casa mea a rămas în picioare între pământ și cer doar păsări obosite de zbor ferestrele au jaluzelele lăsate și mulți păianjeni pe la colțuri oglinda din baie a crăpat liniștea în două sub tavan doar o umbră ascuțită ca un tăiș de cuțit se mai joacă pe sub ușa nedeschisă de multă vreme în patul meu stă Dumnezeu și privește icoana ce atârnă pe peretele rămas nezugrăvit de când mama a plecat la oraș și nu s- a mai întors nu-i bai zic și Dumnezeu are nevoie de somn
Cheia de la viață (autor: Teodor Dume)
mi- am închis moartea în beciul zăvorât cu șapte lacăte câte un lacăt pentru fiecare zi a săptămânii în care păianjenii o va încătușa până ce Dumnezeu își va termina socoteala și îmi va spune să număr de la șaptezeci la unu nu mă răzvrătesc dar te întreb Doamne de ce numai șaptezeci?
la cinci ani mama m- a învățat să îngenunchez la zece ani ai certat-o spunându-i că am crescut și să nu mă mai țină de mână la cinsprezece ani mama m-a pus să-ți mulțumesc pentru pâinea pe care ne-ai rupt-o în cinci la douăzeci de ani am uitat să-ți mulțumesc pentru lumina din a doua zi și m-ai pedepsit ca pe copilul pe care- l pui cu genunchii pe coji de nucă la treizeci de ani ai luat-o pe mama și ai însoțit-o pe un drum fără întoarcere la patruzeci de ani când fiică-mea vorbea în locul meu mi- ai spus că mă iubești și mi-ai cioplit din lacrima rămasă de la mama o cruce sub care să îngenunchez ca răsplată pentru tot ceea ce mi-ai dat la cinzeci de ani m-ai certat pentru răutățile pe care nu le-am făcut la șaizeci de ani mi-ai luat tot ceea ce mi- ai dat dar la șaptezeci de ani dă-mi voie Doamne să te întreb de ce numai șaptezeci?
Cad pletele lui Dumnezeu prin sălcii șerpuind-și vântul; Respiră din rărunchi pământul și-ndepărtări plutește-un zmeu.
Se rup din turmă nori murind peste câmpia dobrogeană, iar sufletul vântos mi-e rană pe stuful murmurând a grind.
Adulmec ierni ce nălucesc ca zboruri sferice de grauri și sub copite de centauri vechi Gânditori îmbătrânesc.
Împovărată de licheni, pădurea-ntinde-o mână ciungă și-ncearcă naltul să străpungă, cerșind albastrului pomeni.
Iar pe nălțimi de albatros, se scaldă soarele prin site, cernându-și raze amurgite peste Danubiul rămuros.
Comentariu – Bogdan Florin Boitan
Mă bucur că m-am întâlnit cu versul profund, ca o emanație a unei adânci cugetări și largi perspective. În prima strofă, Pământul este întruchiparea Geei din mitologia greacă, o ființă vie, din pântecele căreia s-a născut viața din hierogamia cu Uranus (Cerul). Geea, acea conștiință universală, respiră premonitoriu din adâncul pântecului, ca un oftat în așteptarea încheierii unui ciclu al cărui “erou” va fi de data aceasta, zmeul. Acest Omega/Șiva cu sabia eshatologică va împărți erele cosmice delimitând pentru totdeauna cele doua principii, separând pentru veșnicie, lumina de întuneric. Toată această poveste este o reiterare a motivului mioritic unde ciobănașul vedea, în perspectiva morții, o nuntă, o apocatastază, o reînnoire sau o renaștere. În această ultimă confruntare, poetul vizionar observă norii care se rup din turma Păstorului întrezăridu-se de altfel și sentimentul de singurătate care-l încearcă, văzându-se din ce în ce mai izolat și neputincios. În pofida sufletului luptat de bătăliile interioare, neabdicând de la condiția de poet în slujba Cuvântului, neatins în integralitatea lui, chiar pe ultimul grind va sluji Adevarului. Referitor la strofa a treia – se spune că poeții au abilități premonitorii, dată fiind hipersensibilitatea lor, condeiul este asemenea unei antene ca un tyrs care receptează informații din lumea subtilă, neaccesibilă muritorilor de rând – ni se prezintă o reorientare de la spiritul epocii vechi a marilor gânditori spre școala noilor dogme și ideologii ca un model antagonic. Dinastia Gînditorilor apune sub galopul nemilos al centaurilor stigmatizati cu prefixul „neo-”. Licheni, lachei, îmi e tot una, diferența fonetică abia se distinge. Aceștia sufocă viața în toate formele de manifestare, sufocă plămânii planetei, iar pădurea ciungă, întinde mâna spre pronia divină ca o ultimă șansă la supraviețuire, glăsuind parcă pentru întreaga omenire. De la înălțimea zborului de albatroși, soarele își cerne razele prin atmosfera încărcată de „praf cosmic”, razele lui nemaifiind unele strălucitoare ci amurgite (demnă de reținut această expresie bacoviană) peste Danubiul rămuros… Poate acest element – rămuros – emanând un sens pozitiv, nu poate să vină decât din istorie, unde vechiul Istru a fost un începătoriu de civilizație, ramurile lui regăsindu-se ca un arbore genealogic în semințiile Pământului. Ca și concluzie, poezia m-a dus cu gândul la un citat din Dostoievski: “Nimic nu este mai îngrozitor decât să trăiești într-o lume străină de tine”. Bogdan Florin Boitan
V-am explicat cândva, distinsă doamnă, că nu sunt eu acela care plânge cu lacrimile ploilor de toamnă căzând în suflete cu stropi de sânge, nici cel dojenitor certând copacii că în răzoarele de lângă stradă au ofilit la umbra lor chiar macii cântând pe Minulescu-ntr-o baladă.
Nu sunt nici vrăjitorul care poate să vindece iubirile pierdute, întoarse cu regretele lăsate pe brâul sfânt al marilor redute, dar nici groparul care duce-n spate pământul răscolitelor morminte unde își plâng amantele trădate iubirile-ngropate mai-nainte.
Sunt numai scribul trist care traduce jurnalul scris cu vorbe nerostite de nevăzuții țintuiți pe cruce în Golgote din inimi părăsite. Acum, spre asfințit târziu de toamnă, când mă îndrept smerit spre cele sfinte, îți las un epitaf fără cuvinte, să îl păstrezi ca amintire, doamnă.
De va veni o noapte între noi mai lungă decât toate celelalte din veșnicie am să scad o moarte, iar ce rămăne împărțim la doi. * O inimă grăbind un ultim pas, o cruce care dorul îl inundă pe bolta înstelată și fecundă așa puțin din toate a rămas * Văd stelele ce reci sunt și departe, și cerul se închide mai apoi căci va veni o noapte intre noi mai lungă decât toate celelalte.
Un lanț de întâmplări e-ntreaga viață, mintea un râu de gânduri efemere ; avem tristeți și bucurii, râdem și plângem, avem și suferințe și multe ne-mpliniri dar când iubim ne-apropiem de stele.
Ne-mbolnăvim din naștere de viață și ne-necăm în valuri suferind de sete. Uităm că timpul niciodată nu așteaptă, că frica și singurătatea ne doboară iar setea de arginți ne crește-n plete.
Puțin câte puțin ne mistuie credința că n-am venit pe-acest pământ să suferim, că nu suntem doar trup cum spune știința și nici atât de răi să fim ținuți în jug… avem și suflet, și știm să dăruim și să iubim.
Adunăm în viață doar ce am semănat iar când suntem loviți uităm ca să iertăm. Tot ceea ce facem cu gândul sau cu fapta are o valoare, are un preț de cost pe care, numai cu durere-l decontăm.
Indiferența este ușa închisă, a cărei cheie stă la gâtul interesului.
Cătușele propriei libertății sunt adesea propriile temeri!. Cuvintele frumoase pot îmbrăca penibile minciuni, dar adevărul face vâlvă când se arată gol.
Când ești pomenit într-o discuție, cu siguranță în următoarele cuvinte ești deja subiect de bârfă.
Cuvintele adevărate nu pot fi tocmai plăcute, dar cu siguranță ne pun întotdeauna pe gânduri.
Picătura care umple paharul e incredibil de mică, dar poartă în ea puterea unei mari decizii.
Viața e suma momentelor pe care le trăiești și le pierzi pentru totdeauna.
Selfie-uri; acolo unde cuvintele-s puține oamenii încearcă să compenseze prin propria imagine.
Rațiunea face diferența! Înțelept este cine reflectează la opiniile celorlalți, hotărăște cu propria judecată și nu discerne cu mintea altuia.
Cuvintele contează cine le scrie, important este cine le citește, dar și mai important este cine le înțelege.
Uneori binele făcut cuiva nu este răsplătit cu mulțumiri ci cu mai multe cereri.
Multora dintre noi, urâtul comportament ne strică frumosul talent!
Puterea dezvăluie natura caracterului.
Nimeni și nimic nu poate fi contestat doar fiindcă nu poate fi înțeles.
Zbor spre înălțimi 