Se împuținează umbra mea ca o apă, în care ne spălăm mâinile , rând pe rând, ca pe niște păcate ascunse, cerem pâinea și vinul , corzile de mesteacăn, peste frunzele galbene tremurând .
De la un capăt la altul, ne umplem gândurile cu uleiul de mir și iubire și, fiecare, ducem pe umeri crucea celuilalt, precum soldații numărați din doi în doi, până la contopire…
,,Dacă unul și cu unul nu mai vor să facă doi” Este pentru că iubirea e-n pubela de gunoi: Fără ea speranța lumii stă ascunsă ‘ntr-un taifun, Plin de boli și de războaie, și în sărutări de tun.
Lacrima și sărăcia este tot ce-a mai rămas Pe pământul plin de patimi și de rugăciune ras. Ne-ntrebăm clipă de clipă, ce s-a întâmplat cu noi, Și chiar dacă simțim frică, dăm în semeni cu noroi.
Verdele-a plecat de-o vreme, transformându-se în fum Florile sunt tot mai rare și nu prea mai au parfum, Am pierdut și ghioceii, rar îi mai vedem în drum, Bunătatea-i de paradă, visele prea des sunt scrum.
Să vorbim de anotimpuri e un lucru complicat Că-n aceste timpuri tulburi, chiar și iarna a clacat Tot ce-am spus e printre rânduri și de-l veți putea găsi Algoritmul va fi simplu dacă nu-l veți părăsi
De n- am putut să – ți fiu secundă cu sânul fantomatic Și nici în post duminici în căutarea iernii, Poate ți- am fost doar ploaia cu susur lung, acvatic Căzând cu stropi de lacrimi pe praguri de vecernii.
De nu ți- am fost psaltire într- un altar de ceară Nici drum printre biserici n- am cutezat să- ți fiu, Să- ți desenez trei îngeri stingheri la drum de seară, Să- ți umple veșnicia din ceru- ți cenușiu.
Aș fi- ncercat, probabil, un colț de galaxie, Să mă strecor prin umbre ca vântul prin poteci, Dar stelele- s bolnave și luminează- n vrie Eu, n- am putut rămâne, tu, n- ai putut să pleci…
Poate- am putut o vară în toamna ce se- amână Să- ți fiu, cerneala udă cu răsuciri de – apus Și cad bucăți de vară din litere de mână, Tăceri dintr- o poveste ce încă nu s-a spus. … E încă dimineață- n cămașa ta de vise, Rămâi între biserici cu ușile închise.
Când noaptea coboară părerile pleacă Cu-n gând de izvor ce-a fugit şi-o să treacă Şi visul se-ntoarce cu ochi odihnit Dându-mi iar puterea de nou asfinţit.
Ce frumos e timpul nopţilor de drum Când te chem sihastru în grămezi de scrum Şi câtă putere ţipă-n absolut Când te-aştept în clipe care m-au durut.
Te blestem să-ţi fie gândul preacurat Căci te-am vrut cu şansa de a te fi iertat Şi în dimineaţă n-am să rog să pleci Parcurgându-mi clipa viselor prea reci. ………………………………….. Şansa noastră este, dusă-n ideal Şi te-aştept, străino, pe-un turnir de val.
E trist Când plouă peste copaci, Dar mai trist este când Ne plouă în suflet, Când durerea își face loc Și se cuibărește Într-un colț din ființa noastră, Fără să ceară permisiune, Fără să pună întrebări.
E trist Când picăturile de ploaie Se prind într-un dans de toamnă, Dar mai trist este Când lacrimile se prind Într-un dans al durerii, Fără să știm dacă Ne cheamă sau ne roagă Să rămânem Cu noi înșine, Să acceptăm ploaia.
Nu e chiar atât de trist, Când picăturile de ploaie, Aleargă spre pământ, Spre noi, Vrând să ne îmbrățișeze.
Când toți au crezut că am căzut, eu mă ridicam. Ei au văzut doar fragmentele mele sfărâmate, pașii mei grei și zgomotoși pe podeaua rece a încercărilor. Nu au văzut că fiecare cădere era doar o coborâre tăcută în mine însămi, un dans în adâncurile propriei mele tăceri, unde durerea se transforma în propulsie, iar umbrele se metamorfozau în aripi.
Privirile lor pline de judecată mă credeau frântă, iar ecoul lor mă condamna la sfârșit. Dar eu simțeam pulsația unui univers ascuns în pieptul meu, o forță nevăzută care se strângea, se aduna și mă împingea să cresc din ruinele aparente. Fiecare lacrimă cădea ca un râu tăcut, purtând pietrele grele ale neîncrederii lor și transformându-le în stânci pe care clădeam poduri invizibile.
Durerea mea nu era rană, ci altar. Cicatricile mele erau stele care luminează drumul ascuns al renașterii. Fiecare eșec, fiecare obstacol care părea să mă frângă, devenea o treaptă invizibilă, o scândură pe care pășeam mai sus de ceea ce lumea credea că pot atinge. În timp ce ei mă judecau, eu învățam să dansez cu vânturile care mă doboară, să culeg flăcările pierderii și să le transform în fum care mă poartă mai sus, spre un cer pe care nimeni nu-l bănuia.
Ridicarea mea nu face zgomot. Ea crește în tăcere, asemenea unui copac care își întinde rădăcinile sub pământ, invizibil, dar neclintit. Eu respir printre ruinele trecutului, cresc în noapte, strălucesc în frig, fac din umbrele lor propria mea lumină. Căderea nu există pentru cel care știe să transforme durerea în arc, fiecare „nu poți” în săgeata care străbate infinitul.
Ei nu au știut că eu nu m-am prăbușit niciodată; am fost doar invizibilă pentru ochii care nu puteau vedea profunzimea renașterii. În timp ce lumea își apleca privirea, eu deschideam aripile, zburam printre constelații nevăzute și scriam pe cerul lor de nori cenușii. Umbrele lor deveneau corzi invizibile, care mă propulsează spre înălțimi pe care nu le-au imaginat.
Când toți credeau că am pierdut, eu deveneam universul meu: lumina care răsare din propriul întuneric, flacăra care arde sub cenușa privirilor, aripa care se deschide în furtună, puterea care se naște din ceea ce nimeni nu vede. Și în acel moment, am înțeles că adevărata mea măreție nu stă în ceea ce văd alții, ci în ceea ce eu știu că pot deveni.
Zbor spre înălțimi 