ȘI BATE CEASUL ORA DE-NCEPUT Elena Coca Mahalu (Poezia zilei, 22 ianuarie, 2024)
Sfârșitul de an anunță bilanțul a tot ceea ce s-a realizat pe tot parcursul său, vine vremea să-ți proiectezi noi dorințe spre împlinire în anul care urmează, acel an care „Aprinde-n suflet rouă și scânteie”, aprinde noi speranțe și flăcări de iubire. Anii se scurg încet-încet dar sigur, și cu fiecare an scurs mai adăugăm câte un fir de sfânt busuioc în buchetul vieții, cuprinși de nostalgia timpului trecut, timp pe care l-am trăit, dar și cu speranță pentru viitorul de care nu suntem siguri, dar pe care ni-l dorim întreg și cel puțin tot atât de fructuos ca cel vechi. Datoria timpului este să colinde și să treacă prin viața noastră lăsând urme adânci, să aștearnă praful pe fotografiile de altădată. Doar luna parcă stă s-asculte „Șoapta ascunsă prin amintiri prea vii.” Așadar, un an se încheie, un altul îi ia locul, întâmpinat cu artificii, cu ovații, cu bucurie, deși cu toții am mai îmbătrânit cu un an și ne-am mai apropiat cu încă un pas de ieșirea definitivă din scena vieții. Neștiind ce ne așteaptă în viitorul apropiat nici nu ne gândim prea mult la ce-o să fie. Poate de aceea întâmpinăm clipele noului an cu bucuria unui nou început, sperând într-un mâine în care noi drumuri să fie străbătute și să avem împliniri pe toate planurile, pe parcursul întregului an. Florentina Savu
Și bate ceasul ora de-nceput
,,Răsare luna,-mi bate drept în față” Iar timpul se grăbește să încheie Anul cel vechi și-n pași plini de speranță Aprinde-n suflet rouă și scânteie.
Așa e viața, anii se perindă Unu’-îl conducem, altu’- întâmpinăm, Cu așteptări ce vrem să ne surprindă După trecut, când triști mai suspinăm.
Vremea ne cerne clipele tăcute Și-așterne praf pe vechi fotografii, Doar astrul nopții parcă stă să-asculte Șoapta ascunsă în amintiri prea vii.
Și bate ceasul ora de-nceput Al unui nou periplu de întâmplări, Caută gândul drum nestrăbătut Spre împlinirea dorului de ieri.
Sunt un pom nemuritor, Prin crengile mele soarele râde Și mi le scaldă în zori de zi, El îmi topește recele Și stropi de căldură Îmi împlântă în suflet, Cu acei stropi vă vorbesc despre viață, Despre dragoste și nemurire, Despre pacea lumii și despre pacea mea. Sunt liber sub cer Și miros prin rădăcini aerul și lumina, Mă încalț cu vorbele tuturor Și plec la plimbare cu ele, Vântul vine cu mine Fiindcă el mă iubește, Îmi mângâie crengile cu duioșie Ori cu o patimă nebună, nebună. Sunt puternic în rădăcini Deși sunt încă tânăr! Tinerețea mea vă dăruiește roade Doar aștept primăvara să înfloresc, Să vin spre voi cu tot ce am mai frumos, Cu bogăția mea, cu darurile mele Din vară, din toamnă… În toate anotimpurile vă sunt alături Și în toate, iubirea mă înalță frumos!
Nu-s autor de vorbe potrivite, Nu scriu despre iubire ca și când as povesti și vrute și nevrute Sunt doar o îndurare pe pământ. Nu am habar de ce mai ninge iară Peste doi ochi și-o inimă pe foc, Mi-era de-ajuns să nu mă minți aseară, Povești cu zâne încă mai au loc. M-am rătăcit printre atâtea rime Doar pașii tăi mai poartă urma mea In fiecare zi mi-e dor de tine…. In fiecare viață…te-aș afla…. Ai fost un vis sau poate o-ntamplare, Un strop de vin ce-a stat târziu din fiert, Sau poate o dulceață de cireșe-amare Din intrebarea strâmbă cu răspunsul drept. O păsăre de noapte și-un oftat de-o oră Un strugure ce mai trăiește in pelin O lacrimă de stea pe-un strop de rouă O binecuvântare sau același chin. Iubirile se pierd ades prin calendare Cu fiecare filă ruptă le jelim… Respiră-n mine, încă, tot ce moare, Iubito-n altă viață… o să fim!
Ninge iarăși ca-n poveste în orașul dunărean, Hora fulgilor de nea se încinge în văzduh, Vântul, plin de energie, îi trimite tăvălug Să îmbrace frunți înalte cu o cușmă și suman.
Îmbrăcați la patru ace, în frac alb, strălucitor, Arborii, semeți, așteaptă să vină regina- iarnă, Norii-și scutură desaga, covor moale să aștearnă, Soarele, slăbit, se plânge, toate razele îl dor.
Mogâldețe de copii cu năsucuri înghețate Își arată măiestria făcând oameni din zăpadă, Bulgări albi zboară prin aer, s-a stârnit o ambuscadă, Copilașii râd, aleargă, cu fețele-mbujorate.
Am ieșit să-ntâmpin iarna care mi-a albit pervazul. Din trecutu-ndepărtat au năvălit peste mine Amintiri de altădat’, când mă troienea cu bine. În nostalgică-alinare, fulg zglobiu mi-a plâns obrazul. Autor Tanasă Costina
Mi-ai spus să te uit, îți amintești? De parcă uitarea-i o marfă, ce-o iei de pe raft, o admiri, o plătești și-o porți la gât așa… ca o eșarfă.
Mi-ai spus să te uit, mai știi tu, oare? De parcă iubirea-i un fleac, o haină uzată lipsită de culoare de care pot oricând să „mă dezbrac”.
Mi-ai spus să te uit, că voi fi bine, De parcă vorba ta mi-ar fi suflat pe suflet, iar rănile deloc puține, într-o clipită s-ar fi vindecat.
Mi-ai spus să te uit, că mai sunt alții, De parcă asta caut, niște străine mâini, eu ți-am fost fidelă ignorând bărbații ce văzut în mine valoarea unei pâini.
Mi-ai spus să te uit, ce tragi-comedie! Tu, actor mediocru așteptând un laur vei primi răsplată, atunci când o să fie, o binemeritată… Zmeură de Aur…
FIR DE DOR Anca Man (Poezia zilei, 20 ianuarie, 2024)
Câte gânduri în mintea unui om care este cuprins de un dor fierbinte, dor care nu-i dă pace nici zi, nici noapte! Ce tare dor despărțirile atunci când iubești și când ești nevoită să taci și să-ți torci „Fir de dor înlăcrimat” chiar pe fusul sufletului frământat și însângerat! Simți acel dor cum „se strecoară pe furiș” peste tot: în inimă, în gânduri, în corp. Dorința ta cea mai mare este să poți „rupe firul dorului” care îți face viață imposibilă. Acesta este precum un șarpe viclean, cu cât îți dorești mai mult să scapi, cu atât „Mai adânc se cuibărește și în suflet loc își face.” Acest dor nebun seamănă cu un păianjen ucigaș care țese plase de dureri, plase în care să stai mereu prinsă, cu amintirile legate de suflet, devenite adevărate pietre de moară pe care abia le târăști după tine. Simți nevoia să te răzvrătești, să-ți spui că gata, cât să mai înduri din moment ce el nu merită efortul? Viața e destul de limitată și-ți este dată nu să suferi ci să te bucuri de ea, să iubești și să fii iubită, să simți din nou gustul zborului „până la stele.” Tristețea nu trebuie să-ți devină amică, e necesar s-o alungi, s-o excluzi din viața ta, să-ți creezi acel scut de care ai nevoie pentru a nu-ți mai fi dor de o iubire care nu a fost iubire și din partea lui. Și chiar îți spui cu hotărâre: „Lacrimi nu voi mai vărsa…pentr-un dor ce nu-mi dă pace.” Înțeleaptă decizie! Așadar, viața continuă, ridică-te și renaște! Înlocuiește firul dorului cu firul fermecat al vieții! Felicitări, poetă Anca Man! Florentina Savu
Fir de dor
Din a gândurilor caier, sufletul tace și toarce, Fir de dor înlăcrimat…dorul greu, ce nu-mi dă pace Iar din firul lui subțire, inimii-i face-nveliș Și în orice colțișor se strecoară pe furiș.
Tot încerc a rupe firul dorului ce nu-mi dă pace, Mai adânc se cuibărește și în suflet loc își face, Ca o pânză de păianjen, țese văl de alinare Prin noian de amintiri, care nu cerșesc iertare.
Nu mai vreau să port povara despărțirii mult prea grele, Vreau ca să visez din nou… vreau să zbor până la stele! Și ca să alung tristețea, inimii scut îi voi face, Lacrimi nu voi mai vărsa… pentr-un dor ce nu-mi dă pace.
Zbor spre înălțimi 