Furiei mele îi crescuseră, de bună voie, petale, semințele erau gloanțe adânc înfipte-n pământ, Dumnezeu mai ține în brațele sale, o lumină de candelă în cuvânt,
Pe trupul femeii sunt urme de lanțuri, din piept îi cresc aripi și vise pe care le-ascult, poezia e un zbor de pasăre călătoare, uneori și mai mult,
Furiei mele îi crescuseră, de bunăvoie, petale, cu tine mă arunc în tumult, poezia e un zbor de pasăre călătoare, uneori și mai mult!…
Dacă timpu-ar înțelege cât ne e de prețios, Ar înceta să mai alerge, să se piardă de prisos Și ne-ar vindeca durerea cicatricilor rămase, Ne-ar umbri cu mângâierea amintirilor frumoase.
Dacă timpul ne-ar lăsa să mai zăbovim o vreme, Poate-n sufletele noastre n-ar mai fi atâtea semne. N-ar rămâne chinuite, implorând o amânare… Să pășească-n altă lume, acum nimeni nu-i în stare.
Dacă timpul ar avea o inimă, la fel ca noi, Flori pe cale-ar semăna, nu tristețe și noroi, Și ar răsări doar sori care să ne încălzească, Pe cer nu ar fi doar nori, iar furtuni au să se-oprească.
Dacă timpu-ar învăța ce-i iubirea, ce-i durerea, Să plece ar renunța, ne-ar aduce mângâierea, Ne-ar lua frumos de mână și ne-ar arăta el zborul, Soarele l-ar descifra și-ar goni, din față, norul.
Dacă timpul ne-ar iubi și ne-ar acorda clemență, Din „plimbare” s-ar opri, n-ar opune rezistență. Ne-ar lăsa pe noi să-l trecem, dup-a noastră trebuință, Iar noi l-am îngenunchea, după propria voință.
Dacă timpul nu s-ar scurge precum fluviul înspre mare Și de nu ne-ar mai supune zi de zi la vreo-ncercare, Am fi tot mai tineri, toți, fără răni de toamne triste, N-ar mai ninge peste noi și ierni n-au să mai existe.
Un strigăt în noapte, un plâns sugrumat, Un hohot de râs peste-o lume de cruci, Refugiu-n bordeluri și-un mers legănat Pierdut șevalet printre-aceleași năluci…
Un suflet rănit într-un trup care plânge, O lume urâtă ce poarta și-a-nchis Și-un zid dinspre ea care parcă te-mpinge Bordelul să-ți fie din iad…paradis.
Pictura-i refugiu de-acei șarlatani, E-un mod de-a privi lumea strâmbă in față… Și ca-ntr-un infern pentru cei puritani Bordelul nevolnic devine…acasă…
Montmartre te-adoptă cu tot cu modele Când panza cu nuduri ți-e visul integru, E arta și sânge când tâmplele grele Zvâcnesc între tonuri de roșu si negru…
El vede femeia cu sâni și jartiere Cand snobi îl condamna si maștile cad, In mielul de jertfă ce-l duci la tăiere Și-o lume mai buna transcende din iad!
Nu vreau să mă scuz că am scris acest poem ca să arăt o anumită parte a societății intr-o altă lumină când alții nu dau doi bani pe ea. Eu am urmărit o parte din viața zbuciumată a acestui geniu intrând puțin și în psihologia lui. El a considerat acest mediu casa lui și nu pot să-l condamn că a ales acceptare in locul urii și al disprețului. Altfel nu s-ar fi născut aceste opere nemuritoare, altfel ele nu ar fi fost dăruite lumii. La fel ca Van Gogh contemporanul lui, s-a stins la 37 de ani, un conte care a ales să fie prietenul prostituatelor, nicidecum clientul lor. Și prin ochii care n-au știut sa urască vedem chiar și într-un asemenea loc, o lume mai bună!
Tu, mamă, ți-ai născut copiii cruzi, De parcă te-ar fi răsplătit dușmanii! Privește-i, mamă, dacă mă auzi, Să-i vezi cum trec prin lumea asta, stranii…
Tu n-ai știut în brațe cât să-i ții Și le-ai lăsat prin vene sânge rece Căci când se văd, ei par a nu se ști Și-atât de grabnic caută să plece!
Tu, mamă, ți-ai născut copiii proști, Orgolioşi si care mai de care; Privește-i dacă îi mai recunoști Și se mai văd de-atâta-nfumurare!
Tu n-ai știut la vreme să-i oprești Și i-ai lăsat să vânture prin lume, Să nu-şi dea unul către altul vești, De parcă asta ai fi vrut anume!
Tu, mamă, ți-ai născut copiii reci Ori nu le-ai dat tainul de iubire; Adună-i mamă, nu-i lăsa pe veci Străini prin lume ca să se înşire!
Astfel de vorbe deznoda în gând Un frate-al nimănui, de bună seamă, Cu fruntea-ngreunată așteptând O mângâiere și-un sărut de mamă…
Pe urmele verii, toamna, romanță… ( autor, Lidia Stoia ) ...oare ...aceeaşi toamnă aurie se-ntoarce dintr-un timp suspendat unde-s toatele toate
adunate, după ce s-au întâmplat aşteptându-şi rândul ca să mai fie, toamna… îngălbenind ca de icter pământul, şi pe deal şi pe câmpie, să-i vedem vieții mormântul îngropată-n mormane de frunze căzute, plângând-o tot cerul, greu de nori precum plumbul sur şi tăcut, peste-un soi de lumină plină de melancolie, soarele, din putere, scăzut… toamna, nimicind pe văzute, ochii umplându-i cu moarte, galbenul, trist lințoliu de doliu ca veşmânt pentru veşnicie… narcisistă, toamna, parcă-n aur învălită, cețuri şi pâcle transformând orice colț într-o criptă ca-ntr-o idilă cu apusuri aprinse ce bat în geamuri aburite de puțina lumină a zilei dată ca dintr-o feştilă ce abea pâlpâie-ntr-o lampă uzată, cu sticlă fumurie şi-aşa de opacă, de parcă n-a fost niciodată curată… şi, iat-o… păşeşte pe urmele verii ca o jelanie, jubilând în culoarea sa, natura primind siluirea tăcut, an de an punând vieții vii punct, să doarmă în iarnă, primăvara s-o poată lua de la-nceput, despre toamnă culorile vorbind de la auriu pân’ la maroniu de-aici de aproape până dincolo de zenit, cu răpăiturile ploii ca reci săruturi zdrobite de gliile țărânii pustiite… izbite cu putere de vânt de carnea lutului, şi de-al pământului simț, pregătit de apus… toamna… pictând poezii şi-n gândul omului, răsărit din pădurile minții, ca din catedrale incendiate de pupilele lui înflăcărate, imagini cărămizii-roşcate invadând lumina irişilor odată cu asfințitul, obrazul feței oglindit în înserări de foc cu tot sufletul care-şi recunoaşte şi-n sine amurgul vestit din prima zi când aici s-a născut, şi el să fie-mpreună cu omul o toamnă… omul… vasul de lut, iar inima din om, măr… să-i fie la fel de profund muşcată şi de minciună şi de-adevăr… sufletul, punte, peste un petec de viață, între visele nopții şi realități în care te trezeşti dimineață, nici unele nici altele să nu-ți pară fireşti într-o lume atât de frumos concepută să poată fi în ea viața trăită… fiindcă, vezi tu, acest adevăr fiecare-l cunoaşte şi-l ştie, omul venind aici într-o armonie… raiul toamnei, bogat în nuanță, ține cărările sub frunze ascunse, ca sub linişti de taină şi mister, zilele omului străluminate în toamnă cu sufletul veşnic legat pentru vecie de cer, inima un loc încărcat ca un lac cu trestii şi flori gingaşe de nufăr ce-i schimbă toamnei chipul făcând din ea o romanță, noi să-i păstrăm în piept nostalgia cum păstrezi un portativ muzical într-un cufăr, el, operă de artă, simfonii de culori pastelate răzbătând din pădurea ce arde până-n adâncul omului spiritual, ea, toamna, de neuitat, pentr-o vreme împărăteasă peste ierburi şi pomi, peste flori şi peste viile de pe deal… se simte ca la dânsa acasă, iar noi, ai săi invitați, serviți cu must chihlimbariu dintr-o bărdacă sau cu stacane cu vin nițel acidulat, omul, să simtă parfumul viei din care e strecurat sub mesteceni cu frunza galben-focoasă, ei, lumânări în creştet c-o flacără, cu jarul, pe oricare ram, toamnele, ca în oglindă pictate, şi azi şi-n fiece an, din aceeaşi paletă de vopsea desenate, perfecționându-şi magia oranj activând din interiorul viului feeria pe care-o aşează cu mândrie pe glie de focul sacru împovărată în misiunea de-a fi moarte, într-un ciclu de orientări repetate, atât de veche şi-atâta de nouă ca o reluată tradiție… anotimpurile neavând între ele competiție ci acea stare de-a fi complementare… după scurtul vieții popas, firul ierbii, spunându-i vieții lui ,,…bun rămas …bun rămas viață, ne re-ntâlnim la anul când vei prinde din nou glas şi-n mine şi în ceilalți, trezită din somn de lumina soarelui caldă”, cerul de sus, mângâind lumea cu flăcări, în lumini simțind şi el nostalgia, scăldată peste vieți, care, acu sunt şi imediat nu-s, ca un cânt al inimii ce s-a dus, iubirea, aşezată şi într-o sămânță de mac, şi ea să rodească în celălalt an din noi iubiri adunate în sac, cu un belşug de trăiri… şi …nu poți să spui că nu eşti, de toamnă, fermecat… timpul un bătrân flaşnetar o roteşte neâncetat ca pe cel mai colorat cânt tăcut… el mereu acelaşi cu melancolia ce-a prins rădăcini în suflete întorcându-se mereu după soare la fel ca floarea-soarelui ce-şi roteşte căpşoru-nflorit după lumina lui, de la-nceput pân’ la sfârşit, să fie până la sfârşit însorită… oamenii, pe pământ, ca într-o lecție de-nvățare… ca într-o mare iubire ce-i poartă vieții de grijă fără să pună nici o-ntrebare… ca într-un echilibru cu ațe pentru om pregătite de armonii ce ne-ntâmpină la tot pasul fireşti, toamna, o verigă-n natură, şi-n om verigă în anotimpul de-a fi om… iat-o, cu amprenta ei gălbuie peste munți, câmpii şi ape, peste fiecare pom, peste suflet, peste frunți, peste-a tinereții plete şi peste bătrâni cărunți, cu culoare de gutuie, într-o lume-n care-ncape, la gust, dulce-amăruie… plină de melancolie, între cețuri şi răcoare, pândind cu nostalgie urmele lăsate de-o vară călătoare, nimic verde, să nu scape, de ploi reci, vânturi şi brumă, vara, îmbătrânind docilă… cu cămaşa zdrențuită, risipindu-se încet într-al zilelor buchet… peste rămăşița verii toamna începând domnia, şi, nici nu te poți supăra, că, nu ai pe cine să-ți verşi mânia, fiindcă viața-i aşa, cu strălucirea luminii zilei preschimbată în mohor înnorat ce scrijeleşte albastru cerului sidefat sub călcâiul timpului depănat, eternul, călăuzindu-şi eternul în rânduieli ținute peste bătrânele veacuri, legi statornicite şi în toamnă, să stoarcă strugurii-n teascuri… un strugure, să aibă în el şi liturghia de mâine, aşezat lângă prescura din pâine, toamna, ca un hotar astronomic între vară şi iarnă, în vremelnicia naturii, oamenii şi mai vremelnici în soartă, că, ce suntem noi, dară, dacă nu floare, vânt, freamăt, vis şi culoare… fluturi puternici fără să fim puternici cu paşii noştri mărunți ce ne poartă călători sub aceleaşi ceruri, sub care, şi alte vieți, au apus…noi, pânze de paianjen şi umbra norilor pe pământ… nimic mai mult, că… oamenii, altceva nu-s, decât o neputincioasă stihie, într-o viață scurtă şi trecătoare… primăvara, cunoscută după flori, vara, după spice, toamna, după roade şi după dulceața mierii dobândită în cunoştințe, iar, iarna, după odihna binevenită în veşnicie, în armonie, având grijă la tot ce-ți doreşti, neexistând banaluri şi plictiseli fireşti decât în minți umane ce au deschise atâtea fereşti, parcă ca o capcană, gândul, în care-ți rostogoleşti egoul, el, fiindu-ți ție eroul… el ducându-ți şi-n toamnă ecoul, ieşit dintr-a ta vară… viața, ca o lecție pe care o înțelegem cu-ntârziere… toamna, ca o dojană ce ne-aminteşte de-un timp al prefacerilor ce spune că orice e viu piere… viul verde, sfârşind zgribulit, de frig veştejit, omul, sfârşind slab şi-mbătrânit, ca un măr încrețit, să vedem toți că bătrânețea ne doare şi-n suflet şi-n oase, şi-n vreri neputincioase, omul, numai un om, cu puterile numărate, peste miliarde de iluzii şi pofte capricioase, a inimii dragoste, luând seama la crinii câmpului cum cresc, prietenia, ca iubirea, dulce dar nepământesc, harul duhovnicesc, adunând pentru om linişte, s-o aibă în anotimpul zăpezilor lumeşti când învățăm să nu mai avem grija aceea peste măsură pentru ceea ce aici lăsăm, ci, doar pentru suflet şi inimă, fiindcă… oricâte averi am strânge, fără Dumnezeu, am fi asemeni pământului neroditor, omul, având întrânsul un singur mărgăritar prețios… şi-aceea, este credința… toamna să ne arate ochilor că are-ntrânsa făgăduința rânduită cu acea vreme a strânsului şi-a culesului care îi hotărăşte soarta veşnicului, omul, ca pomul la care îi cad pe pământ frunzele, hrănind şi-ncălzind rădăcina altor mlădițe răsărite… toamna, foşnet arămiu al frunzelor ce plutesc spre locul de veci, reamintindu-ți toată viața pe care-o treci îmbogățind sufletul, el, frunză ce-şi dansează cu toamna ultimul vals, aşternută cu ploaia între alte frunze ca un covor ce suspină-n omor răvăşit de rafale de vânt… ea, toamna, singurul călău lăsat de Dumnezeu cu omorul calificat, ploile sale reci biciuind întreaga natură şi copaci care ard mai nainte de-o moarte sigură, ruginiul-portocaliu, vălurind prin văi şi prin lunci… şi prin munții cu prăpăstii adânci, unde, de crengile golaşe rămân agățate doruri iluzorii, melancolii şi memorii despre reverii înflăcărate, fiecare frunză o poveste, ce-şi țipă-n pripă vremelnicia căzută peste alte schelete de frunze ce caută-n depărtări după veri cărora le-ar săruta paşii cu cântul verde pierdut în galbenul din cărări, oferindu-i vieții ultimul zâmbet, sub soarele moale şi cald, culori spectaculoase, impunându-şi melodioase într-o întoarcere simplă la originea lucrurilor, acum, în toamnă, să răsară omului primul fir de păr alb şi-n suflet doruri neştiute… toamna… despre lumini aprinse şi frunze căzute fiind, despre melancolii şi iubiri, despre poezii de culori pictate de toamnă fără cuvinte, nuanțele-adunate, şi de pe urmele verii, şi din aduceri aminte a verilor trecute, care, parcă, nici nu au fost, ci, numai ultima, în ea adunate, toate celelalte, dăruindu-se toamnei, prinos, vara, scurtă-nchipuire fierbinte, culori fioroase punând stăpânire cucerind tot verdele ierbii în clipe de vremi amorțite peste calmuri albastre şi-a verii linişte, recele toamnei, asmuțit, prelungind truda din mirişte, sub cântul din ploi, care lasă-n urmă numai noroi, cu un pustiu dezolant despre care nu-mi place să scriu întorcându-mă la farmecul ei colorat… culori care-i cântă vieții un imn de iubiri şi de chin, o luptă, viața, ce-am căpătat, fiindcă.. da, noi asta suntem, flori, vis şi umbră pământului, cu dorul din dor, dor, un gând printre gânduri cu sortire de meteor, ploaia toamnei, lacrimi ale cuvântului pe urmele verii dănțuitor, omul, în toamnă, cu atât cât mai poate, cu sănătatea şubredă şi oasele descărnate de viață, simțindu-i în adâncuri de suflet cântul culorilor ca pe-o romanță, cântată de-al timpului zor… omul şi viața, sufletul şi frumusețea planetei în orice anotimp al timpului său cu timpul tot pierdut în mersuri ce-au dat omului înțelesuri ascultând toamnei rapsodia ca pe-un cânt purtat în lume de vânt …omul, râs şi plâns, țipăt şi hohot, vis şi dangăt de clopot, în anotimpul de-a fi om… noi, ploi pisăloage de toamnă, uneori, cu fiecare strop, un potop… noi, schelete de frunze, ce, pârâie zdrobite de paşii timpului ce trece prin noi… peste noi… cu noi… noi, frunze sfărâmate, cu inimă şi cu suflete, ce ne însoțesc în viață să fim împreună şi toamnă, desprinşi din al nost răsărit amarnic de dulce, ce ne conduce cu toamna spre veci, pe o frunză vrând sufletul să se-odihnească şi să se culce, inima stând înghesuită-ntrânsu-nconjurată de râsul-plânsul trăirii… toamna, venită să ia viața, strigând ,, …câtă dragoste! …câtă dragoste…!”…ea …o verigă a vieții… cu importanță… culorile sale cel mai portocaliu zâmbet, ce, trece de granițele mirării, şi, poți să-l vezi într-o viață, în cel mai colorat şi tăcut cântec, fermecător de aprins în ruguri de dor… culorile sale, neasemuit de frumoase în mersul vieții, cu rezonanță …amintindu-i omului, că e muritor… el… în spectacolul vieții un cântec cu hohot şi plânset într-un spectacol de om, cu toamna lui pe urmele verii …pe urmele verii, toamna, romanță… numele ei, îndulcit de inima plină de simțuri a omului, meteor…
Nori negri de furtună coboară din înalt și lacrimi de durere se-adună în bărbie, copiii-ți plâng de dor și lumea e pustie, iar Dumnezeu se roagă-n colțul celălalt.
Cu tălpile încinse pășind pe ape tulburi și lacrimi înghețate, azi curg necontenit, în suflet ți-a fost frică, când ai prevestit moartea, ca o ceață, lunecând prin ierburi.
Negurile stinse în flăcări vii, albastre și stele nesfârșite aprinse-n zori târzii, urcată-n cer de moarte pe norii cenușii, tu te-ai ascuns tăcut, în inimile noastre.
Autor: Daniela Damian București, 03 Septembrie 2021
Zbor spre înălțimi 