Pe aleile vechi mă simt tot mai stingher, Când începe-un acum, se termină un ieri, Nu mai pot nici să iert, nici să mint nu mai pot, Te-am iubit nelumesc, te-am iubit peste tot
Sunt prăpăstii în jur dar tu nu le mai vezi Iar când totul e alb ochii-ți sunt tot mai verzi, Eu te vreau cel mai mult când ai umerii goi Și în anii ce vin și în cei dinapoi
Să nu spui nimănui câtă liniște e Peste-un alb ca-n poveștile antarctice Dar să-mi spui mie totuși cam cât mi-a rămas, Din bătaia de tun, din bătaia de ceas
Când te-mpiedici de aripi n-ai unde să cazi Și din ieri ne-a rămas numai ziua de azi Dar îmi sună a clopot din necunoscut Și plutesc caii albi peste-un câmp absolut
Sunt viclean și flămând și-încă te mai iubesc Și aici și pe-un glob tot mai nepământesc Dar să-mi spui totuși astăzi cam cât mi-a rămas Dintr-un dangăt de clopot și din toaca din ceas
Nu durerea mea mă doare ( Din volumul în lucru LA RĂSCRUCI DE VREMURI)
Nu durerea mea mă doare când se zbuciumă pământul Parcă vrând să cearnă răul și să-l spulbere cu vântul. Dar mă doare răsăritul fiecărei dimineți. Smuls sub pravila minciunii, din atâtea alte vieți…
Nu durerea mea mă doare când se mânie tot cerul, Că nu-i chip ca să răzbată pân’ la suflet adevărul. Dar mă doare rău surâsul, pur, de suflet de copil, Înghețat, precum îngheață floarea-n bruma lui april.
Nu durerea mea mă doare când mi-s pașii fără umblet, Precum gol e de lumină trupul dezvelit de suflet. Dar mă dor poteci și drumuri neumblate în lumină, Zăvorâte de-ntuneric fără nici un strop de vină.
Nu durerea mea mă doare… Că n-am timp s-o bag în samă. Dar mă dor dureri nespuse și de tată și de mamă Și de tot frumosul lumii prins în lanțuri nevăzute Dar cu zale mult prea grele pentru suflete pierdute.
Azi, nimic nu se compară, sărman suflete al meu Cu durerea care doare unde nu e Dumnezeu.
Fă-mă Doamne, cântec peste ger, Peste frunți albite de ninsoare, Unde fericirea-i un mister Și căldura-i doar adulmecare, Peste locuri sterpe de culori, Peste creste nude, fără gânduri, Unde fericirea-i un poem Recitat de ciute în amurguri!
Fă-mă Doamne, floare-n colțul meu, Piatra s-o învălui cu iubire, Dezghiocând părerile de rău Din adâncul lor de tânguire! Din petale candelă să-mi fac Pentru mirul lumii trecătoare, Binecuvântând cu liliac Tot ce-i viu și-i suflet la-ntrupare.
Mai târziu când voi fi împlinit, Tot ce-i rânduit spre împlinire, Fă-mă Doamne, doină amurgind Peste-al lumii pas în rătăcire! Să le curg pe buze-n asfințit Precum mierea-n fagurii de seară, Celui trist și celui ostenit Să le-nchid amaru-n bob de ceară…
Peste locuri sterpe de culori, Peste frunți împovărate-n gânduri, Fă-mă Doamne, tainicul poem Sărutat de ciute în amurguri!
Se aprind lumânări. E-ntuneric de când Bezna nopții s-a-ntins peste bietul pământ. Nu mai sunt clopotari și se moare tăcut, Teama pune-ntrebări: ,,oameni buni, ce-am făcut?”
Căutăm către cer îndurare, dar cum Nu vedem cât de rău am făcut până-acum!? Câte vieți am dormit, câte vieți am fost orbi? N-am văzut cum ne cresc ciocuri, gheare de corbi?
Canibali nesătui, i-am ucis pe cei mici, Lăcomia din noi ne-a adus până-aici! Cum de încă trăim? Ce-am făcut până-acum, E de-ajuns să fim toți amintire și scrum!
De-ar veni Dumnezeu să ne spele de noi! Suntem toți un noroi şi în suflete goi! În zadar așteptăm, Dumnezeu a murit. Cu desfrâul din noi l-am ucis, în sfârșit!
Primăvara, de ieri și-a luat fluturi și flori Și-a fugit de pe deal, s-a topit până-n zori. E pământul încins și miroase a iad, În livadă, din pomi toate frunzele cad.
Se aprind lumânări, moartea sapă din greu Și se nasc întrebări: ,,următorul sunt eu?” Ce-am făcut noi cu noi? Şi cu bietul pământ? Vom vedea; va veni judecata curând!
Zbor spre înălțimi 