Zbor spre înălțimi

Jocul destinului
Violeta Sabina Lazar

În acea seară, am început cu două foi albe așezate una lângă alta, fiecare cu propria poveste nespusă, iar jocul de „adevăr sau provocare” era ca un stilou cu cerneală invizibilă, scriind primele rânduri pe filele noastre. Fiecare întrebare era o rază de lumină care pătrundea prin crăpături subtile, dezvăluind nu doar secrete, ci și fragmente de suflet, până când între noi s-a țesut un fir invizibil, delicat și puternic ca o pânză de păianjen, care ne-a prins fără să ne dăm seama.

Privirile noastre, când s-au întâlnit, au fost ca două stele care se aliniază perfect pe cerul nopții, creând o constelație nouă, unică, doar a noastră. Lumea din jurul nostru s-a topit într-un fundal indistinct, iar timpul s-a transformat într-o mare tăcută, care ne purta departe de realitate, într-un loc unde doar noi existam, unde fiecare cuvânt, fiecare gest era ca o notă într-o simfonie tăcută a inimilor noastre.

Pe măsură ce jocul avansa, provocările nu mai erau simple teste de curaj, ci deveneau pași pe un drum nebătătorit, unde fiecare pas era o invitație să descoperim un peisaj interior nou, plin de culori vibrante și emoții neașteptate. În acel moment, m-am simțit ca un explorator într-un tărâm necunoscut, ghidat doar de lumina ochilor tăi, care erau ca două faruri în noapte, călăuzindu-mă spre tine.

Afară, sub cerul nopții, stelele păreau mai strălucitoare, ca niște faruri ce încercau să ne călăuzească înapoi unul spre celălalt. Aerul rece al nopții era ca o adiere ce îmi trezea simțurile, făcându-mă să realizez că ceea ce simțeam nu era doar un capriciu trecător, ci o legătură care se întindea tot mai mult, asemenea unei liane care își găsește punctele de sprijin, legând două suflete într-o îmbrățișare tăcută.

Când ne-am despărțit, fiecare pe drumul său, era ca și cum o parte din mine rămăsese acolo, în acea seară, legată de tine, de acele momente. Gândurile mele despre tine erau ca valurile mării, venind și plecând, dar lăsând în urma lor nisipuri mișcătoare care îmi modelau inima.

Când ne-am revăzut, legătura dintre noi era deja ceva tangibil, chiar dacă invizibilă. Fiecare întâlnire era o continuare a acelei povești începute pe coala albă, o poveste care acum prindea viață cu fiecare cuvânt rostit, cu fiecare privire schimbată. Jocul nostru devenise un dans al sufletelor, unde fiecare pas ne apropia mai mult, ne provoca să ne arătăm adevărata esență, fără rezerve și fără teamă.

Astfel, am realizat că viața însăși este un joc nesfârșit de „adevăr sau provocare”, un joc în care fiecare zi ne oferă o nouă oportunitate să ne dezvăluim, să ne provocăm și să ne iubim mai profund. Fiecare adevăr rostit este o lumină ce ne călăuzește pe drumul nostru comun, iar fiecare provocare acceptată este un pas înainte, un pas care ne apropie tot mai mult de ceea ce suntem cu adevărat – două suflete care, printr-un joc aparent nevinovat, și-au găsit drumul unul către celălalt, creând împreună o poveste scrisă cu litere invizibile, dar simțită în fiecare fibră a ființei noastre.

Redactor: Nela Viorica Boca

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Munca-brățară de aur (partea a zecea)

A doua zi, toată fabrica vorbea despre domnul Jorj. Nu se știa precis ce i s-a întâmplat și cum se simțea acum. Maricica a fost anunțată de Petruța că Sonia este bolnavă și va lipsi. Când se trezise de dimineață era așa de amețită că nu știa pe ce lume se află. Mătușa a pășit încetișor și văzând-o buimacă pe marginea patului, se așeză lângă ea și îi zise cu blândețe: - Astăzi am nevoie de tine! Văzându-i figura mirată, continuă: Nu fi îngrijorată, am telefonat eu la fabrică și totul e în ordine. Spală-te, mănâncă ceva și mergem într-o vizită. Trebuie neapărat și cum eu nu mă descurc singură, o să mă ajuți. " De unde o fi știind numărul de telefon de la fabrică, eu nu m-am gândit să-l cer nimănui?". Zeci de gânduri îi zburau prin cap. Întradevăr, mătușa era o femeie ciudată. Părea firavă și neputincioasă, dar mintea îi mergea brici. " Cum s-o întreb despre familia ei așa cum mi-a sugerat Mariana? De la ea afli numai ce vrea ea să știi!". Cumpărară un kilogram de portocale să nu meargă cu mâna goală. Un taxi le duse până la spitalul din Floreasca. La coborâre, bătrâna se agăță tare de brațul Soniei, să nu alunece prin zăpadă, dar în ciuda vârstei înaintate se deplasa destul de ușor. Într-o rezervă micuță era un singur pacient. Era întins cu fața la perete și citea un ziar. Nu părea să aștepte musafiri. La intrarea celor două femei se întoarse brusc și Sonia se trezi față în față cu domnul Jorj. - Uite, frate, ți-am adus nepoata s-o cunoști mai bine! Sonia încercă să zică ceva, dar cuvintele i se opriră în gât. Stați de vorbă, eu merg să discut cu doctorul tău! -Stai jos, copilă, Agata va reveni peste vreo oră. Doctorul meu este în realitate o doctoriță, nepoată de-a soției mele. Sunt pacientul ei de câțiva ani. Am probleme cu rinichii. Acum vor sta la taclale, că este de gardă și nu prea are pacienți. -Așa! M-a lăsat pe mine să mă descurc, să-ți dezvălui ce nu știi despre familia noastră, inclusiv a ta. Hai să încep cu începutul. Am fost trei frați. Agata este cea mai mare, urmez eu și apoi mezinul, dragul de Nicodim. Agata n-a avut copii, nu prea se înțelegea cu soțul. A fost mai bolnăvicioasă de mică, contractase o tuberculoză nenorocită și cum pe vremea aia nu prea existau medicamente adecvate, s-a vindecat destul de greu. A rămas firavă, dar era foarte deșteaptă. A fost profesoară de limbile latină și franceză la un pension de fete, meserie mai ușoară pentru o femeie. Eu m-am căsătorit foarte târziu, nici noi nu am avut urmași. Soția mea nu putea păstra sarcinile, deși s-a chinuit sărăcuța. A murit acum vreo trei ani. L-am crescut însă, fără să-l înfiem, pe lonică, portarul nostru, orfan de ambii părinți. L-ai cunoscut și tu, este el cam sărăcuț cu duhul, dar este inimos și tare muncitor. Bătrânul se opri să-și tragă răsuflarea și se uită după puțină apă. Sonia îi ghici imediat intenția și îi întinse imediat paharul. Era numai ochi și urechi. Era o întreagă genealogie aici, despre care habar nu avea. Nu ghicea unde este locul ei printre acești oameni. - Așa!! Mezinul nostru, Nicodim, imediat ce a ajuns inginer constructor s-a căsătorit cu prietena lui din liceu, Anuța David, o frumusețe de fată. Pe atunci ea era studentă la Conservator, tineri amândoi, ce să zic. Căsnicia lor, model de iubire și înțelegere, s-a încheiat tragic prin decesul soției la naștere. Distrus de durere, Nicodim a dat băiatul la orfelinat, căci băiat a fost pruncul. Îl considera răspunzător de moartea iubitei lui soții. Nici nu a vrut să-l vadă pe bietul nevinovat. A căzut într-o depresie cumplită și cu mare greutate a reușit tata să-l trimită la un spital de psihiatrie în Franța. Noroc ca avea un prieten din copilărie ajuns mare grangur în securitate, altfel nu ieșea el din țară în vremurile alea. I-am pierdut urma și ne-am revăzut abia după '89, când a venit cu ajutoare. Era schimbat totalmente, iubitor de oameni, îi trata pe toți tinerii ca pe proprii lui copii. Sonia îi sorbea cuvintele. Abia mai respira de teamă să nu-l întrerupă pe bătrân. - Agata noastră a făcut pe dracu în patru și a înfiat pe nepotul nostru ajuns ca vai de el într-un centru de copii orfani. A făcut om din el. L-a întremat, că era sărmanul numai piele și os, l-a dat la sport să-i fortifice organismul, l-a înscris la o facultate de viitor. A ajuns băiatul nostru inginer de aviație, ce mai, avea un viitor strălucit în față. Numai că lui au început să-i fugă ochii după fuste! Iartă-mă, scumpo! Cheltuia la bani cu dansatoarele de prin baruri de i-a scos peri albi bietei Aglaia. Numai ce s-a pricopsit cu o hepatită de la vreo pramatie din alea ! Salvarea lui a venit de la o asistentă care l-a îngrijit cu un devotament de mamă. Ăsta a fost Victoraș al nostru, bun la suflet, dar cam ușuratic. Sonia începu să plângă cu sughițuri. Cuvântul " hepatită" îi dezvălui întregul adevăr al existenței ei în această poveste. Tatăl ei, purtătorul acestei boli despre care auzise de atâtea ori în copilărie, se căsătorise cu buna samariteancă. Nu știuse niciodată că mama ei fusese asistentă medicală și nici de ce renunțase la această meserie. Bătrânul o atrase la pieptul lui și când intrară Agata și doctorița în rezervă îi găsiră îmbrățișați pe amândoi, consolându-se reciproc. Va urma.

Redactor: Nel Viorica Boca

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț