Nu strivesc dulcele sărut al nopții, al inimii străpunse de-albastru dor, nemuritor…. nici nu arunc săgeți cu ură sau venin spre soare și spre nori, nu tulbur florile în dansul lor divin cu fluturi și ninsori, lumină și senin.
Nu urc poteci străine și întunecate spre-a găsi într-un cuib rotund luna cu străluciri, cu stele împrejur, cu șoapte și mister. Nu caut în ochi de-argint primăverile promise cu miros de liliac, fără patimă și păcat, nu dau în schimb nici dorul meu, nici plânsul lumii.
Nu opresc buze dulci și flămânde să sărute ploile absolute, fremătânde, ca bătăile inimii…. Nu chem vânturi reci și rebele care-ncercă să preschimbe în șoapte și vise curcubeiele cu aripi ninse.
„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII” Nici nu lovesc corona de mister a lunii…
Când se plimbă-n arca zilei cerul clipei de sublim, dorul mi-l cuprind cu lacrimi, în potirul unui crin.
Și-ntr-un ceas târziu de noapte, când și tu vei arde-n foc, am s-adorm pierdută-n șoapte sub cenușă de noroc…
Voi fi veșnic trubadurul stelelor de tamarin, care-și soarbe lin iubirea din potirul unui crin…
De mână cu întunericul
Întunericul- l-am cutreierat, l-am mirosit, i-am îndepărtat ghearele din carnea mea; La fel ca timpul, îmi soarbe sângele, îmi arde lutul, dar m-a vindecat de teamă. Acum îl țin de mână și mergem spre lumină, ca să-i domolim curcubeul. Ne-am decis să-i frunzărim încrederea. Ca niște păsări de cuvânt…
Orbită sunt, când zorile se crapă și nimbul de lumină se cerne printre nori, ridic un colț din vălul lăsat peste mistere și-o pleoapă peste lume deschisă, sub genele-adumbrite la marginea genunii, clipește din unghere!
„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”, tremură sărutul cu mirul ei pe frunte, plânge ochiul minții și picură-n izvoare un clipocit de-adâncuri, o sete-mi șipotește să-i sorb lumina din cuvinte!
În bătătura palmei simt mugurii zvâcnind când ud cu lacrimi floarea și mâna-mi noduroasă țese conduri din iarba mătăsoasă și zbor… Un cântec de iubire se’ nalță din trupul meu de tină, o punte peste lume și timp, căci suntem toți fărâme din matricea divină!
Poeții, sete de lumini, se nasc cum nuferi rari, din mâl și-adânc de mlaștini, își izbăvesc durerile-n senin – ale-omenirii-ntunecate patimi.
Poeții, cerul care-nvie mormântul drag, prin straiul de magie, albastre nume le-ntrețes meniri. Sub raza lunii ei aștern iubiri peste-osemintele de dor ce freamătă și plâng, la ruga înnoptării – acoperământ.
Blajinele miresme din ei au izvorât un sânge-al lor, cel mai curat, smerit, poteca străvezie a ultimului rit.
Trudit-au Poezia din lutul greu de vini, colinele-și înalță din mirare. Poetul e hotar de taină și divin. De-aproape, el se-arată-n depărtare.
Trudit-au zorii din amurg și înstelări și cântul dulce-al frunzei trecătoare. Au crezul scris în rouă, vânt și flori. Privirea lor – o infinită zare.
Ești veșnicie tu? Realul? Ireal? Poetul îmi răspunse prin nimburi de cuvinte, dar și-n omătul neatins de minte, sau miezul roșu nisipiu al inimii: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.”
„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”! Cine sunt eu? Și ce drept am, să stric Nu sunt nicicum al lumii ombilic! Un biet poet, la poarta-nțelepciunii…
Sunt frate bun cu brazii și gorunii… Trudind din greu să mă cunosc mai bine, Hrănindu-mă cu efemera clipă care vine, Prin Lancrăm când pășesc sub raza lunii
Și cât trăiesc am să-mi respect bătrânii, Ca semn suprem al dăinuirii noastre… În suflet port cuvintele măiastre! „EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII” …
Să fim în lumea noastră, fiecare, sfânt! Un cânt de dor să ridicăm sub raza lunii! „EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”! Crezul ce-l am mi-l duc chiar în mormânt…
O lună arzândă, ușor se înalță, Pe un agheasmătar de apă vie, Luceferi năuci, sătui de viață Alunecă-n marea adânc străvezie.
Pe buze uscate și fața crăpată, Port sarea culeasă din marea albastră, O stană de piatră, din înger de fată, Rămas-am, copile, pe plaja sihastră…
Străbate Sahara cât poți de îndată, De vremuri aripa-mi atârnă greoi, CARTEA MEA-I, FIULE O TREAPTĂ În timpul de-acum și în cel de apoi.
Când îngerii nopții aripa-și înmoaie, În sfinte adâncuri de priveghere, Să lepezi mantaua de patimi greoaie, Pe valuri, să spele adânca durere…
Pe plaja străveche, cu grijă, adună Nisipuri aduse de vânturi în noaptea Ce schimbă prefața din urna străbună, Căci viața e aspră…mai aspră ca moartea.
IN MEMORIAM:ION JALEA… -ION JALEA, constănţeanul care a sculptat toată viaţa cu o singură mână, s-a nascut la 19 mai 1887 si trecea la cele vesnice pe 7 noiembrie 1983!
Rămas fără o mână, după ce a fost pe front, sculptorul Ion JALEA a uimit o lume întreagă cu talentul său. ION JALEA s-a născut la 19 mai în comuna CASIMCEA din judeţul TULCEA. Apoi, familia lui s-a mutat în 1893 într-o zonă cu pământ fertil din zona COBADINULUI din CONSTANŢA, în satul BIUL – BIUL, mai târziu CIOCÂRLIA de JOS. Părinţii au hotărât să-l trimită la Gimnaziul din CONSTANŢA pentru continuarea studiilor. Doi ani de secetă I-au lăsat pe părinţi în imposibilitatea de a plăti taxele şi atunci conducerea Gimnaziului a hotărât să-i acorde una din bursele judeţului. În 1908 a urmat studiile Academiei de Arte Frumoase din BUCUREŞTI, avându-i profesori pe sculptorii FREDERIK STORCK şi DIMITRIE PACIUREA. Patru ani mai târziu a expus pentru prima dată la Salonul Oficial, lucrările „CAIN “BUNĂ, „REMUŞCAREA “ şi „NUD “. Plecat la PARIS, a lucrat sporadic în atelierul lui AUGUSTE RODIN. În 1917, ca urmare a cererii sale insistente de a fi trimis pe front, ION JALEA a participat la luptele de la CORBUL, MĂXINENI şi NĂMOLOASA. La 17 august a fost rănit. Medicii i-au putut salva piciorul, dar nu şi braţul stâng, aflăm din cartea „ARTIŞTI DOBROGENI “ a FLORICĂI CRUCERU, aflată la Biblioteca Judeţeană I.N. Roman din CONSTANŢA. Cu toate acestea, artistul constănţean a continuat să creeze opere de artă. În 1937 a obţinut Marele Premiu al Expoziţiei Internaţionale de la Paris. În 1966 a fost decorat cu Meritul Cultural clasa I pentru lucrarea „HERCULE DOBORÂND CENTAURUL “. În acelaşi an a donat oraşului CONSTANŢA o parte importantă din colecţia sa de lucrări. În 1977, când a împlinit 90 de ani, ION JALEA este sărbătorit într-o adunare festivă în Sala DALLES. Au fost expuse 51 de lucrări, 10 desene şi 12 fotografii de lucrări de artă monumentală. În dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1983, ION JALEA s-a stins din viaţă. Pe 19 martie 2009 are loc ceremonia de inaugurare a copiei în bronz a operei de artă „ARCAŞ ODIHNINDU-SE ”, sculptură de ION JALEA, donaţie a statului român către Curtea de Justiţie din LUXEMBURG. Pe faleza oraşului CONSTANŢA există Muzeul ION JALEA, iar Şcoala nr. 24 din oraş îi poartă numele. Muzeul a fost înfiinţat cu lucrările donate de artist: sculptură (108 lucrări), desene şi schiţe, reliefuri, statui, busturi. Clădirea muzeului este monument istoric, construită în stil neoromânesc, între 1919 – 1920, avându-l ca arhitect pe VICTOR STEPHĂNESCU. La parter şi etaj sunt expuse opere originale şi machete, lucrate în materiale şi tehnici diferite. În faţa casei, pe faleză, se află capodopera sa definitorie „ARCAŞ ODIHNINDU-SE “. Iată cum îl descria ION FRUNZETTI pe maestrul JALEA la vârsta de 85 de ani: „SCULPTORUL MÂNGÂIE zilnic LUTUL şi-l preface-n bronz şi mânuieşte unealta ce înlătură din blocul marmurelor tot ce nu-i statuie. Autor de dicţionare de piatră, codificând parolele noastre de recunoaştere ca naţie“.
