Nu de singurătate mi-e frică, De lume mi-e teamă acum. Asemenea ultimului sunet Din nerostitul cuvânt Chipurile se pierd prin perdeaua de fum.
Nu de moarte mi-e frică, Nu de singurătate mă tem, Nici de ceață ce se lasă pe luncă… De prea multă lumină mi-e teamă, Acum când te strig, acum când te chem.
Mi-am făcut din întuneric o haină, Din singurătate…o umbră pe drum. Așternut, în tenebrul pădurii. Nu de iarnă mi-e frică, De prea multă căldură mi-e teamă acum.
Mi-am făcut în ghețar colivie, Din zboruri mi-am făcut gratii de fum. Țurțuri de iubire am înfipt în călcâie. Nu de nopțile iernii mi-e frică De lumina lunii mi-e teamă acum.
Nu de bătrânețe mi-e teamă. Tânăr nici nu știu dacă am fost, dacă sunt. De atâta iubire se topește ghețarul, Nu mi-e frică să zbor, îmi e teamă Că n-am să mai vreau să mai calc pe pământ. Nely Vieru 04.02.2023.
Câte păsări migratoare Urmând drumul lor de zor, Trec mereu cutezătoare Eternul drum obositor ? Zăcând pe punți de vapoare, Apoi, se înalță în zbor! Navigând, pe cer călătoare, Țesând speranțe-n drumul lor. Aripi, între cer și mare !
Zboară-n stoluri către zări, Balans între pământ și cer, O speranță spre calde țări, Repetând drumul efemer.
Se întorc în primăvară Pe potecile cerului, Regăsind la noi în țară Esența necesarului!
Se înalță-n zbor spre stele Traversând cutezătoare, Eludând și misterele La o înălțime mare, Ele-n griji și toate cele.
Fluturi albaștri noaptea mi-o inundă Când somnul nu vrea pleoapa să-mi închidă, O lună străvezie și rotundă Mi-ascunde visele într-o firidă.
Mi-e gândul vid, privirea aiurită Și rănile din talpă încă dor, Mă cheamă o sirenă rătăcită Ce s-a îndrăgostit de un vapor.
Un albatros cu aripi obosite Plutește pe o mare în derivă, Plâng fără lacrimi Anele zidite, Măicuțele au aere de divă.
Se-aud departe clopote de-aramă, Îmi ninge cu zăpezi din alt tărâm, Când răsăritul noaptea mi-o destramă Zidurile închisorii le dărâm. 10.12.2022 Cătălin Iancu
Fragment din romanul „MĂRIUCA” (apărut la editura StudIS în februarie 2022) (...)
Seara s-a lăsat peste sat ca o mantie întunecată. Colindătorii își croiau drum prin omătul ce le ajungea până la genunchi, înaintând încet sub puzderia de fulgi albi. Pamfil a lu’ Cremene mergea în față, încercând să facă urme prin zăpadă, iar în spatele lui veneau Măriuca, Victoraș și ceilalți. Călcau toți pe urmele făcute de băiat, râzând și bucurându-se de acel Ajun feeric. Aveau străițile aproape pline de nuci, mere și pupeze . Se-ntâlneau cu alți colindători și schimbau cuvinte, lăudându-se fiecare cu ce au primit de la cei pe care i-au colindat. Ba mai mult decât atât, își povesteau unii altora despre cutare gazdă care le-a dat mai multe daruri, sau un altul care era mai zgârcit și le-a dăruit mai puțin. Raveca, fata de-o seamă cu Măriuca, se lăuda cu cea mai faină pupăză primită. Râsetele lor au binecuvântat zarea. Ninsoarea s-a oprit pentru o clipă, ca să se înveselească de la bucuria colindătorilor. Când au ajuns dinaintea casei lui Nuțu a lu’ Vilea, Pamfil s-a oprit. A zâmbit și s-a uitat înspre cei din spate. „No, aici șede Unchiu’ Nuțu!”, a zis plin de importanță. „Îi văr primar cu ticu’'!”, a adăugat bucuros. Au intrat în curte, iar Corneluț a lu’ Nucă a strigat: „Îi voie la colindat?" Zăpada era dată la o parte. Cărarea ducea de la poartă și până spre casă, semn că găzdoiul era un om gospodar. Susana, muierea lui Nuțu a ieșit în târnaț: „Îi voie, îi voie!”, a zâmbit ea, invitându-i pe colindători în casă. Au intrat încet, pe rând, în încăperea caldă. Nuțu arunca un braț de lemne în fața sobei. Gerul din hainele colindătorilor s-a scuturat în toată odaia. Dogoarea sobei amorțea frigul, iar mirosul de sarmale fierte-n oala de lut le-a gâdilat nările. Bărbatul s-a întors cu fața spre ei și le-a zâmbit. „No, s-auzâm colinda!”, a zis el și s-a așezat pe un scaun. Susana a rămas în picioare lângă omul ei, pregătită s-asculte colindătorii. Vocile lor au străpuns întunericul, auzindu-se până la casele-nvecinate. Picu a lu’ Melea s-a oprit cu lemnele-n mână. I-a ascultat câteva clipe și a intrat grăbit în casă. Bătrâna lui mamă moțăia lângă sobă, cu pisica-ncolăcită-n poală. Când bărbatul a deschis ușa, pisica a sărit speriată din poala muierii și a țășnit pe lângă Picu. „Cheț d-acilea, fir-ai a naibii de mâță!” a mormăit el vrând s-o atingă cu piciorul. A trântit lemnele lângă sobă, iar zgomotul a trezit-o pe bătrână. „No, ce-i baiu’?”, a întrebat ea, cu ochii pe jumătate închiși. „D-apăi vin la colindat...”, a zis el. S-a uitat pe geamul înghețat, căznindu-se să vadă dacă nu cumva a uitat poarta deschisă, ca să intre colindătorii-n curte. A zâmbit când și-a amintit că a tras zăvorul, cu mâna lui. Bătrâna l-a privit și a dat din mână. Și-a strâns mai tare cojocul pe umeri și a închis ochii. Picu s-a apropiat de masă și a micșorat flacăra de la lampă. Așa făcea în fiecare an, ca să nu primească niciun colindător. Toți cei din sat îi cunoșteau obiceiul și-l luau la batjocură. „Piculeeee!”, a strigat Pamfil a lu Cremene când a ajuns în dreptul casei bărbatului. „Îi voie la colindat?”. Ceilalți s-au oprit lângă el și au început să râdă. Măriuca l-a tras pe fecior de mânecă. „Pamfile!”, i-a șoptit ea, „lasă omu-n pace...”. Însă el a continuat să se amuze. S-a aplecat și a luat zăpadă-n mâini. A făcut un bulgăre și l-a aruncat cu putere înspre geam. „Te colindăm sub ferești, Picule?”, a strigat el. Zgomotul făcut de bulgărele de zăpadă lovindu-se de fereastră l-a făcut pe Picu să-nchidă ochii. Și-a tras plapuma peste cap și a rămas nemișcat. „’Tu-vă muma voastră!”, a mormăit el, însă pocnetul lemnelor din sobă i-a acoperit vocea. Un alt bulgăre a aterizat pe geam, făcându-l pe bărbat să-njure din nou. Măriuca i-a pus o mână pe umăr lui Pamfil și i-a zâmbit: „Ajunge, Pamfile! Hai, să merem mai departe...”. Băiatul a surâs. Ionuț a lu’ Nucă s-a apropiat de gard și s-a uitat spre casa scufundată în întuneric. „Picule!”, a strigat el. „La anu’ cân’ om vini, să lăși poarta deschisă! Că oricum nu-ț’ intră nime'!”. Râsetele celor de afară l-au făcut pe Picu să-și tragă țolul pe cap. S-a ridicat și a a vrut să coboare din pat, să se repeadă afară la ei, însă și-a amintit că era doar în izmene. „Naiba să vă ia!”, a izbucnit el, furios. Bătrâna lui mamă a deschis ochii, l-a privit și a tușit. S-a aplecat și a luat două lemne de sub sobă. A deschis ușița și le-a vârât înăuntru. Scânteile au zburat vesele prin gura sobei, iar femeia a căscat, somnoroasă. A-nchis ochii și a ascultat trosnetul plăcut al lemnelor îmbrățișate de flăcări. Colindătorii gălăgioși de afară se-ndepărtau. Picu s-a ridicat brusc din pat. S-a apropiat de masă și a mărit flacăra de la lampă. „Pune-mi să mânc, tu mică!”, i-a zis el bătrânei care moțăia. (…)
Din depărtări se-apropie apusul. În răsărit se sting fantasme. Cerul e un albastru vânzolit. Pașii opresc pământul să crească. Vreau să-mi cânte pasărea de Voroneț, în biserica inimii, imnul răsăritului de soare-apune, din curcubeul ploilor văratice, să mă dezvieț în dulceața cuvântului! Unde-am rătăcit bănuțul?! Din mare, cuvântul îmi face Cărare…
E vremea colindelor, străino Întoarce-te să le ascult cu tine, Căci Pruncul Sfânt cu ele vine… Nu e atât de greu, hai, vino!
Și de mă vezi acum, lumino Atinge-mă, prin cetina de bine E vremea colindelor, străino Întoarce-te să le ascult cu tine!
Colindă dulce, tu, străbuno… Să despletești irozi din Sine Căci primul mag la tine vine Și vestea lui curată, spune-o! E vremea colindelor, străino Întoarce-te să le ascult cu tine!
Zbor spre înălțimi 