Am să rog sufletul tău neprihănit să stea lângă mine un număr cât mai mare de ani, să-mi sprijine firava tulpină înrădăcinată într-un ne-am străbun de țărani.
Am să rog sufletul tău curat să-mi limpezească privirea din golul ochiului meu niciodată închis, să-mi fie alături izvor și piatră sub talpa mea roasă, să nu mă răstoarne furtuna sau să fiu de uitare ucis.
Am să rog sufletul și inima ta pasăre cu ochi albaștri, să-mi fie lumină în noapte, speranță și vis.
ARTICOLUL VULPII (Fabulă) Acuma, cănd mă uit la televizor, am vulpea în vizor, iar când laptop-ul deschid îi văd zâmbetul perfid. Cică a scris o poveste despre un zid. O citesc și parcă în mine mă-nchid. Zidul este dărăpănat peste tot, dar vulpea se linge pe bot. Nu poți să-i dai un like împotrivă că ea se crede o mare divă. Este în coardă cu leul de la putere și acum s-a mai înrudit și cu niște pantere. A știut cum să joace și să se facă temută deși o vreme a fost permanent de buldogi bătută. N-o primea nimeni să posteze un fulg și ea se zbătea din zori în amurg. Până s-a îndrăgostit de ea un chirurg, Dă fulgul încoace, i-a spus, că e bun. Eu mai recurg uneori și la kitch-uri să îmi atimg scopul. Și de-arunci vulpea a dar cu mopul (adică și-a băgat coada) unde a pus-o bursucul. Și-a băgat ea năsucul chiar și la Alba ca Zăpada și cei șapte pitici și, ce să mai! la voinicii cei mai voinici, marii literați ai pădurii. Unora le-a adus chiar injurii, că avea-n spate acum și-o ceată de gaițe cărora li se aprindeau ochii ca niște opaițe dacă cineva îndrăznea să se-atingă de ea și s-o ia Doamne-ferește-n răspăr pentru cine știe ce… neadevăr (eu am o bănuială că fin cauza ei a mușcat și Alba ca zăpada din măr). Sunt câte unii care vor să-mi găsesacă dinadins fulgi în păr, zicea vulpea în timp ce posta prostie după prostie. Într-o zi a confundat un copac cu firul de păpădie. În alta n-a știut cum se scrie corect ciocârlie, a scris „cicirlie.” Auzise de virgule, dar le punea defectuos, pentru că, zicea ea, eu scriu mai pe dos. Ce vreți? eu scriu mai abstract – nu mai faceți de asta act! Cui nu-i place, să nu citească! Scriitura vulpii trăiască! Ce atâta tevatură pentru o virgulă? Hai, dă-mi like-uri acolo și circulă! Și avea, nenorocita, like-uri cu miile de se scuturau păpădiile! Avea premii cât intemperiile vremii! Le expunea pe copaci și pe zare zicând că nici în coadă n-o doare, ea merită aprecieri tocmai pentru că scrie… abia de ieri! Nu-i trebuie ei studiu și lectură când îi vin toate, de-a gata, în gură! Gata cu studiile! S-a inventat scrisul viclean în care poți, ca Făt-Frumos într-un an, să devii din fochist fabulist, prozator, mare poet, chiar și, râdea ea, samurai, dacă vrei. Trebuie doar spate să ai. Și avea-ntr-adevăr îndărătul ei și niște sălbatici cai și niște maimuțe gălăgioase și niște câini care se bucurau c-o fărâmă de oase aruncate, în silă, de slugile-i zeloase.. Erau chiar, atenție! buldogii procleți care o alergaseră când era flămândă. Voiau să devină și ei poeți și se gudurau că li se aruncă de la masa ei câțiva pesmeți, iar vulpea nu ptididea să-i laude: Buni băieți! Că aici se ajunge când mușcătura n-ajunge la sânge. Ajungi să îi vinzi mizeriile celui pe care ai vrut să îl prinzi. A luat-o frumos înainte și pas de-i mai scoate v’un dinte! În viața asta ai mereu a te teme de cel pe care n-ai pus laba la vreme. Săracii buldogi, luați mai toată ziua în furci chiar și de câte unele prăpădite curci. ajunseseră, la mila vulpii, miște milogi. Nu-i vorbă, hămăiau ei ceva. dar numai din mila sa. Iar eu… eu, să vă spun cinstit, am vrut la un moment dat s-o invit la o discuție despre postări, dar chiar vulpea m-a trezit din visări. Parc-a știut că vreau s-o zoresc, căci a-nceput cu grai șmecheresc: Hei, îți voi publica poeziile toate pe care le-ai scris. Nu acesta mi-ai spus că e marele tău vis? Da, am spus, dar… – Niciun dar! Dă-ți peste gură! Cartea ta este, întreagă, la editură. E totul aranjat și-ntr-o lună, maximum, îți citești cartea în pat. Dar, știi?… scrie ceva, înainte de asta, despre mine. Să fie de bine. Tu te-ai cam încăpățânat să îmi scrii. Mi-a șoptit niște ciocârlii. Zice: Poetul ăla nebun nu te vrea. Parcă are ceva cu dumneata. Și, hm!… am văsut și eu că privești într-o parte…. Ce dracu’… suntem oameni de carte! chiar dacă te consideri tu un dulău, despre mine nu poți scrie de rău – va fi vai și amar de nădragul tău. Vei devenio cât ai clipi maidanez și se va duce pe apa sâmbetei propriu-ți crez. Înjosește-te și tu măcar un pic și-am să te fac mare din mic! Și-apoi de ce dracu’ să te înjosești, nu toate povestirile sunt fapte găinărești? Nu găinării gazetărești căutăm înadins? Scrie așa: De cumătra vulpe niciodată să nu te-ndoiești! Fă ca mine, uite: eu pe bot chiar acuma m-am lins. Dumnezeule, mi-am zis, e doar o mână care mi s-a întins! Am văzut limba vulpii cum șterge tot și-am scris articolul cu fulgi mulți pe bot. Boldești-Grădiștea, loc binecuvântat, 01. 09.2024, ora 18:55 Autor: Victor Sava
Murim în fiecare zi puțin câte puțin Și-n urma noastră, alții, să ne-nlocuiască, vin Sosim de nu știu unde c-o zbatere și-un țipăt Și ne-ndreptăm spre ceruri c-un spasm și c-un răsuflet.
Căci moartea e înscrisă în fiecare clipă De când venim pe lume pe-a timpului aripă, Iar între ea și viață este o luptă-a sorții Pentru cedarea clipei de viață-n gheara morții.
Aceeași luptă-n ceruri pentru supremație Se va fi dând între-a nu fi și viețuire? E-un cerc perpetuu între lumină și-ntuneric Închis între efemer și infinitul veșnic?
Dar, pân’la la urmă, viața iese biruitoare, Căci, altfel, omenirea n-ar exista sub soare. Crâmpeie de lumină din ceruri se coboară Și nu lăsa-va Domnul, ce-i viu, în veci, să piară.
Cu tine mă așez către apus. Prezența ta-n fuior, dulce lumină, molatic se preschimbă în râvnita tihnă, fluid de sânge cald și nesupus, descătușat fior fără de vină să-și țeasă nevăzuta rădăcină.
Prin tine astăzi se dezmărgini altar. Noi suntem sevele aduse din vecie, purtându-și rod hotar după hotar, nori rubinii să cânte-n armonie.
Făptura lumii-ntreagă, strai întunecat, așază leagăn zborului neîncetat și împletire în amurg dorințelor ce-așteaptă s-aducă dimineții a mugurilor șoaptă.
Trec blând auriu aburii calzi de cuvânt, doar raza de lună coboară în unde cerul de mâine așternut pe pământ când susură visul Cassandrei pe strune:
Vezi copaci cu stele-n ramuri peste ceru-n destrămare. Zânele topite-n frunze coșuri grele-au adunat. Vine clipa de niciunde. Vine clipa de la Faur când suflarea s-a-mbarcat, peste marea de-mpăcare către-un plai înfricoșat.
Iată, noi suntem plutirea nesfârșitului de soare, pasăre răsturnată-n vâltoare, inorogi cu aripi de foc ca iubirea dintotdeauna vie și nemuritoare a noastră, doar a noastră îmbrățișare.
Vom adormi către zori așteptând icoane-ngropate-n adânc nepătruns s-aprindă torțele vieții-n ascuns, Noi, nouă înșine, caier cosmic ne suntem.
C’è un frutto prelibato, che ha rinchiuso sotto la sua buccia violacea tutta la dolcezza di questo mondo. In esso palpita un cuore amorevole, pronto a sfamare le anime povere e ingenue alla ricerca dell’amore infinito. Quel frutto violaceo, prelibato, che cresce anche nelle terre più aride di questo mondo, è il divino fico.
Smochinul
Este un fruct escuisit care a închis sub coaja ei violacee toată dulceața acestei lumi. În ea bate o inimă iubitoare, pregătită să hrănească sufletele sărace și naive în căutarea iubirii infinite. Acel fruct violacee, escuisit, care crește și-n pământurile aride ale acestei lumi, este divinul ….
Motto: două ore de spectacol în doar cinci minute… ora
Un picior de lemn târât A urcat ultima treaptă Se-nchid uşile cu omul Sprijinit în mâna dreaptă A-nceput piesa cu jocul Fără palme şi ovații În autobuz, un scaun Plânge între două stații
S-a dezlănțuit furtuna Regizorului – auzul-i Dă semnalul distanțării Zgâlțâind autobuzul Şi, de-atâta libertate Respirăm sârmă ghimpată Prin biserici sângerează O religie-mpuşcată
Ni se suprapun imagini Într-un ochi de trecător Unde sare telefonul Cu-n mesaj într-un picior Un ochi râde altul plânge Nu se știe până când Amfora luminii sparge Alba noapte a unui gând
Ni se reface traseul… De ce nimeni nu se-ntreabă? E o mare-nghesuială: Fără treabă-i nicio treabă Cade o pată de culoare Pe fruntea unui tablou Disperat de negru, moare Pictorul albului nou.
DINTRE SLUTE DE CATARGE PAMFLET DESPRE MAREA LITERATURĂ …Nică Janet…
Ifigenia, celebra “personajă” a vechii antichităţi dedemult şi actuala chiriaşă a “currenumitului” “Luceafăr de dimineaţă, de prânz şi de miezul nopţii”, şi-a făcut o cutumă din obiceiul –pleonasmul este intenţionat! – de a lua la scărmănat, lună de lună, revista “Constelaţii diamantine”. Bătrâna doamnă, dată în mintea copiilor, din lipsă de păpuşi, şi-a făcut jucărie din revista “Constelaţii diamantine” şi, are treabă, n-are treabă, îi scoate ochii, îi rupe un braţ, îi spage capul şi o tăvăleşte prin noroi, precum “cochon”-ul, dovleacul. Într-un cuvânt, pe înţelesul “tutulor”, încearcă s-o maltrateze “foarte bine!”, în aşa fel, încât înteligenţa ei de mahala să pară ambrozie metafizică. Noi ştiam, ca proştii, că menirea culturii este aceea de a îmblânzi agresivitatea, de a cultiva toleranţa, de a ridica brazda materialităţii la holda spiritului, şi câte altele de genul acesta. Dar vine Ifigenia cu geanta plină de scule hermeneutice şi dă-i şi luptă, nenicule, să ne educe, vrem-nu-vrem, în spiritul paşoptismului luceferist, de tristă întunecime. Cu o ageră privire de şoim orb, vede râma la cinci metri în ogorul « Constelaţiilor diamantine » şi decretează, de la înălţimea micimii sale, că această revistă este, cităm : »zdreanţă publicistică »şi că ar trebui să-i « piară sămânţa ! ». O asemenea pornire de discriminare, până la stârpire, rar ne-a fost dat să întâlnim ! Încă de la primii paşi ai revistei, ne-am mărturisit intenţia de a nu fi rivali, în demersul nostru cultural, ci, cu toată dragostea, complementari. Tocmai de aceea, nu înţelegem cu ce a greşit revista noastră, de fapt, a dumneavoastră, a tuturor, prin simpla ei existenţă. Dacă este proastă, să fie lăsată în pace. Dacă este urâtă, să fie ignorată ! Suntem ca o femeie urâtă căreia nu-i place să i se spună, zi de zi, că este urâtă ! Vă sfătuim să vă uitaţi la frumoasa Ifigenie, cea cu ochi de Argus, care vede-tot, peste tot, dar nimic sub nasul ei de Cleopatră, nas înfundat de prea multă inteligenţă useristă. Dar să vedeţi dumneavoastră, dacă manelista luceferoasă nu vrea să vadă, ce şolduri are cultura promovată de luceafărul ifigenos ! Aruncaţi-vă ochii la rubrica « Dintre sute de catarge » şi veţi constata că frumosul vers eminescian este spurcat de o prea înaltă simţire poetică, încât, rubrica se poate numi, fără exagerare : « Dintre slute de catarge ». Nu vrem să dăm nume, pentru că nu ne interesează persoana ca atare, de altfel, nevinovată în tentativa ei de a cuceri Everestul sensibilităţii noastre, ci să scoatem în evidenţă maniera de înaltă ţinută de a promova adevăratele valori, fără de care, lumea n-ar fi decât, vorba poetului naţional, « prav » şi « nemică ».Şi, pentru că nu ne place să vânturăm furtună, iată materialul clientului, tot o Ifigenie, o clonă proaspătă, marfă serioasă care se vinde pe degeaba : „Dezbracă-mă: Am o meserie / asexuată/ nu pot să-mi arăt decolteul/ pe cât aş vrea/ nu pot să-mi las la vedere/ bretelele de la sutien/ nu pot să mă aplec/ pentru a-mi revela chiloţii roz./ Îmi pun un decolteu imens/ pe dinăuntru/ port chiloţii tanga/ pe suflet/ mă dezbrac la comandă / de orice/ şi rămân goală./ Îmi arăt sânii întorşi/ către coaste/ şi respir liberă/ de bretelele/ care mă leagă./ Mă aplec în faţa ta/ şi-ţi arăt totul.” Ei, ei, măi, constelaţi diamantini! Jos pălăria !Acum pricepeţi voi de ce sunteţi gunoaie mediatice ? Păi, vedeţi voi ce artă pentru hartă este aici ? Aici se găseşte, pe tarabă, tot ce vrea muşchii intelectualului : decolteu, sutien, sâni, chiloţi, probabil budigăi, chiloţi tanga. Altă viaţă ! Şi câte informaţii de specialitate ! O adevărată enciclopedie ambulantă !Meseria de prostituată(« mă dezbrac la comandă/ de orice”) este, culmea, asexuată !!! Explozia se transformă în implozie : sânii cresc în interior, spre coaste, decolteul se pune pe dinăuntru, chiloţii se poartă pe suflet :”port chiloţii tanga/ pe suflet” Astea da, valori mobilizatoare! Lecţia de talent este clară: noi, „Constelaţiile diamantine” niciodată nu ne vom ridica la înălţimea subteranei luceferiste. De aceea, recunoaştem, cu umilinţă, că în veci vom rămâne, vorba înţeleaptă a bătrânei Ifigenii, o biată„zdreanţă publicistică”,Dar, cântărind bine lucrurile, ne întrebăm de ce nu se găseşte cineva de la conducerea revistei care să-i pună sârmă în nas sturlubaticei Ifigenii, sau s-o scoată pe uşă afară şi s-o declare, apoi, nulă, că tot s-a dovedit a nu fi decât o mare firmă de mărunţişuri?!
Zbor spre înălțimi 