Răzbate prin vreme un cântec de leagăn, Șoptit de măicuța, cu glasul său blând, În inimă intră, c-o simte beteagă, Să-i dea lecuire și rost pe pământ.
E cântecul care începe cu mine, Din strigătul meu s-a rupt versul lui Iar maica, de veghe, cătând să m-aline Cânta:-vino somn și adoarme-l pe pui-.
Și ziua și noaptea, mi-a fost mângâiere, Că maica știa cum să pună-n cuvânt Iubire de mamă, durere și vrere Și viața din ea, să mă vadă zâmbind.
Dar azi sunt departe și maica bătrână Oftează pe prispă, în zare cătând. O lacrimă-i curge și-i tremură-n mână, O poză cu mine, la pieptu-i dormind.
Iar dorul de mine, ca focul o arde Căci eu pentru ea-s tot ce are mai sfânt; Puterea iubirii de-acolo răzbate Și cântecul ei e mai viu ca oricând!
Măicuța-i bătrână și vrea să mă vadă În curte intrând ca să-i treacă de dor Și cată la poartă și tremură toată… Dar nu-i decât vântul trecând călător. ………………………………………………………….. Ce lung pare drumul, mă rog să mai fie Sărmana măicuță, pe prispă-aşteptând, Din nou să-mi mai cânte, cum numai ea știe Un cântec de leagăn, cu glasul său blând…
Dau buzna în curte și plin de speranțe, O strig pe măicuța și-i spun c-am venit… Pe masă-i văd poza cu mine în brațe… Din ceruri răzbate un cântec șoptit.
Este prea târziu să înlocuim, cu o clipă de dragoste, veșnicia, hai să ne împărțim unul altuia, amintiri prin imacularea zăpezii, până se topește în ochii îndrăgostiților, nebunia,
Poate vrei să pui la păstrat jumătatea ta de singurătate, umbra mea ține în brațe visul tău deja înflorit într-o carte…
Mai lasă-mă să te văd așa cum te-am văzut prima oară, oamenii mă întreabă dacă nebunia de pe umerii mei este chiar fericirea care omoară…
Scade ziua în clepsidră într-un ritm halucinant, Umbre reci, misterioase-şi plimbă pasul nonşalant, Cad secundele ucise sub a timpului arcadă Şi prin fața mea, tăcute, se perindă-n cavalcadă.
Şi tot bat şi bat în mine clopote cu glasul stins, Dangătul prelung se frânge în albastrul necuprins Iar pe tâmpla-ncărunțită se mai cerne o-nserare, Pe când bobul din clepsidră mai cerşeşte o suflare.
Şi tot cad şi cad din mine cioburi mici de efemer, Parc-aş vrea să pun hotare-n calea clipelor ce pier… Însă vremea nu aşteaptă, anii trec cu nepăsare Iar eu, bulgăre de tină, mă supun cu resemnare…
Pe aleile vechi mă simt tot mai stingher, Când începe-un acum, se termină un ieri, Nu mai pot nici să iert, nici să mint nu mai pot, Te-am iubit nelumesc, te-am iubit peste tot
Sunt prăpăstii în jur dar tu nu le mai vezi Iar când totul e alb ochii-ți sunt tot mai verzi, Eu te vreau cel mai mult când ai umerii goi Și în anii ce vin și în cei dinapoi
Să nu spui nimănui câtă liniște e Peste-un alb ca-n poveștile antarctice Dar să-mi spui mie totuși cam cât mi-a rămas, Din bătaia de tun, din bătaia de ceas
Când te-mpiedici de aripi n-ai unde să cazi Și din ieri ne-a rămas numai ziua de azi Dar îmi sună a clopot din necunoscut Și plutesc caii albi peste-un câmp absolut
Sunt viclean și flămând și-încă te mai iubesc Și aici și pe-un glob tot mai nepământesc Dar să-mi spui totuși astăzi cam cât mi-a rămas Dintr-un dangăt de clopot și din toaca din ceas
Nu durerea mea mă doare ( Din volumul în lucru LA RĂSCRUCI DE VREMURI)
Nu durerea mea mă doare când se zbuciumă pământul Parcă vrând să cearnă răul și să-l spulbere cu vântul. Dar mă doare răsăritul fiecărei dimineți. Smuls sub pravila minciunii, din atâtea alte vieți…
Nu durerea mea mă doare când se mânie tot cerul, Că nu-i chip ca să răzbată pân’ la suflet adevărul. Dar mă doare rău surâsul, pur, de suflet de copil, Înghețat, precum îngheață floarea-n bruma lui april.
Nu durerea mea mă doare când mi-s pașii fără umblet, Precum gol e de lumină trupul dezvelit de suflet. Dar mă dor poteci și drumuri neumblate în lumină, Zăvorâte de-ntuneric fără nici un strop de vină.
Nu durerea mea mă doare… Că n-am timp s-o bag în samă. Dar mă dor dureri nespuse și de tată și de mamă Și de tot frumosul lumii prins în lanțuri nevăzute Dar cu zale mult prea grele pentru suflete pierdute.
Azi, nimic nu se compară, sărman suflete al meu Cu durerea care doare unde nu e Dumnezeu.
