaptă” astfel încât să nu mai vadă suferințe și lacrimi pe chipul nimănui. E toamna dorințelor și pentru a și le exprima pe toate, ar mai vrea o noapte de răgaz pentru a se elibera de orice „fărâmă de necaz”, de a termina de țesut covorul aspru al necazurilor și a-l trimite în univers, odată cu toamna care pleacă. Felicitări, Anca Man! Florentina Savu
Eu tainic țes dorințe
Când stau cuminte-n casă în nopți întunecate, Eu tainic țes dorințe în gânduri nerostite… Sufletul să îmi fie, aș vrea, precum o carte, Pagini din a mea viață, temeinic rânduite.
Departe-aș vrea să fiu de tot ce mă înconjoară, Să rătăcesc prin lumi necunoscute mie. Aș lua cu mine-atât, dragul de neam și țară Și tot ceea ce-n fapte înseamnă omenie.
M-am împăcat cu gândul că soarta necăjită, Piedici mi-a pus în cale și mi-a făcut-o grea… Îmi doresc viața să îmi fie împlinită, Și fiecare mâine, doar sărbătoarea mea.
Aș vrea să fie lumea mai bună și mai dreaptă, Răul să nu mai vină cu lacrimi pe obraz… Te rog, nu pleca toamnă… o noapte mai așteaptă, Să-ți dau și cea din urmă fărâmă de necaz.
Seară-mbrăcată-ntr-un gri obosit, din camera pustie privești copacii uscați, portrete vechi, atârnate de pereții decojiți și-o ultimă carte necitită mai stă pe masă… înghițindu-și cuvintele. Tristețea închisă-n dulap urlă nebună, sufletu-ți imploră natura, se vrea de cristal în carnea care doare, rostind cuvinte; rămâi ancorat în acea dimensiune, ca un fluture ce și-a lipit aripa de geamul timpului. Privești cum te desprinzi de trup și suferi; în ochii incolori, stă timpul care va veni, plutești în derivă…îți taci cuvintele, îți negi sinele, te vezi căzând în brațele întunericului… O voce îmi spune că-n fiece seară de gri ponosit, tu ești în lumea ta, în tine întâiul cuvânt a murit, așa te-ai dus, precum lumea din lumea ta…
”Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine”, iubirea mea dintâi ce dăinui peste timp, aș vrea să-mi fie dor de verdele din mine, ce vrea să explodeze, cerșind vieții un nimb.
Mi-e dor să pot să-mi cresc aripi din necuvinte, să mă înalț prin vers spre înălțimi celeste, albastrul cerului să curgă-n vers cuminte, cântând natura, viața, iubirile terestre.
Mi-e dor să pot să cred că încă mai există în mine bucuria de a trăi frumos în lumea asta, care pare-atât de tristă și-n care parcă toate sunt cu susu-n jos.
Mi-e dor să pot să nu-mi mai fie dor de tine, de-aceea te îmbrac în vers de nemurire.
Printre zarzării înfloriți, siluete desculțe… Nici urmă de tocuri și ploi. În aerul rotund nu încape decât un sărut. Pământul se-nfioară. Ochii curioși se-ascund în spatele statuilor de bronz Nimic special în această primăvară care naște tăceri de nu-mă-uita.
Turlele-mbrăcate-n staniu, ascunzând lăuntric psalmii, strălucesc în roș crepuscul
sacadat un clopot bate dinspre scitice adâncuri.
Un puhoi de cai sălbatici în nisipul fin se scaldă; Ulița cea lungă pare împietrită-n falsa ceață.
Sfinții blânzi, Petru și Pavel, trec tăcuți pe sub arcade, îmbrăcați cu lungi cămeșe și cu brâie colorate; Barba lor căzută-n poale parcă-i inima pădurii palpitând peste icoane; Liniștea catapetesmei se cunună cu altarul, iar din profunzimi slavone curge sfânta liturghie; Un monah își cântă harul…
Cerul pare de sineală, precum casele bătrâne nălucind printre năvoade; Plante moi, agățătoare, floarea palmei Maicii Sfinte, se alintă înspre soare.
Lacul deșteptat tresaltă eclozând pe luciuri nuferi; Soarele ardent pătrunde printre legănate suliți; Și ca solitară velă, curg trei lebede plăpânde, împietrind în acuarelă.
De ce, femeie, te tulburi și ești tristă?! Cu veșnicia uneori te cerți… Ești începutul la toate ce există Și ai putere-n suflet ca să ierți!
E ziua ta, iar vorba de iubire E puțin pentru o viață chinuită! Tu meriți un pocal de fericire Și o floare, ca să simți că ești iubită!
Căci Dumnezeu ni te-a creat,femeie! Ți-a pus în ochi tămâie și lumină… Ai aromă de dulce orhidee, Ca și stejarul tu ai rădăcină!
Tu ești a vieții sfântă melodie, Dorințele înfloresc sub pașii tăi, Iar glasul tău superb parcă adie… Îți aduc în dar mănunchi de ghiocei!
Tu ești sămânță germinând în toate, Dar mai presus de fire, tu ești mamă! Iubești,visezi și suferi peste poate, Menirea ta e simplă și te cheamă!
Întregești mereu sensurile noastre, Ne ești și lacrimă și adăpost! Ești îngerul veghind din stele-albastre… Și ți-ai găsit, prin noi, un tainic rost!
De ce, femeie, rămâi în tulburare Și nu-nțelegi, poate-ntr-o viață-ntreagă, Că meriți să îți găsești a ta cărare, Iar toți ai tăi, iubind, să te-nțeleagă?!
Dragoste-nflorită pe-o ie sfințită, Prin hore-nvârtită, toată despletită! Te revărs din plinuri, te-adâncesc în linuri, Te-nalță-n seninuri, să-mi alini pelinuri!
Floricică nouă și scăldată-n rouă, De la ora două, mir din drag te plouă! Ți-aștern, inimioară, puf de tămãioară Când har de vioară te dulce-nfioară!
Dragoste-mireasă, de Soare aleasă, Lacrimă-crăiasă și lumină deasă! Mă fulgeri în vise, să-ți aduc, rescrise, Lumile promise, să te cânte-n mise!
Iată, Clipa ninge, Albul ți-l atinge … Timpul nu te-nvinge, Dorul nu ți-l stinge! Floarea mea măiastră, nu te du sihastră Vino-mi la fereastră, rază sfânt-albastră!
Minune din ceruri, te-or topi-n pasteluri Nedescrise-n leruri… frumoasele-ți feluri!
Zbor spre înălțimi 