Vino să topim zăpada cu-ale noastre trupuri calde, Să ne bucurăm, iubito, de ninsorile dintâi, De atâta fericire ochii-n lacrimi să se scalde, Pân’ la ultima ninsoare lângă mine să rămâi.
Să ne mângâie, iubito, fulgi pufoși și albi de nea, Să îți construiesc palate pe întinderile albe, Când pe bolta-ntunecată s-o aprinde prima stea Vor veni colindătorii să cânte florile dalbe.
Seara, la lumina lămpii, amintiri vom depăna, Vom gusta pe îndelete din pocalele cu vin, Poate-am să adorm, iubito, cu capul în poala ta, C-un sărut să mă trezești, să ne mai iubim puțin.
Primăvara e departe, iarna este doar a noastră, Vom intra în hibernare, într-un vis plin de culori, Ne-o veghea, din colț de cer, o steluță alb-albastră, Vom zbura, mână în mână, până dincolo de nori.
Tristeţe de nori albi şi de corole de flori arzând aromele-n potir, când muguri poartă-n pântece creole pe frunte unse cu-al iubirii mir. Tristeţe răstignită pe nadir, când orb de patimi, ca un nou Manole, în tine mă zidesc şi nu mă mir.
Tristeţe de arìpi ce au uitat să îşi descrie zborul în destin, când ca un câmp de ploaie sărutat surâd în faţa cerului senin. Tristeţe că în iarnă am intrat cântând, şi-acum spre primăvară vin cu sufletul de lacrimi secerat.
Tristeţi de echinox când vin să-ţi dărui lumina ce ţi-am luat-o de pe umeri, când tu priveşti uimită cum mă nărui şi stelele-mi care se sting le numeri. Tristeţi de echinox când tot mai stărui să mă urmezi în dragoste-astfel cum ieri veneai, spunând că-ntr-însul adevăru-i.
Tristeţi de primăvară-ntârziată cu ghioceii fulguind domol, când gândurile se transformă-n zloată şi-n suflete e-ntruna-atâta gol. Tristeţi venind tiptil, cu paşi de vată, în haite ce mereu ne dau ocol şi-n carnea noastră colţii şi-i arată.
Tristeţe… cine te-a uitat în mine ca pe-un palton uzat şi mult prea mic? Te-am căutat prin buzunare bine, dar n-am găsit, tristeţea mea, nimic. Să ies cu tine-n lume mi-e ruşine, nevrând în râsul ei să te implic, de-aceea mă-nvelesc şi dorm cu tine.
Tristeţi de vis pierdut, călcând pe spini şi aspru grohotiş de amintiri, pe care-ntruna sângerez lumini ca să-nflorească-n suflet trandafiri. Tristeţi de ochi senini de pelerini care în clipa când ajung martiri, de fericire şi-mpăcare-s plini.
Tristeţi de dor târziu, dor de tristeţe, când triste toate dorurile dor şi e atât de splendidă nobleţe în moartea şi în suferinţa lor! Tristeţi mărunte şi tristeţi măreţe, tristeţi ca un deşert, tristeţi izvor, în tristul meu mormânt dormind se vor.
Pot să văd cum bezna rupe lungi fâșii din cerul zilei Care-și reazemă pe umeri de părinți, păcatul milei, De-a nu-mpovăra odrasle, cu sămânță de credință. Că e greu de dus canonul spre tărâm de biruință.
Pot să simt nevolnicia cu căpestre nevăzute Cum încet, încet se urcă, spre statutul de virtute. Opt hotare de-ntuneric vor să spulbere lumina, Și în temnițe de spaimă să-i închidă rădăcina.
Pot s-aud cum prinde-n mreje dulce cântec de sirenă Și otrava ei cum sapă hăpăind grotesc din venă, Chiar și pe acea mai mică picătură de vigoare. Buturugă ce-ar putea, să răstoarne carul mare.
Pentru vremea cea din urmă, Tu Iisuse te-ai născut Să-i fii candelă credinței și iubirii noastre scut.
Zbor spre înălțimi 