Zbor de fluturi pe ecran și amprenta lor o lasă, Peste suflet, an de an, arc pe timpul de mătasă. Zori pe cerul plumburiu ne vestesc că ziua-i una. Gându-aleargă în pustiu, către vid, întotdeauna.
La răscrucea timpului, sufletul simte că-l doare Calea porții raiului și momentul când el moare. Nu se zbate, nu se plânge, dar dorește vindecare, În piept ghemotoc se strânge, „al cui mai sunt astăzi oare”?
Zefir cald sub lună plină e triumful stelelor, Nu se mai cufundă-n tină, stavilă pun relelor. Cât planeta mai există, planează pe ea un gând Cine oare mai rezistă să trăiască neplângând?
Noi ne vom despărţi, acum îmi este clar, iubita mea cu păr de aur şi lumină, voi bea o cupă cu venin şi cu nectar când tu vei dispărea încet ca o felină
Adio-ţi spun, pierduta mea prin flori de măr şi despărţirea mea de tine-o să mă doară irepetabil te-am iubit şi-ntr-adevăr, tu mă împingi spre munţi a nu ştiu câta oară
Noi ne vom despărţi acum, iubita mea, şi flori de liliac ţi-am aşternut pe urme iar paşii mei desculţ mai calcă umbra ta când tu dispari într-o feerică genune
Şi sunt atâtea flori în jur, ca-n paradis, nu ştiu ce ţi-a venit în astă primăvară, se sinucid pe tâmpla-mi ghirlande de cais când tu mă-mpingi spre poli a nu ştiu câta oară
Nu te ascunde după nori, că pieri! Rămâi cu mine până la sfârşit! Un gând-distanţă e-ntre azi şi ieri Şi jocul gândului e infinit…
Ieri nu eram niciunde-n gândul tău. Azi m-ai văzut şi mi-ai cerut IUBIRE. Spre seară a-nceput să-ţi pară rău Şi un gând nou te-a-ndepărtat de mine.
„Cum pot ajunge-Acolo?!”, te-ntrebai. „Aş vrea să plec de-Acum!”… Cu şoapte reci, În nerăbdare multă-mi sărutai Părerea mea de rău…că vrei să pleci.
Hai, zboar-acum cu gândul tău de mâine, Dar nu te-ascunde după nori, că pieri! IUBIREA noastră tot în noi rămâne Şi mâine…şi-azi… şi ieri…şi-alaltăieri…
E bine-aici la tine, e-atât de minunat, Că niciodată vremea nu-i bună de plecat. Și de când sunt aicea eu nu mai știu, oricum, Sau de-i pierdută vremea de-a fi pornit la drum.
Parfumul tău mă ține și ochii tăi mă țin, ,,-Mai stai!”, pare să-mi spună și zâmbetu-ți senin. Și mă întreb, femeie, de ești aievea tu, Că nu știu, lângă tine, dacă visez sau nu.
Nu-mi spune cât e ceasul, că nu doresc să știu Dacă e miez de noapte, devreme sau târziu. Acoperă fereastra cu grele draperii Și vino lângă mine, în brațe să mă ții.
Nu-mi spune cât e ceasul, nu vreau s-aud de ceas, Că dus de lângă tine eu nu am să mă las. Așează-mi capu-n poala-ți și fă-mi-o căpătâi, Cu glasul tău cel dulce șoptește-mi:- mai rămâi!
Răsfiră-mi rar prin tâmple cu degete subțiri Să simt înfiorarea acestor rătăciri! Sărută-mă, femeie, aproape cât să mor, Cu altă sărutare tu-nvie-mă ușor.
Privește-mă, femeie, și lasă-mi ochii leac, Să-i caut în adâncuri, să-i caut și să tac. De-aici, de lângă tine eu nu voi mai pleca, Fiindcă aici la tine e regăsirea mea!
. Când pragul timpului se rupe câteodată, rebele gânduri, rătăcite-n noapte, în clipa despărțirii-ajung așa departe că mintea mea, de sub control scăpată, inexistente galaxii împarte. . Venind din universul ce dispare, se scurg neîncetat, trecând prin mine, cu ieri, cu azi, cu ziua care vine, cu dragostea pierdută, care moarte, în amintiri ce mi se par acum străine.
S-a dărâmat Olimpul și zei au sucombat, Din mituri curge sânge și-un palid răsărit, Eroi ai nemuririi acum s-au arătat Paiațe semizeie în scrumul unui sit.
Din liră cântă muza pe buze de aed, Răscolitoare versuri se-ngemănează-n sori, Mulțimi de gură-cască în jurăminte cred, Iar tu, un jertf al zilei, te-nchini și îi adori.
Herculeeni plămadă în trup de filistini! Aheii lăcrimează în ochiul din călcâi, Tezei reverbereaza în aure de vini, Iat tu, o geană vie, un praf pe tălpi rămâi.
Duhoare-i tot Olimpul de trupuri de titani, Zdrobite de firescuri și dărâmări de ani; Zidește-te, oracol, în ochiul unui sfinx, Să curgă adevărul în mladă de syrinx!
Cât chin să plimbi legende în cupe de absint, Sub clipocit de verde din stropii de pelin, Homerice apusuri în panglici de helmint Și alte răsărituri de soare în declin!
Îşi şterse în grabă fruntea de broboane şi îşi căută din priviri un scaun liber. O dureau picioarele şi spatele cumplit. Era duminică, dar ea nu se putea bucura de ziua de odihnă. Cu pensia ei ar fi murit de foame dacă nu ar fi găsit o familie onorabilă, de ai căror copii să aibă grijă. Se aşeză cu greu şi oftă din rărunchi. Gândurile începură să curgă şi imaginile feţelor obosite dispărură ca prin minune. Ana era încă o femeie frumoasă la cei 60 de ani ai săi, dar avea în ochi o tristeţe care te făcea să-ţi pleci ochii dacă o priveai. Adunase în ei toate ploile toamnelor şi din când în când, doar atunci când îşi vizita copila, ochii ei se goleau de neguri şi albăstreau lumea. Amintirile se derulau, ca de fiecare dată când se întorcea acasă de la muncă. Se buluceau, se călcau în picioare şi ajungea acasă ameţită, buimăcită, îndurerată. Îşi pierduse pe rând părinţii, soţul, rudele…Nu mai avea decât un frate departe de ea şi o mătuşă dragă, care locuia în căsuţa bunicii ei, unde se năcuse, undeva pe malul mării. Se apropia staţia unde trebuia să coboare, dar ceva o ţinea ţintuită pe scaun. Îşi îndreptă privirea spre capătul vagonului şi zări un bărbat într-un scaun cu rotile. Tresări şi se ridică brusc în picioare; -Mihai, tu eşti? Bărbatul ridică ochi spre ea şi se uită ca la o arătare. -Ana, tu eşti? Stăteau şi se priveau, fiecare întorcându-se în timp, undeva, cândva, când primăvara avea mirosul iubirii şi al tinereţii. -Cum s-a întâmplat, Mihai? Ce ai păţit? Unde ai dispărut? -Ştii, când trebuia să ne întâlnim în gară, să plecăm la Poiană, să ne logodim? Ştiu, că m-ai aşteptat, Ană. Eram atât de fericit şi alergam să ajung mai repede la autobuz. Am traversat bulevardul neglijent şi neatent, invadat de euforia întâlnirii cu tine şi… m-am trezit la spital cu ambele picioare retezate. -O, Doamne, dar te-am căutat, te-am sunat, am întrebat toată lumea, unde eşti… nimeni nu ştia nimic. -Draga mea, m-am gândit mult şi mi-a fost cumplit de greu să aleg să nu te mai văd, dar te-am eliberat pentru că te iubeam prea mult. Am anunţat toate cunoştinţele să nu-ţi spună unde sunt şi am plecat la o clinică de recuperare în Austria. Acum sunt la un azil, unde sunt îngrijit destul de bine. Tu, ce faci, cum eşti, te-ai măritat? -Da, Mihai, după mulţi ani, dar acum sunt singură, mi-a murit soţul, am rămas cu fata care trăieşte în Anglia. Ştii, atunci, am încercat să închei socotelile cu viaţa, dar nu a fost să fie. Poate pentru că soarta îmi pregătea această întâlnire. Acum sunt liniştită că am aflat că nu m-ai părăsit. Eu te-am păstrat mereu lângă mine, aşa cum te ştiam… -Eu cobor, Ană, acum. -Eu trebuie să iau metroul înapoi vreo câteva staţii. Ana rămase cu privirea agăţată de mâinile care împingeau roţile căruciorului, aceleaşi mâini care-i mângâiaseră trupul doi ani. N-a fost să fie! Ajunse acasă, îşi aprinse o ţigare, deschise fereastra şi cu ochii spre cer înjură de dumnezei, cum n-o făcuse niciodată. 29.04.2018
Zbor spre înălțimi 