Prea trist răsună umbra mea pe cărare, Sub copaci despuiați, lâng-o frunză ce moare Și călcând peste file, calendaru-l opresc, Într-o toamnă târzie pașii tăi să-i găsesc!
Îi zăresc în livezi, unde ramul se-ndoaie, Sub gutui aurii ce-mi zâmbesc după ploaie Și-n podgorii, pe deal, unde vița suspină După strugurii copți atârnați în rugină!
Bate vântu-nserării , de dor, luna plină În pocale de-argint noaptea asta ne-o-nchină, Prinde-mi clipa, iubite, pe bolta albastră, Să gustăm lumina furișată-n fereastră!
Ca hieratici trubaduri înlănțuiți, însângerații plopi au adormit. Pasc ierburi verzi sub soare amurgit turme-n Betleem, pe dealuri line și cuminți. Și-un vechi păstor, al celor de pe urmă martiri ai luminării,-nfiorat, în ochii săi pascali și-a adunat stele neprihănite, într-o turmă. Trudit ca un orfan el cade-ngenucheat pe-al câmpul altar, șoptind îndoliat; și ruginesc umbros tălăngi umile. Albastru împletit subzistă în metal, și-n el, cu-nvăluitele pupile, își lasă urletul un câine pastoral.
traducere – Gabriel Cristea
Bajo los álamos de César Vallejo
Para José Eulogio Garrido
Cual hieráticos bardos prisioneros, los álamos de sangre se han dormido. Rumian arias de yerba al sol caído, las greyes de Belén en los oteros. El anciano pastor, a los postreros martirios de la luz, estremecido, en sus pascuales ojos ha cogido una casta manada de luceros. Labrado en orfandad baja al instante con rumores de entierro, al campo orante; y se otoñan de sombra las esquilas. Supervive el azul urdido en hierro, y en él, amortajadas las pupilas, traza su aullido pastoral un perro.
César Vallejo este unul dintre cei mai recunoscuți poeți peruani din întreaga lume, având în vedere inovația impresionantă pe care opera sa a însemnat-o pentru poezia din secolul XX. S-a născut pe 16 martie 1892 la Santiago de Chuco și a murit la Paris, la vârsta de 46 de ani. Poezia sa se caracterizează prin prezentarea unui limbaj poetic foarte autentic, care, deși s-a bazat la începuturile sale („Vestitorii negri”) pe temeliile modernismului, puțin câte puțin a reușit să se diferențieze atât de mult încât nu a avut niciun punct de comparație (romanul„Trilce”). De asemenea, el a cultivat narațiunea, oferind lucrări precum „ Escalas ” și „ Paco Yunque ”, una dintre cele mai cunoscute povești ale sale. Vallejo este considerat a fi unul dintre autorii care au știut să anticipeze avangarda.
Din clipele cu chip, ades, de fleacuri, Poți zidi, Omule, temple la veacuri! Prin vremi ce umblă ecouri, fără gară, Mâi statui, columnă, mănăstire, catedrală!
În vacarm de arte de frumos debile, Sosi-vei ca o veste din Termopile… La începuturi fără flori și zori la geam, pune-le iubire, și-n scenarii, alt fel de hram!
Kitschului ridicol, la modă în diurn, Mână-i lumi departe, în Jupiter, Saturn! Spune cui iubesc în limbă alogenă: -Lăsați-ne româna curată, indigenă!
Un cuvânt cules din nisipul clepsidrei, nevăzut, așteptat, răvășit, a crescut mai înalt decât mine ca un plop între sălcii, tivit.
Când plecam ca soldatul în luptă, îmi făcea de departe un semn, cât era ziua sau noaptea de lungă, îmi căra în spate crucea de lemn.
Nu-ndrăznea să îmi spună că-și dorește un nume, se gândea, cu numele meu, să îl strig, dar a râs și a plâns ca străinii prin lume, când se strâng în ghetouri, de frig…
Un cuvânt cules din nisipul clepsidrei, nevăzut, așteptat, răvășit, a crescut mai înalt decât mine și-a primit numele meu, la sfârșit…
Pe undeva-ntr-o margine de lume, Alăturat, în două curţi discrete Trebăluiau, sub tufele cochete, Doi cioplitori în piatră, fără nume. Unul din ei turna de zor cimentul, Prinzând în el o piatră funerară Cu îngeraşi plângând în prag de seară Şi-n munca lui punea tot sentimentul. În curtea de alături, albă, mare, Trona, de multă vreme, ca o stâncă, O marmură ce-n adăstare, încă, Îşi căuta cărarea ei spre soare. Tot apăreau comenzi pentru morminte, Dar piatra albă, încă, n-avea forme. Producătorul funerar rupea la norme Dar ochiul lui, alături, lua aminte. Cu ochi senini, stăpânul pietrei albe, Cu dalta mângâia eternitatea. Eliminând doar plusul, puritatea El încerca s-o împletească-n salbe. Sub ploi, pe rouă,-n arşiţă de soare, Cu dalta şi ciocanul, spre lumină, Spre viaţa fără moarte, o virgină El zămislea cu dragoste de floare. Când, într-o zi, cu ton vădit de sfadă, Pietrarul de morminte, plin de sine, La gardul dintre curţi cu un „vecine”, Se adresă spre piatra din ogradă: „Nu ştii să ţii ciocanul şi nici dalta, Te mişti greoi, nu ai eficienţă, Nu ai „profesionala”, nici decenţă Să-nveţi, de pe la mine, una-alta”. Virgina era gata până-n glezne, Pietrarul perora fără-ncetare, Când piatra albă, plină de mirare, Şopti, timid, spre gard privind:”e lesne Să ştii să ţii ciocanul, chiar şi dalta, Cioplind la pietre pe la cimitire Dar harul dăruit, e de la fire, Cioplitul e cioplit dar arta-i alta. De vrei să uiţi o clipă că eşti cioclu, Ia-ţi sculele şi vino, că ai treabă, Mai e de muncă, hai, vino degrabă Şi finisează tu, aici, la soclu!”
Aş vrea să haiducesc haiduc la drumul mare să-ţi fur din umbră plânsul silabelor profane şi lacrima să-ţi mângâi cu vânturi trecătoare dar sunt doar eu si ploaia prelinsă pe obloane
aş vrea să fiu nebunul la curtea ta de taină cu clopoţei şi tumbe şi ghiduşii sinistre dar nu pot pune petic la ultima mea haină şi nu pot râde plânsul aceste râderi triste
că sunt doar prelungirea plecării către tine tu să aştepţi venirea născută din plecare eu sunt poetul singur înconjurat de rime şi nu mă pot preface haiduc la drumul mare.
