Te-aș scrie peste toate petalele născute Peste bobocii vremii, în ape ne-ncepute, Peste al mării umblet și-n taine de smarald… Când ziua-n rouă crește te-aș scrie-n versul alb Și te-aș citi vremelnic din calendare verzi Ca pe-o aniversare în trunchiuri de livezi.
Te-aș scrie-n hieroglife și te-aș ascunde-n rai Să nu fii tălmăcită în pământeanul grai De nimeni! Niciodată cuvânt să nu le fii, Acelor ce călușul îl pun pe simfonii! Să fii doar duh de taină într-un pocal curat, O lacrimă de înger peste al vremii prag.
Am înșeuat apusul spre răsărit, în zare, Mă apăsa osânda pe umerii amândoi, Pierdutu-m-am în ploi de stele căzătoare, Lăsat-am pradă nopții și ziua de apoi.
M-am adăpat cu ploi venite de niciunde, Si le-am oprit la granița cu moartea, Voiau să-mi spele pata de pe frunte, Într-un târziu, când se lăsase noaptea,
E luna mult prea mare, sau mie mi se pare! Ori, n-am privit-o eu îndeaproape, Cu fața ca de ceară, se-avântă peste mare, Și-mi mângâie obrazul cu apa de sub pleoape,
E-atâta înserare, cum nu am mai trăit, Prinos de osanale din ceruri se aude, Să fie așa ușor și dulce un sfârșit, Un vers cântat in șoaptă pe-un portativ de unde?
Sărman moșneag, împresurat de umbre stai nemișcat și cugeți pe-al casei tale prag, pustiul ți-este sfetnic, în tâmplă îți pătrunde, prieten ți-e, de-acuma, modestul tău toiag…
Prin păru-ți ca omătul trecut-au ierni… și vântul izbeliștii râvnit-a la stinsa-ți tinerețe… Nevoi și lipsuri grele cum greu este pământul, te-au aruncat în grota acestor bătrânețe..
Tu, fruntea gânditoare ți-o reazemi obosită, strângând la piept toiagul ca pe un lucru sfânt… Înmărmurit ca stânca tu cugeți cu sfințenie, tăcerea ta-i mai tristă ca pacea din mormânt…
Tăcere deci, voi lucruri, tu clipă, tu simțire, căci eu, un biet bătrân, tăcerii vă condamn, să-mi drămuiesc puținul ce-a mai rămas din viață-mi, să pot să-mi plâng durerea! E tot ce eu mai am…
O liniște cumplită se-așterne peste tine, sub pleoapa-ți tremurândă o lacrimă se zbate… Nu știi de este rău, nu știi de este bine, dar cugeți în tăcere, uitând de tot de moarte…
Îmi pare-o veșnicie tăcerea ta de gheață, din sufletu-ți spre Ceruri se-nalț-o rugăciune, privirea ta pierdută mă vede ca prin ceață, eu, stau îngenuncheată ca pentru-nchinăciune…
Nu-ncerc a te desprinde din brațele-amintirii, nimic nu pot să-ți dau în schimbul lor acum, decât răgaz să cugeți, deși, ziua pieirii, oricât eu încerca-voi, nu pot s-o-ntorc din drum…
Tu-ți plângi în barbă soarta, eu plâng la rând cu tine, te simt tot mai departe și-ncerc să mă apropii… Te-nedemn să-nvingi durerea, tu-ncerci să-mi spui… e bine… Eu, nu pot să te las s-ajungi în mâna popii…
Mai dă-mi măcar un sfat și-o caldă mângâiere, mai strânge-mă o dată în brațele-ți fierbinți!… Tu taci… și-ți duci la piept mâinile cu durere, iar ochii-ți plini de lacrimi îmi spun… să nu mă uiți…
Hoinărit-am viața-ntreagă și-am bătut la uși străine, Umilită uneori și uitând, prea des, de mine! Căldărușa mea din suflet, până-n vârf, plină-i cu dor Și-a-nceput să se reverse din al inimii izvor.
Dorul de mamă și tată îmi macină somnu-n noapte, Lovind stăvilarul minții năpădit de griji deșarte! Scuturat-a de pe mine dulce floare-a tinereții, Ruptă de nedreapta soartă din cărunții ani ai vieții.
Înspumat, curge un dor pe răzorul de pe frunte, Scrijelit de-ncâlcitura deasă-a temerilor multe, C-un nod răsucit pe fusul gândului neadăpat, Pe grinda șubredă-a ființei, într-un cui stă spânzurat.
Rabdă, suflete și plângi dacă-așa-ți este sortit, Să te zbați ca apa-n piuă, lipsit de tot ce-ai iubit! Numai dorul te colindă în nopți triste și pustii, Tulburându-ți liniștea c-un dor după-ai tăi copii.
Seca-ți-ar, măi dor, izvorul și te-ai preface-ntr-o stâncă, Sfărâmat de val și dus către-un fund de mare-adâncă! Praf râșnit în mori de vânturi și-mprăștiat pe drumul mare, Ca tot omul, plin de tine, să te frământe-n picioare!
Dacă-aș veni … tiptil, la tine, într-o seară, Ai ști să taci, s-asculți … cum foșnete coboară Dintr-un copac înalt, cu șoapta lui ușoară, Din liniștea vibrând, din tot ce ne-nconjoară?
Ai vrea … ochi să închizi, să te-ntâlnești cu mine Într-un albastru vast și fără de suspine? Să simți, cât de adânc, poți merge-n dor de sine, Cum taine mari pătrunzi și te-nconjori de bine?
Spune-mi, dacă ai vrea, să stăm … mână în mână Și doar să ne mirăm și nimeni să nu spună Cât e de necuprins un cer de vreme bună Sau poate doar un vis cu noi doi, împreună …?
Spune-mi, dacă ai ști că toată armonia S-ar revărsa în noi, și toată bucuria, N-ai vrea să-i împletim, din toată veșnicia, Iubirii, scări spre cer …? Doar ei, fă-i mărturia!
Era pustiu orașul fără tine, doar o lumânare mai ardea între el și mine. De la o vreme, orașul a dispărut în norii căzuți pe câmp, eu cine mai sunt? Îngropat în pământ răcoros, pândit de păsări negre și orb voi petrece veșnicia, așteptând să aduci lumina și orașul înapoi.
Mai presus de cuvânt, Nu-i cel care face Din vorbe o lance Sau un stilet, Nu-i cel ce despică Un pas de furnică, Să pară ascet, Nu-i cel ce înșiră Coperți de porfiră Pe pagini prea goale, Nici cel ce-i atent La paiul strident De sub pleoapele tale.
Mai presus de cuvânt E cel ce destramă, Un munte de teamă Și seamănă vise Și sfarmă cu dalta Cuvântului, poarta Unei inimi închise.
E cel ce atinge, netăgăduit, C-un vers șlefuit Un suflet de stâncă, demult împietrit!
Iubirea noastră este în impas, Nici eu, nici tu nu facem niciun pas Nici înainte dar nici înapoi, Pădure cu copacii triști și goi, Un lac fără de lebede și nuferi, Nu vrei să sufăr, eu nu vreau să suferi, Sfârșitul pare că-i inevitabil Iar viitorul este improbabil. Povestea noastră este spre final, Îmi ești regina ultimului bal, Nu știu dacă o să ne fie dor, De ne-o fi greu sau de ne-o fi ușor. Ni-s verile prea pline de ninsori, Nu mai simțim ai dragostei fiori Iar păsările către sud s-au dus Și răsăritul e de-acum apus. Te rog să îmi promiți că n-ai să plângi, Sărută-mă pe ridurile-adânci, Mângâie-mi tâmpla prea devreme ninsă Și de tristeți nu te lăsa cuprinsă. Ne-om revedea, cândva, sub alt Destin Și-atunci poate ne vom iubi…puțin.
Sufletul, această grădină ascunsă a ființei noastre, este un spațiu sacru în care cresc atât florile speranței, cât și semințele temerilor. Fiecare gând, fiecare emoție și fiecare intenție pe care o purtăm este ca o adiere de vânt care poate hrăni sau distruge ceea ce crește acolo. Așa cum grădinarul știe că unele plante au nevoie de mai multă lumină, iar altele de mai multă umbră, și noi trebuie să înțelegem nevoile sufletului nostru, să-i oferim ceea ce îl face să crească sănătos și plin de viață.
Imaginează-ți sufletul ca pe un vast câmp, unde fiecare experiență trăită lasă urme. Dacă am trăit în iubire, câmpul nostru va fi acoperit de flori sălbatice, care înfloresc la fiecare bătaie de vânt, răspândind parfum și culoare în jur. Dacă am trăit în frică și izolare, câmpul va fi plin de buruieni și pietre, făcându-ne călătoria anevoioasă și lipsită de bucurie. Însă chiar și cel mai pietros teren poate fi transformat, cu suficientă răbdare și iubire, într-un câmp fertil, unde florile vieții pot înflori din nou.
Fiecare dimineață pe care o întâmpinăm este ca o nouă primăvară în grădina sufletului nostru. Ne trezim, iar lumina zilei încălzind pământul ne oferă șansa de a sădi noi semințe, de a îndepărta buruienile ce au apărut peste noapte, de a uda florile care au nevoie de atenția noastră. În acest ritual zilnic al îngrijirii, nu doar grădina se schimbă, ci și noi, devenind mai conștienți de frumusețea și potențialul din noi.
Relațiile noastre, la rândul lor, sunt ca niște cărări care șerpuiesc prin această grădină. Unele cărări sunt bine întreținute, pavate cu pietrele prețioase ale înțelegerii și comunicării, invitând la plimbări lungi și pline de descoperiri. Altele sunt acoperite de frunziș uscat, ascunzând capcanele neînțelegerii și conflictului. Așa cum un grădinar alege cu grijă drumul pe care să-l urmeze pentru a ajunge la cele mai frumoase colțuri ale grădinii, și noi trebuie să ne alegem cu atenție relațiile și să le întreținem pentru a ne bucura de ele.
Dar nu doar relațiile noastre cu ceilalți contează, ci și relația noastră cu noi înșine. În acest sens, sufletul este ca o oglindă cristalină a unui lac, reflectându-ne adevărata esență. Când suntem în pace cu noi înșine, când ne acceptăm și ne iubim așa cum suntem, această oglindă reflectă cerul albastru și senin al spiritului nostru. Dar când ne judecăm aspru, când ne încărcăm cu vinovăție și regrete, oglinda se tulbură, pierzând claritatea și împiedicându-ne să vedem frumusețea interioară.
Când vine vorba de visurile și aspirațiile noastre, acestea sunt asemenea unor plante delicate care necesită condiții specifice pentru a crește. Unele visuri sunt ca orhideele, care au nevoie de un mediu stabil și de o atenție constantă. Altele sunt ca florile de câmp, care pot crește în cele mai neașteptate locuri, aducând bucurie chiar și în cele mai aride momente ale vieții. Indiferent de natura lor, toate visurile noastre au nevoie de aceeași dedicare și grijă ca și cele mai prețioase plante din grădină.
În același fel, bucuriile noastre sunt ca fluturii colorați care zboară prin grădina sufletului, aducând frumusețe și energie. Acești fluturi sunt fragili, dar pot fi atrași de locurile unde iubirea și pacea domină. Dacă grădina sufletului nostru este un loc de liniște și echilibru, fluturii bucuriei vor găsi mereu drumul înapoi, umplându-ne zilele de lumină. Dar dacă grădina noastră este un loc al dezordinii și haosului, fluturii se vor pierde, iar bucuriile vor părea greu de atins.
Pe măsură ce înaintăm în viață, sufletul nostru se maturizează, iar grădina devine tot mai bogată și diversă. Florile tinereții pot lăsa loc arborilor bătrâni ai înțelepciunii, ale căror rădăcini se întind adânc în pământ, oferind stabilitate și umbră. Fructele experiențelor noastre devin hrana pentru suflet, iar parfumul amintirilor plăcute rămâne impregnat în aerul grădinii, reamintindu-ne mereu de frumusețea vieții.
În cele din urmă, grădina sufletului nostru nu este doar pentru noi. Așa cum un grădinar își deschide porțile grădinii pentru a împărtăși frumusețea sa cu ceilalți, și noi suntem chemați să împărtășim din roadele sufletului nostru. Fiecare gest de bunătate, fiecare cuvânt blând și fiecare faptă altruistă sunt daruri pe care le oferim celor care ne înconjoară. Iar în acest schimb de energie și iubire, grădina noastră devine parte dintr-o grădină mai mare, universală, în care toate sufletele se întâlnesc și se împletesc într-un mozaic de lumină și culoare.
Astfel, prin îngrijirea constantă a sufletului nostru, ne cultivăm nu doar propria fericire și împlinire, ci contribuim și la frumusețea și armonia întregii lumi. Sufletul, această grădină a ființei noastre, este locul unde se naște pacea, iubirea și înțelepciunea, iar cultivarea sa cu grijă și devotament este calea către o viață trăită în adevăr și plenitudine.
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin; cumpăram mai mult, dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici; avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puțină minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puțină judecată; mai mulţi experţi și totuşi mai multe probleme, mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.
Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor și ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des. Am învăţat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să ne facem o viață. Am adăugat ani vieţii și nu viață anilor. Am ajuns până la lună și înapoi dar avem probleme când trebuie sa traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu și pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu și prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult, dar învăţam mai puţin. Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu și să aşteptam. Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe còpii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin. Acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei încete; oamenilor mari și caracterelor meschine; profiturilor rapide și relaţiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice stare de la bucurie la linişte și la moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce aceasta scrisoare și în care poţi decide fie sa împartăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.
Aminteşte-ți să-ți petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.
Zbor spre înălțimi 