Sonetul LXXX (eu m-am născut la vremea …) Ovidiu Oana-pârâu
Eu m-am născut la vremea când triumfa solstiţiul, Tribut adus ei, vieţii, de-o rază jucăuşă. Iar pânzele din neguri pândeau pe după uşă Să fie îmbiate la somn peste siliciul Vreunui ţărm de mare, sau potopind caliciul Reginei nopţii, calei, cu câte-o neagră tuşă, Da-s şterse de pe toate de-a zorilor mănuşă, Vremelnic, peste ziuă, îşi săvârşesc supliciul. Iar dintre mii de astre, el, Soarele, e solul Vestind peste milenii: – Altfel de poezie! Un alt Ovid la Tomis, care îşi scrie rolul Trăind fără de teamă că fi-va erezie Prinosul lui de de versuri, ci suplini-va golul Din inima-mi flămândă! Aşa a fost să fie.
01.09.2013 Volumul de sonete „RĂSPUNSURI PENTRU WILL” publicat la Editura CORESI în Octombrie 2016.
Mă uit pierdut, aștept să vină-o muză Să scriu despre iubire, c-am promis, Caietul alb în față-mi stă deschis, Soția mă privește și s-amuză.
Dar eu n-o văd, gândindu-mă departe, Dar o aud : -Să nu mi te deochi ! Adună-te, privește-mă în ochi, Muza-i aici, n-o afli-n altă parte !
Ca un copil ce-și recunoaște vina, I-am spus că gândul mi-a umblat candriu, În ochii-i blânzi e muza, și îi scriu : -Din câte muze sunt, tu ești regina.
Te voi iubi cum altul n-o să poată, Doar lasă-mă să fiu așa cum sunt, Nu pot, și nici nu vreau să fiu un sfânt, Te voi iubi cum n-ai sperat vreodată.
Te voi iubi de-mi spui că nu te doare Că pot urî la fel de pătimaș, Că mie, însumi, pot să-mi fiu vrăjmaș, Te voi iubi cu calm și disperare.
Te voi iubi și dincolo de moarte Doar dacă ai puterea să-nțelegi Că nu pot fi supusul unor legi, Te voi iubi cum nimenea nu poate.
Te voi iubi cum nimeni altu-n lume N-a mai iubit, și nici nu va iubi, Și nici o lege nu ne va-nrobi, Iubirea mea-i ieșită din cutume.
Doar tu-mi poți fi judecător și gâde În lumea asta plină de mișei, Nu dau doi bani pe ce vor zice ei, Ne vom iubi, și-n ciuda lor vom râde.
De ce mi-aduc aminte? De ce în amintire îţi viscolesc surâsul şi sufletul mereu? Fiindcã mã simt ca Ana ziditã-n mânãstire şi tu eşti mânãstirea din care glasul meu, puternic, se aude doar ca o tânguire. Sunt fiul lui Manole şi mã numesc Orfeu, dar numele ce zeii mi l-au rostit: Iubire-i.
Stau biciuit de lacrimi şi mârâit cu ură de lupii deznădejdii ce-mi dau ocol urlând atraşi de moartea care îmi joacă-n bătătură cu răsuflarea-mi rece în plete-i fluturând. Au fost toate în mine mereu fără măsură în timp ce timpul hůlpav, bezmetic şi flămând s-a condensat în cea de pe urmă picătură.
Când o să vină vremea, din zid au să mă scoată lăsând să se dărâme îmbătrânitul schit care-a ascuns într-însul nefericirea toată din clipa când iubirea în ea te-a zugrăvit. Şi voi pleca în lume mai trist ca niciodată cu paşii şovăielnici şi tot mai gârbovit, cu inima de gheara regretului zgâriată
Mă voi opri odată şi-odată într-o zare indiferent de fi-va gură de rai sau iad şi împlinindu-mi visul de-a mă-ntrupa în floare îmi voi alege-anume un loc unde-o să cad însămânţând ogorul unei speranţe care va face ca deodată să fiu un nou răsad din care o să crească o Ană viitoare.
Noul roman al scriitorului Anton Gagiu, (CORBII, în curs de apariție), este o expunere epică amplă, cu circumstanțe și personaje complexe, cu nerv și suspans, cu trimiteri clare la o realitate care a lăsat multe semne de întrebare posterității. Este strădania de a răspunde literar unor asemenea întrebări și, ca întotdeauna când beletristica își intră în rol, împletirea măiestrită a ficțiunii cu documentarea minuțioasă îndeamnă la reflecții și creează în mintea cititorului noi perspective ale cunoașterii. Romanul aduce în scenă posibile explicații ale tulburătorului decembrie ’89, serviciile de informații și contrainformații fiind personaje colective pregnante, care insuflă cititorului ideea că toate evenimentele marcante ale istoriei sunt determinate de cauze mai mult sau mai puțin evidente. Plurivalentă prin conținut, cartea se adresează într-o măsură egală cititorilor dornici de a afla din lectură despre conjuncturi ale întâmplărilor din decembrie 1989, dar și acelora care se lasă furați de curgerea paginilor captivați de mrejele metaforice. Când spui ,,…scrutez marea în zare cât cuprinde, să mă satur de albastrul ei, născut parcă să ne farmece, și să număr din când în când valurile albite de îmbrățișări târzii, care se sinucideau înainte de a săruta țărmul.”, nu lași indiferent iubitorul de carte, pe cel gata a-și face oricând răgaz să-și îndulcească sufletul cu mierea cuvintelor. Dintre protagoniștii care apar în carte, aș spune că Nicoară Iancu este personajul principal. Ofițer crescut în spiritul dragostei de patrie, el acționează permanent trecând totul prin filtrul propriei conștiințe. Rarele sale clipe de fericire nu fac decât să diversifice și adâncească straturile nefericirii proprii. Neîmplinirile din viața de familie sunt și un efect al dedicării sale necondiționate muncii, al uitării de sine prioritare fiind întotdeauna îndatoririle de serviciu. Viața lui are multe tristeți, aproape pășește dintr-una în alta. Momentele de strălucire sunt însă puternice, credibile și poate tocmai acestea îl fac memorabil. Pe parcursul lecturii m-am transpus deseori în personajele romanului. Mi se părea că sunt generalul N. M., cu capul doldora de informații, dar numai până când aluneca în latura utilizării obscure a acestora… Sau colonelul K. S., în stările euforice de pe străzile Moscovei ori ale Bucureștiului, dar până la întâlnirea cu povara unor taine… Din această perspectivă, cred că un plus al scrierii este puterea transformatoare asupra cititorului care, în anume situații, parcă ar fi sau ar dori să fie participant la evenimente. Ca atare, acest volum mă îndreptățește să afirm că Anton Gagiu este un scriitor atent cu scrisul său, își urmărește cu grijă urcușul pe spirala performanțelor literare și, cu fiecare carte publicată, mai face un pas spre desăvârșire. ,,Corbii” marchează împlinirea unei maturități literare spre atingerea căreia aspiră toți creatorii de literatură. Fără a fi neapărat autobiografică, deși în spatele multora dintre fraze ghicim chipul străduitorului întru frumos Anton Gagiu, prin cartea de față autorul reușește să ne redea frânturi ale drumului propriu prin viață, devenind astfel personajul principal al operei sale. Firita Carp
Din veacuri port în aripi legămînt De dor de pur și de cuvânt… Sunt legăminte ce nu pier Oricât ar fi în lume, ger… Am străbătut abisuri negre și pustii, Cu lacrimă de rugă pentru morții vii Am luat asupra-mi vina pentru tot Ce n-a voit să aibă cerul adăpost! Nici nu mai știu de ce durerile nu mor De ce e în zadar parfumul florilor… Și iarăși strig, rog cerul să reînvie Iubirea de frumos în inimă pustie… Întoarce în abisuri întuneric sec și gol Și lasă purității, etern, să aibă rol… Mă dor săgeți înveninate în ascuns, Mă doare, Tată și ar fi de ajuns Să îți arăți lumina înțeleaptă Să râdă soare în lumea înghețată… Îmi vreau ‘napoi…un univers fără de pată Îmi vreau ‘napoi…o lume curățată De tot ce întinează suflete curate Îmi vreau din nou, priviri nevinovate! Ajungă…chiar de nu pricep nimic Tu, iartă Tată…la tine vin și-ți zic Alungă vicleniile deșarte Ce duc atâtea suflete la moarte! Și lasă-mi universul pur, neîntinat Cum Tu, din veșnicie l-ai creat!
L-am găsit aici printre ramurile unui tei înmiresmat, împletit din cuvinte, căptușit cu metafore și idei. Din el a căzut un ,,băiet” ce s-a dus să cutreiere pădurile, să vorbească cu izvoarele. Mai apoi s-a înălțat, a iubit și a suferit, a lăsat câteva scrisori și doruri neîmplinite, a numărat plopii, a stat în bancă cu proletarii și pe gânduri cu Cezarii, a trăit visul oricărui muritor și a reușit, punând pe cer ultimul Luceafăr. Nouă ne-a rămas acest cuib, unde venim să respirăm harul poeziei și mireasma florilor de tei. La plecare, luăm pe tălpi urme pașilor săi: Eminovici, Eminescu, Mihai!
Zbor spre înălțimi 