Marilena Răghinaru

Luna lui Gerar

Înc-un an pieri în umbra ceasului tot mai bătrân,
Dispărut-au veselia și magia de Crăciun,
Meteorologii, sumbru, geruri mari vestesc de zor
De te-ntrebi cu disperare, privind la televizor:

Troienite avalanșe, prăvălite peste munți,
Ploi de gheață și ninsoare vei putea să le înfrunți?
Hotărât, Gerar, atroce, tot în jur a înghețat
Iar pe Undrea, blând și darnic, nemilos l-a alungat.

Neaua farmec nu mai are și nici nu mai e iubită
Așternută-n straturi groase și de Crivăț viscolită.
Oamenii-s pitiți prin case și domnește-n fiecare
Un dor aprig de căldură și-o tristețe-apăsătoare

Pentru anul ce s-a dus, pentru-a lor îmbătrânire,
Pentru clipele apuse, pentru-a timpului gonire.
Soarele, ce-n miezul verii cu nesaț era hulit,
Ca o binecuvântare e de toți acum dorit.

Dar el doar privește rece, cu un zâmbet decadent,
Iar, de-i implorat s-apară, dă un vag răspuns: Absent!
Ești mâhnit precum natura când e Luna lui Gerar,
Cea mai grea și cea mai rece din întregul calendar,

Dar, de știi, cu optimism, a visa, a aștepta,
Vei aduce în curând Primăvara-n viața ta!

Director editorial: Camelia Corina Boț

Ion Sorescu

Încotro…

Soldaţi de plumb pe cer aleargă
Şi-aruncă suliţe de apă
Peste o lume ce buimacă,
Îşi duce sufletul pe targă.

Muşcaţi de suferinţe grele,
Părem roboţi intraţi în transă,
Când răul arde ca o ansă,
Schimbând sinapsele-ntre ele.

Spre inimă sunt circuite
De ego scurtcircuitate,
Iar minţile sunt conectate
Doar la conştiinţe ruginite.

Şi-n lumea asta nelumească,
Cu toţii plângem doar în gând,
Iar la paradă rând pe rând,
Ieşim cu zâmbetul de mască.

Văd şerpi ce înnegresc zenitul,
Pe cer s-a înteţit furtuna,
Soldaţii plumburii-şi dau mâna,
Iar omenia-şi dă sfârşitul.

Director editorial: Camelia Corina Boț

Cristina Tunsoiu

Gânduri

Gânduri înghețate bat la poarta iernii…
Vor să evadeze printre crăpături,
Aleargă adesea prin ninsori cu renii,
Sau cântă la flaut, psalmii din scripturi!

Unele frumoase se prefac în fluturi
Ce-și îmbracă -n grabă fabulos veșmânt,
Între îndrăgostiți ei aprind săruturi…
Și împletesc iubirea sacră pe pământ!

Gândurile rele sufletele mușcă,
Sunt precum o boală, mințile sucesc…
Ne fac prizonieri în propria cușcă,
Fulgere aruncă, oameni dragi rănesc!

Stă-n puterea noastră s-aducem lumină,
Să lăsăm să crească gândul sănătos…
Ascultăm în taină vocea din surdină,
Ș-alungăm cu-n zâmbet, gândul de prisos!

Director editorial: Camelia Corina Boț

Georgeta Rada

TRECEAM PE LÂNGĂ NUNTA DE ARGINT

A început să-ți semene iubirea,
nu știu de este ea sau de ești tu,
cred c-am ratat aseară întâlnirea,
părea să fie doar un rendez-vous,

Dar tu mi-ai așezat pe noptieră
poemele lunatice cu noi,
dansând un menuet din altă eră,
când reveransul se-mpărțea la doi.

Le-am urmărit uimită, reverența
și am întins, sfios, un evantai
unei duduci care-a pierdut cadența
și a roșit când, tandru o priveai.

Au mai dansat apoi, perechi, tangoul,
zarazele cu craii lor de pică,
dar ai aprins țigara și… platoul
s-a luminat, de parcă le-a fost frică.

Turnaseră o scenă de film mut;
Regizorul ceruse un absint,
Voia să se reia. ,,De la-nceput!”
Și-a decupat doar nunta de argint.

Când s-au trezit frumoșii mei lunatici,
Erau într-un album pe-o etajeră,
Zâmbindu-și grațioși și enigmatici…
Un reverans în altă manieră.

Târziu, ai stins o ultimă țigară,
Sorbindu-ți picătura de absint
Și-ai pus pe fruntea nopții o tiară
Din recuzita nunții de argint.

Eu semănam cu ultima țigară
care ardea tăcut în scrumieră,
uitată lângă o cafea amară
c-un semn de carte pe o noptieră.

Director editorial: Camelia Corina Boț

Manuela Munteanu

Poetu-și cată dorul în cuvinte

Printre povești, poetu-și cată dorul,
Pășind dactil, să afle infinitul,
Penița lui să-i gâlgâie sfârșitul,
Apoi să-i verse ne-ncetat izvorul.

Își leagă-n lanțuri soarta și norocul,
Pe-un braț de cer culcușul și-l așterne,
Ca-n lung alai, furtunile eterne
Să-i împrumute tunetul și focul.

Dar cât de greu îi este universul!
I-apasă fruntea cu căderi de stele
Și îl înghimpă raza lor în piele,
Când își clădește din lumină versul,

Iar inima începe-atunci să cânte.
De-i bate-n iambi sau, poate, în trohaic
Îi prinde-n piept, cu arcul ei voltaic,
O crâncenă dorință de cuvinte.

Biet trubadur! Ar scrie și cu sânge,
Când fierbe-adânc în cupele iubirii,
Ar da contur, cu rime vii, trăirii,
I-ar lăcrima condeiul, dac-ar plânge.

Director editorial: Camelia Corina Boț

Ancelin Roseti

„M-am ridicat sfios, cu mult deasupra inimii, ca să privesc în ochi lumea, dar n-am văzut decât umbrele ei.

Am pornit în căutarea tuturor celor pierdute, cu voie sau fără de voie, eliberând din mine lupii uitării și paiața, care n-a catadicsit să schițeze o boare de zâmbet niciodată.
Acum, sunt îndeobște singurul capabil să poarte pe frunte dafinii pitorești ai anonimatului.

Ancelin Roseti „Sunt eu, Algathon!”

Se spune că, într-o viață, nu poți cunoaște îndeajuns un om. Poetul Cristian Simionescu spunea că „într-o viață, nu-i chip să-ți cunoști toată a ta viață” – așadar, nici pe tine însuți nu ajungi să te cunoști suficient, din moment ce nu ai fost adus în toate ipostazele, nu ai trecut prin toate situațiile în care viața te-ar fi putut împinge.
Prietenia, în sens profund platonic, înseamnă încrederea în omul pe care tu însuți l-ai modelat. Nu știu dacă și în ce măsură ar fi posibil acest modelaj, însă liantul adânc al unei astfel de relații este, fără doar și poate, încrederea. Or, acceptând acest adevăr, nu poți numi pe cineva prieten, în vreme ce-i despici în patru fiecare cuvânt, îi pui sub lupă fiecare intenție, îi pui în cumpănă fiecare gest, stai, clipă de clipă, cu geana pe el. Prietenia este o stare de spirit, ea nu înseamnă mască și stare de alarmă, ea nu se pune la cale, nu se arvunește, ea nu înseamnă dobândă, nici beneficiu, nici interes – chipul ei se articulează altfel decât cel al conivenței sau al învoielii, cu care adesea se confundă (așa cum se confundă și cu sociabilitatea dezlânată, cu „ținerea de urât”, cu flecăreala ca antidot al spleenului ș.a.). Nu știu dacă există sau nu, cu adevărat, această stare de spirit (și mai ales reciprocitatea ei), altfel decât ca excepție rarisimă, însă știu că, după ce pierzi totul, din pricina „prieteniei” trădate, e imposibil să mai faci, dacă ești întreg la minte, apologia prieteniei. Numai pierzând totul îți dai seama de ceea ce ai nevoie cu adevărat.”

Director editorial: Camelia Corina Boț

Lorica Mihăilă

Evadare din real


Fiecare dintre noi este tentat adesea să evadeze din real și să zboare cu visurile către o viață ideală, iluzorie dar atât de frumoasă!
Înălțarea din tină este un vis măreț. E superb să poți să zbori cu gândurile și să lași în urmă tot ce te supără, tot ce te deranjează și este urât și neplăcut. Chemarea lansată către cel drag are un sens bine definit: nu-i place singurătatea! În călătoria sa are nevoie de o mână caldă: „nu e mult ce azi îți cer, totu-n urmă să rămână!” Cerul poate să plângă, țărâna să se înmoaie sub picioare, ei vor lua lumina drept scut fiindcă au nevoie să vadă încotro se îndreaptă. Cerul cu lumina lui strălucitoare, cu liniștea și frumusețea sa, pare să o atragă, vrea neapărat să se îndepărteze „Dintr-al lumii furnicar” și împreună cu cel drag să se bucure de singurătate și de liniște, de zbor împreună pe aripa timpului.
Chiar este tentată să evadeze din tiparul în care lumea s-a încadrat, niciodată nu se va lăsa influențată de părerea lumii. Nu este ușor să zbori prin vise, mai ales când acestea sunt interzise, însă nu va conta judecata nimănui ci doar propria dorință: „ce pârleaz vreau eu să sar, de sunt bună sau ne-bună”, prin urmare este pregătită să-și asume totul. Când iubirea este adevărată gândurile și vorbele devin nemuritoare, altfel ele se vor topi lipsite de muză…
Florentina Savu

Evadare din real

Caut poartă ca să zbor și-o să strig să se deschidă,
doar tu pod să-mi faci din dor, să putem pleca din tină.
Pe cărarea către cer, vino, prinde-mă de mână,
nu e mult ce azi îți cer, totu-n urmă să rămână!

Pe sub lacrime de ploi, cu picioarele-n țărână,
fără griji, fără nevoi, scut vom face din lumină.
Dintr-a lumii furnicar, tu, retras pe colț de lună,
ții să îmi aduci în dar, câte-un strop de voie bună.

Evada-voi din tipar, nimeni n-o să îmi impună,
ce pârleaz vreau eu să sar, de sunt bună sau ne-bună.
Nu-i ușor să zbor prin vise, visu-mi este interzis,
câte vorbe-au fost promise…s-au topit în vers nescris.

Redactor: Florentina Savu

Director editorial: Camelia Corina Boț

Liliana Răcătău

Am scris

Am scris despre iubire și durere,
Despre blajinii mei plecați la cer,
Ecouri coborâte din eter
Au încărcat cuvântul cu putere.

Am scris în umbră și-apoi în lumină
Despre ce am pierdut și am primit,
Am scris despre ce niciodată n-am gândit,
Vorbe de duh, din grația divină.

Am scris apoi cu zâmbetul pe buze…
Ce sentiment plăcut am retrăit!
Am scris în liniște, am scris grăbit
Când mă băteau pe umăr mii de muze.

Am scris…și-am să mai scriu de voi putea,
Să mă dezleg de ce n-am putut spune,
Am să mai scriu în Sfânta rugăciune
Despre o fată transformată-n stea.

Versuri și pictură: Liliana Răcătău

Redactor: Daniela Konovală

Director editorial: Camelia Corina Boț

Radu Iorgulescu

Anotimpuri

Aripă-ți este cerul înstelat
tocmai acum când mugurii se zbat
și viscolește în parfum de flori.
Trei anotimpuri sunt și cinci ninsori.
*
Cu ruga mea aprinsă prea târziu
în ochi întunecat și străveziu
o să visez un brad născând viori
trei anotimpuri între două flori.
*
Din ce aveam nu mai găsesc nimic
din alb în verde cad și mă ridic,
dar vom plăti cu stelele din nori,
trei anotimpuri și de rest… ninsori.

Director editorial: Camelia Corina Boț

Camelia Corina Boț

Ia-mă cu tine

Ia-mă cu tine, oriunde ai merge
chiar și prin ploile reci ce vor curge,
udând tâmpla mea albită de vreme
în care-ncolțesc și astăzi, poeme…

Ia-mă cu tine, culcă-mă sub pleoape,
doar așa îți voi fi veșnic aproape
dormind în noaptea gândurilor tale,
să numărăm toamnele ce curg agale.

Ia-mă cu tine, să-ți petrec pașii grei,
care se pierd pe ale toamnei alei,
răscolind gândul ce încă mai plânge
printre amintiri ce zborul ni-l frânge.

Ia-mă cu tine, nu te lăsa rugat,
pân’ la capăt de lume în dor pictat,
unde marea se zbate-n mii de valuri,
lăsând durerea iubirii la maluri.

Ia-mă cu tine, unde-i cald și-i bine
și mă ferește de iarna ce vine.
Ia-mă, ascunde-mă la pieptul tău blând,
de tot ce-i lumesc, chiar și de al meu gând.

Director editorial: Camelia Corina Boț