De ieri și până astăzi incape lumea-ntreagă Doar eu cu nemurirea mă joc pe caldarâm Când toamna asta lungă încearcă să culeagă Pentru o noapte basmul despre un viu tărâm.
Cu capu-n nori iubito m-am rezemat de astre Deși prea greu mi-e trupul nu vreau să îl dobor Azi floarea primăverii s-a clătinat din glastre Și timpul de pe frunte nu pot să-l mai cobor.
Reinventăm proverbe din bruma dimineții Când strugurii invie din ultimul parfum Noi ne iubim prin lume ademenind poeții Să nu ne lase pradă perdelelor de fum .
Iar întâmplarea veche nu știe să aleagă Niciun cuvânt ce moare, bătând pasul pe loc, De clipele trecute nimic nu ne dezleagă Sub frunzele de toamnă visăm un „five o’clock”.
De vânt ai semănat, culegi furtună, nimic nu te salvează de ce-ai dat, nu-i nimeni să-ți mai cânte azi în strună, c-amarul dintr-o cupă-ai tot vărsat.
Te-ai răzvrătit pe tine și pe lume, și-ai aruncat cu tină și noroi crezând că nu mai este vreme bună, că nu mai este timp pentru-amândoi.
Și-acum regreți, nu-ți pare că-i tardiv? și-oricât ai vrea, nimic nu mai îndrepți, ai cam pierdut și schiar definitiv, o mică scuză, nu-nseamnă că și ierți.
Te-am rătăcit prin gânduri, prin doruri și suspine, Prin zile fără soare și nopțile senine, Prin dimineți închise în ceașca de cafea, Prin zorii ce-mi zâmbesc din fald de catifea.
Te-am rătăcit prin suflet, pierdut în amintiri Și numele ți-am scris pe flori de trandafiri Dar, toamna a venit și vântul a suflat, Petalele de floare în zări le-a împrăștiat.
Te-am rătăcit prin timp, prin veacuri și secunde, Fără să știu vreodată că timpul hoț te ascunde, Fără să știu vreodată că timpul e hoț mare Și fură fără milă și fără de îndurare.
Te-am rătăcit prin ierni ce-au trecut peste noi, Te-am rătăcit prin vânt, furtună și prin ploi, Te-am rătăcit prin val de mare înspumat, Fără să vreau, te-am rătăcit în veșnicul oftat.
Te caut prin nămeți de gânduri troienite, Te caut prin secunde de timp uitat albite La încheietura timpului te caut neîncetat Dar, tu ai dispărut, uitarea te-a furat.
Te caut neîncetat prin tăceri nesfârșite, Prin lungile așteptări și visuri neîmplinite Te caut prin deșertăciunea cuvântului nespus, Prin stropul de lumină ce stă într-un apus.
Te-am căutat întruna, mereu, neobosită, Prin șoapte și dureri, prin clipa miruită Dar, azi ești rătăcit printre gânduri cernite Printre cărări de suflet și doruri pustiite.
Seară-mbrăcată-ntr-un gri obosit, din camera pustie privești copacii uscați, portrete vechi, atârnate de pereții decojiți și-o ultimă carte necitită mai stă pe masă… înghițindu-și cuvintele. Tristețea închisă-n dulap urlă nebună, sufletu-ți imploră natura, se vrea de cristal în carnea care doare, rostind cuvinte; rămâi ancorat în acea dimensiune, ca un fluture ce și-a lipit aripa de geamul timpului. Privești cum te desprinzi de trup și suferi; în ochii incolori, stă timpul care va veni, plutești în derivă…îți taci cuvintele, îți negi sinele, te vezi căzând în brațele întunericului… O voce îmi spune că-n fiece seară de gri ponosit, tu ești în lumea ta, în tine întâiul cuvânt a murit, așa te-ai dus, precum lumea din lumea ta…
Nevoia de-a scormoni-n esențe este acel sentiment ce nu-ți dă pace, care nu te lasă să dormi liniștit, știind că graiul tău e scos la talcioc odată cu sufletul românesc. Ne dărâmăm unul câte unul cuvintele profunde, moșite în susurul pâraielor și foșnetul codrilor, pe crestele munților și în genunile deznădejdii, în huietul vântului și-n transhumanțe cu miros de sânge, lângă leagănul pruncilor și crucile răscrucilor și le batjocorim cu schimonoselile ciurlanilor aduși de vânt, ca pe niște sfincși de piatră vânduți samsarilor de istorii. Dulceața limbii noastre vine din seva rădăcinilor ancestrale, ce s-au înfipt adânc în rărunchii acestui pământ, aidoma degetelor lui Dumnezeu răscolind brazde. Nevoia de-a scormoni-n esențe e pohta Gânditorului de-a vorbi cu vântul în limba eternității.
O surpriză deosebit de plăcută – ca prozatoare – ne-o oferă doamna Laura Mărieş prin nuvelele sale. De obicei, există numeroase exemple, „textieri” mânaţi de „pintenul celebrităţii” aleargă „în galop” să prindă „admiratori ai scrisului lor” şi nu se sfiesc să te bombardeze cu scrieri geniale. Nu e cazul doamnei Laura Mărieş care, din lectura nuvelelor sale, ne-a cucerit cu un „umor molipsit de la Creangă” (Amintiri) şi cu o sensibilitate şi fineţe psihologică desprinse parcă din „Adela” lui Ibrăileanu. Nu ne-am propus aici o cronică a celor două volume de nuvele primite, ci o semnalare a unui talent deosebit, care beneficiază de o vastă experienţă de viaţă, precum şi de sensibilitatea şi psihologia unui prozator autentic. Ioan Iacob ………………………………………….. Ed. PIM, 2021
Păcăleala Laura Mărieș
Vreau să scriu un eseu. Fără o temă anume. Doar să-mi treacă timpul. Mama zice că e tot un fel de analiză literară ca pe vremea lor, dar cu altă denumire. Analizele alea se copiau de la unul la altul, sau ți le dădeau profesorii mură-n gură dacă făceai meditație pe bani. Cam rar, dar se făcea, nu era o modă, ca acuma. Chestia e că în eseu trebuie să zici des "părerea mea este, eu cred că, mie mi se pare că...", doar n-o să zici că " părerea lui Răzvan e, Anei i se pare că...". Asta dacă vrei să fii cinstit și să se știe de la cine ai copiat. Că prost ai fi s-o faci! După ce am scris primul rând, de prea mult zel mi s-a rupt vârful creionului. Ghinion de zile mari! M-a deocheat profa de română. M-a lăudat că am luat ieri cea mai mare notă. Să te văd eu, adică să mă văd eu cum îl ascut, sau mai corect ar fi cu ce să-l ascut. Sunt în fundul livezii departe de ochii vigilenți ai mamei care nu m-a vrut în preajma ei. Îi vin niște prietene în vizită și eu nu prea dau bine în peisaj. M-am tuns singură acum câteva zile și arăt, după vorbele ei, ca "un călugăr franciscan", un fel de castron pus pe cap cu gura în jos. Eu, sinceră să fiu, n-am văzut nici un călugăr dintr-ăștia în viața mea și cred că nici mama, dar așa vrea ea să se dea cultă. Eu, mai degrabă, mă visam o Mireille Mathieu! Dar pe mine m-a amuzat bunica. M-a certat că m-am tuns vinerea și că nu am aruncat părul tuns în foc. Auzi, să nu-l ia cineva și să facă farmece, că o să mă doară capul toată viața. Ba zicea că și firele rămase în pieptene nu trebuie aruncate la gunoi, îl iau vrăbiile și își fac cuib din ele, mie îmi va cădea tot părul și să te ții dureri de cap. Povești de adormit copiii! De câte ori nu m-am tuns eu până să vină ea la noi și...la gunoi cu el! Fără vârf la creion, apucă-te fato de treabă dacă poți! L-am ros cu dinți, dar fără succes. Fetița se uita așa nedumerită la mine, că m-am lăsat păgubașă. Mă însoțește peste tot, mai ales la hoinăreală. Ne fugărim copilărește, e încă un copilaș și îi arde de joacă. Ați înțeles că e vorba de o cățelușă. S-a pripășit la noi în curte după ce i-a murit mama. Câte probleme am avut cu bunica, ba că e neagră, ba că se supără vecinii dacă le taie calea...Vezi doamne, e semn rău! Eu auzisem doar de pisica neagră, acum a apărut și cățelușa mea în peisaj. Buni susține că atunci când urlă ca lupii, cățelușa prevestește moartea și ea cam urlă mereu după ce tata iese cu mașina din curte. Ar fi trebuit să moară tata de câteva ori până acum! Dacă ar fi fost albă, era altceva, mai ales să vezi ce noroc ai să te întâlnești cu trei câini albi. De parcă altă treabă n-ai, doar să stai cu ochii după câini! Mama, sătulă de superstițiile ei, i-a zis că a citit că dacă ai plecat spre o afacere și îți taie calea un câine alb cu negru, treaba e ca și rezolvată, iar Fetița are lăbuțele albe, e pintenoagă, deci e de bine, ba chiar că cei negri sunt considerați protectorii și ghizii călătorilor. Cred și eu, mai ales pe zăpadă sunt mai ușor de observat și de urmat. Acum, Fetița îmi aruncă o privire lungă. Milă, încurajare, dragoste, parcă ar vrea să mă ajute. Sau ar vrea să-mi ronțăie creionul ca pe o jucărie? Mi-a venit brusc o idee pentru eseul meu: dragostea de câine! Nu e bine! Prepoziția "de" poate provoca echivoace . Naiba să-l ia de cuvânt, mi-a venit brusc pe limbă și nu-i știu forma corectă de plural. O să-l caut în dicționar. Numai că dicționarul meu e în biblioteca din sufragerie unde cred că prietenele mamei beau cafea ...și mănâncă chec...Că l-a făcut mama dimineața cât ai bate din palme. După rețeta aia cu cacao și rahat, pe care o știu și eu de mică. Mai că-mi pică apă în gură de poftă! Așa că, dacă zic "dragoste de câine" s-ar înțelege că, ori câinele mă iubește pe mine, ori eu pe el. Dilemă! În fond și la urma urmelor, mă chinui degeaba să găsesc o temă de dezbătut, tot nu am unealta necesară s-o pun în practică. Fetița a început să dea semne de nerăbdare. Hai să ne fugărim, spun acum ochișorii ei. Este așa de deșteaptă, că m-a făcut să privesc cu alți ochi neamul câinesc. Când vrea ceva de la mine, mă fixează de parcă ar vrea să-mi comunice dorința prin hipnoză. Am rămas cu toții uimiți când într-o discuție am pronunțat numele vecinei care a avut grijă de ea după ce-i murise mama. A rupt-o la fugă lătrând spre gardul dintre noi, sperând să-și întâlnească salvatoarea. Bunica zice că e ghinion să latre în zori, dar tot ea zice că e de bine să-ți lingă câinile rana, că se vindecă repede. Și mi-a mai zis că atunci când te mușcă un câine turbat, e bine să-i smulgi câteva fire de păr, să le arzi și să le mănânci, că te vindeci imediat.-Ai văzut matale un caz dintr-ăsta? - Nu, dar e o vorbă din bătrâni și trebuie să o duc mai departe. Brusc, cățelușa ciulește urechile și devine atentă. Pe poteca de dincolo de gardul livezii noastre coboară cineva. E Vasilică, băiatul cam neghiob al vecinillor. Când ajunge în dreptul nostru, Fetița îl latră de câteva ori, apoi îl lasă în plata domnului. El se oprește și cu un zâmbet bleg îmi zice: -Domnișoară, v-a că...,vacă, v-a căzut batista jos! Râde singur și fuge mulțumit de găselnița lui neroadă de a mă necăji. Îmi piere cheful de toate și alerg spre casă. Mă doare în cot că se vor zgâi urât musafirele mamei la tunsoarea mea. Tolănită în șezlongul ei pliabil, bunică mă apostrofează blând: -Unde fuseși, mă fato, maică-ta a înnebunit! A profitat că e tac-tu plecat în delegație și s-a apucat să zugrăvească singură baia pe unde apăruseră niște pete de mucigai. Să nu-i fie de deochi.-Și musafirele?- Ce musafire? Păcăleală! Fugi la ea, să o ajuți, că o să se apuce să zugrăvească toată casa! Sfârșit.
Unde eşti? Mă mai ştii? Desenam un amurg pe o stradă din centru Şi dansam amândoi, şi eram încă vii, Două flăcări nebune într-un dodecaedru… Ne-aruncam pe un scaun pălării şi fulare, Rămâneam în mănuşi şi-aveam în buzunare Speranțe şi vise, cât apa pe Prut Şi în noi nu era niciun semn de-ntrebare, Buzele se topeau într-un singur sărut, Nu ştiam când vineri se preface în luni, Îmi vedeam destinul în ochii tăi bruni Şi credeam că-ntr-o zi vom privi un amurg Pe-o alee umbroasă-ntr-un spital de nebuni… Ce contează acum că e joi, că e luni?
Zbor spre înălțimi 