VERDE CRUD Un verde crud îmi invadează trupul, În lutul meu dospesc inmuguriri. Se-amestecă sfârșitul cu-nceputul, Sub pleoape îmi zvâcnesc noi tresăriri.
Din palme mi se naște-o dimineață, În talpă simt vibrând un răsărit, Iubirea mă inundă și-mi dă viață, Iar timpul pare atât de nesfârșit.
M-ajung din urmă herghelii celeste, Caii de foc ce trag la Carul Mare, Ma iau cu ei zburând ca în poveste Si-n ochii tăi devin o întrebare,
Sau poate doar un gând ce nu-ți da pace, Un tremurat de inimă și-atât, O amitire persistând tenace Pe cerul tău mereu nehotărât.
Amintire vie de Julia Dragomir * Din desișul de-amintiri Te chem încă o dată Să alini apele tulburi Ce sufletu-mi adapă. * Să-mi vorbești despre întinderi De mări nemăsurate, De Steaua Nordului să-mi spui Și de simțiri curate. * Să îmi șoptești cald la ureche: “Mai stai încă o clipă” Și clipa s-o prefaci vecie Și vis cu o aripă. * Dar ai plecat pe-o cale lungă Și fără de întoarceri, Iar marea azi suspină-n undă Și-n clipă nu-s prefaceri. * Te-ai dus pe calea neumblată, Iar sufletul meu geme De dor, de depărtare crudă Și tot ce pot să-nsemne. * Din când în când privesc pe geam Spre steaua ce cătarăm, Să știi că-n suflet încă am Iubirea ce-o purtarăm * Și că oricât de lungă-i viața Ce-o am de viețuit, Aștept încă și-acum chemarea Ce-atunci am auzit. * Și raze vii în unde limpezi Dau viață amintirii, Cu șoapte iar mă împresori, Îmi ești al nemuririi.
Ulcior de lut, cu torțile crăpate, cu pielea spartă, buza sfârtecată. lumina veacurilor te străbate și inima-ți continuă să bată.
Ai fost bărbat, femeie sau himeră, demon sau zeu și înger sau satan, te-a rotunjit, în palme, ca pe-o sferă, sudoarea-ndrăgostitului țăran
de lutul galben și aromitor ca o livadă spumegând de floare, ce te-a făcut a tot stăpânitor la praznice, la nunți și pe ogoare.
În trupul tău au șopotit izvoare și vinuri de catran au ruginit, ai fost purtat pe umeri de fecioare și zmeii, în poveste, te-au râvnit,
te-au adorat și regii și sărmanii, odor de preț ai fost la masa lor, de-aceea, astăzi, te bocesc țăranii ulcior de lut nostalgic și de dor. 08.09.1989.
MĂREȚE UMBRE Traistaru Luminita (Poezia zilei, 23 ianuarie 2024)
Poeta își amintește cu nostalgie de vremurile de altădată, vremuri cunoscute din istorie, cu „mărețe umbre” ale unor voievozi și conducători patrioți care cu prețul sângelui și-au apărat glia și neamul, ceea ce astăzi nu mai pare a fi la modă, astfel că „Mândria ce-au lăsat-o, în vremuri negre piere”. Până și dangătul clopotului plânge de mila tuturor, bătând tot mai tare spre a fi auzit „printre stele” de toți acei străbuni de ispravă, „acum cu sfinții frați”. Toată această tristețe, tot acest plâns îi inundă poetei pieptul, iar atunci cànd scrie simte cum o dor toate fărădelegile care au loc în țară, cum o dor ogoarele pe care cresc ciulinii nepăsării, o doare „Bărăganul cu inima pustie”, până și cerneala cu care își așterne focul inimii pe coala de hârtie o doare. Vede multe locuri superbe în drumul său, locuri pe care zac în nepăsare vestigii ale unui trecut glorios. Astfel durerea crește, ia amploare determinând-o să invoce numele unor mari personalități istorice, oameni ce au luptat și s-au jertfit pentru binele neamului din care au făcut parte: Mihai, Ștefan, Corvin, atenționàndu-i: „Priviți la degradarea și chinul țării noastre!” O nepăsare parcă tot mau grea s-a lăsat ca un nor răzbunător peste chipul țării, peste Prutul a cărui apă s-a Sărat de atâtea lacrimi plânse de frații noștri moldoveni: „Veniți, mărețe umbre, salvați țara de moarte!” Felicitări, poetă Luminita Traistaru, pentru un poem mobilizator! Florentina Savu
Mărețe umbre Luminita Traistaru
Din bolta înstelată privesc mărețe umbre, Cum marea lor iubire se-neacă în durere, Cum zilele se arată din ce în ce mai sumbre, Mândria ce-au lăsat-o, în vremuri negre piere.
Bat clopotele-n dungă pe tâmpla țării mele Chemând la liturghie românii adevărați, Iar glasul lor puternic străbate printre stele Pân’ la străbunii mei, acum cu sfinții frați.
Apoi coboară-n mine și vai ce rău mă doare! Mă doare și cerneala ce curge pe hârtie, Mă dor în piept ciulinii crescuți peste ogoare, Mă doare Bărăganul cu inima pustie.
Privesc vestigii sacre,lăsate în ruine Și simt cum mă străpunge durerea printre coaste, PRIVIȚI MĂREȚE UMBRE, MiHAI, STEFAN, CORVINE! Priviți la degradarea și chinul țării noastre!
Altarul se încovoaie sub nepăsarea rece, În Prut se îneacă sarea din pleoapele uscate, Las lacrimile lunii în mine să se înece, Veniți mărețe umbre, salvați țara de moarte!
Zbor spre înălțimi 